Duminica seara am calcat pentru prima data, în... interes personal, pragul Urgentei din Judeteanul constantean. Nu mai fusesem pe acolo decât în cautare de materiale si am fost întotdeauna de-a dreptul terifiata de gândul ca as putea ajunge din alte motive. Însa, cum se spune în popor... de ce ti-e frica, nu scapi.
Dupa cum ziceam, durerea nu ma mai lasa si am luat calea Urgentei. Ajung în fata cabinetului, astept ce astept si sunt primita înauntru. O doamna cu ochelarii pe nas ma întreaba „suav“: „ce s-a întâmplat?“. „Ma doare forte tare urechea“, îi raspund eu. „Pai cum, la ora asta? Este 3 dimineata!“. Nu stiam ce sa fac... sa plâng de durere sau sa râd din cauza situatiei stupide. Fara prea multe întrebari, m-a trimis la etajul 6. Îmi zice liftiera: „la stânga“. Iar eu i-am urmat sfatul.
Când, ce vad? Ginecologie. Aoleu! zic. M-au trimis unde chiar n-am nevoie. Ma uit mai bine si încerc sa-mi revin din buimaceala si vad un anunt lipit de-o usa: „pentru urgente ORL, sunati la sonerie“. Îmi si imaginam o scena ca-n „Caldura mare“ a lui Caragiale: „Doctoru-i acasa? Da, dar mi-a poruncit sa spui, daca l-o cauta cineva, c-a plecat la tara“. Medicul meu era „acasa“. Mi-a dat tratament, dupa ce m-a consultat, si a spus un „da“ scurt. Durerea mi-a trecut, însa am ramas cu o imagine pe care nu o voi putea uita usor: colosul ce sta sa cada este aproape pustiu noaptea. Linistea mormântala te sperie, iar la Urgenta, mai poti vedea dormind, pe holuri, oameni care n-au un acoperis deasupra capului.