era să uit. să ştiţi că îngerii există pe pământ! eu i-am întâlnit...
LATER EDIT
Ziceam de îngeraşii de pe pământ. pentru mine ei au nume. Iulia, Răzvan, Vania, Cristian, Adi, Sabrina... ei sunt numai câţiva. i-am cunoscut acum câţiva ani. erau nişte copii (sunt încă) care m-au învăţat ce înseamnă să lupţi cu viaţa, numai că eu uit, din păcate, de foarte multe ori. astăzi, exact când aveam mai mare nevoie, mi-am adus aminte de ei.
Vania are o boală urâtă... muşchii lui nu vor sub nici o formă să se întărească. aşa l-am cunoscut eu pe micul Vania, nepot de bulibaşă. ne scuipa cum ne prindea şi ne gonea. ar fi vrut să stea numai cu mama lui, o copilă de vreo 18 sau 19 ani. el avea vreo 4, iar speranţa de viaţă... mi s-a spus că maxim 30. într-o situaţie fericită. ce urma să se întâmple? "mulchii nu îi vor mai putea susţine scheletul, i se va fisura o coastă şi îi va perfora plămânul“, mi s-a descris sfârşitul lui Vania. dar el venea la fundaţie, făcea exerciţii, se lupta chiar dacă de cele mai multe ori era îndărătnic. la un moment dat, după săptămâni întregi de respingere, a început să ne placă şi-şi alunga mama de lângă el, măcar pentru o oră ca să se joace cu noi.
Iulia, pe de altă parte, mergea ţinându-se de pereţi. nu am văzut copil mai vesel şi mai glumeţ ca ea. îmi amintesc că s-a dus într-o zi la grădiniţă şi a invitat toţi copiii la ziua ei. era o invenţie... mai era foarte mult până la ziua ei. am râs mult pe seama întâmplării. 
Răzvan era cel mai hotărât dintre ei. pe el l-am cunoscut cel mai bine. avea o mamă puternică şi o surioară mai mică care înţelegea foarte bine ce se întâmplă şi privea situaţia cu multă seriozitate. m-a şocat când am fost la el la şcoală şi mi s-a spus că este cel mai bun din clasă la matematică. Răzvan nu mergea, nu putea scrie, nu vorbea bine. nu înţelegeau decât câteva persoane ce spune. dar făcea exerciţii cu lacrimile durerii în ochi. ştia că trebuie să lupte ca să fie bine. de ce a ajuns aşa? eroare medicală se cheamă. sarcina decursese normal, însă forcepsul a distrus o viaţă. dar a creat un individ puternic. pe Răzvan.
pe Cristian l-am reîntâlnit la ceva vreme după ce nu am mai mers eu la fundaţie. la fel de frumos, cu ochişorii lui zglobii şi la fel de energic. este hiperkinestezic... îi plăceau mirosurile frumoase şi dacă ne parfumam mai mult nu ne mai lăsa. ne lua în braţe, îşi băga năsucul în gâturile noastre şi se liniştea. avea o problemă cu clanţele de la uşă. îi plăceau la fel de tare pe cât se temea de aspirator. aveam mereu cu ce să-l speriem... "Cristi, vine aspiratorul după tine!“. ne privea neîncrezător, vedea că pericolul este inventat şi începea să râdă. fusese abandonal după naştere. stătuse o perioadă în centrul de plasament de la Cernavodă, apoi fusese plasat în asistenţă maternală. dar el şi-a găsit a doua mamă. 
Adi... la el îmi este cel mai greu să mă gândesc. avea vreo nouă anişori, iar căpşorul îi era cât al unui nou născut. venea tocmai din eforie... de fapt... mama lui îl aducea în braţe, prin mijloacele de transport în comun, tocmai de acolo. nu pot să-i spun "legumă“, dar aşa ar putea fi descris pe înţelesul tuturor. mi-e frică să vorbesc despre el pentru că nu ştiu dacă mai este printre noi. era foarte grav bolnav, iar operaţia îi putea fi fatală. cu toate astea lupta, poate înconştient.
iar eu, un om de aproape 28 de ani mă lamentez în loc să lupt. mă tem de viitor şi sunt gata să-mi reneg trecutul. mă agăţ de puţina fericire pe care mi-o oferă... o nălucă. mă las doborâtă prea uşor şi uit mereu de îngeraşii pe care viaţa mi i-a oferit drept exemplu...
pentru asta îmi cer scuze.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu