Te aştepţi mereu ca toate poveştile să fie frumoase, ca toate întâmplările înzăpezite să fie albe, nu gri şi ca toate cadourile să fie dăruite din suflet. Crăciunul ar trebui să ne dea o anumită stare, să ne facă să ne simţim copii din nou, măcar pentru câteva ore. Însă... pentru unii pur şi simplu nu funcţionează aşa. Poveştile urâte nu merită spuse nici măcar după ce sărbătoarea a trecut, însă pe cele frumoase nu ar trebui să încetăm să le rostim. povestea mea de Crăciun sună aşa: un cadou venit mai târziu, dar simţit aşa cum trebuie, un dar sub formă de vis... face mai mult decât orice chestie materială. un colac de salvare venit atunci când simţi că aerul îţi părăseşte cu totul plămânii înseamnă cât tone de aur dăruite cu zâmbete ipocrite pe buze. o îmbrăţişare şi un sărut atunci când lacrimile îţi umplu ochii probabil că pot aduce Crăciunul în inima cuiva. eu una m-am convins de chestia asta. şi am învăţat să nu mai caut "sprititul Crăciunului“ acolo unde nu-l voi găsi niciodată. Moş Crăciun este acolo unde chiar nu te aştepţi :) dar... am mai învăţat ceva, totuşi. o poveste de Crăciun, chiar dacă începe urât, se termină întotdeauna frumos.
Un an nou cât mai bun!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu