soarele dimineţii de primăvară alungă încet, încet norii din sufletul meu. de ce sunt tristă? uneori nici eu nu ştiu. câteodată mi se pare că nimic nu-mi ajunge, că nu fac niciodată totul aşa cum ar trebui, că nu sunt... perfecta. ştiu, sunt nebună. am văzut într-un film că asta se numeşte nemulţumire cronică. ete... da! de asta sufăr eu. veşnic nemulţumită mă strecor prin viaţă cu speranţa că voi găsi perfecţiunea. în mine sau în ceilalţi. amuzant este că mă zbat atât de tare încât accept mai mereu cele mai... imperfecte chestii în viaţa mea. ajung la un moment dat să spun "da“ numai pentru că-mi pierd nădejdea că voi găsi ce caut cu adevărat. şi asta se aplică în mai toate palierele vieţii mele. cu mici excepţii, este adevărat. uneori sunt capabilă să accept imperfecţiunea pentru o lungă perioadă de timp numai pentru că 1% mă mulţumeşte pe deplin, pentru că există un anumit "ceva“ care este în stare să mă ţină pe loc. un 1% perfect :) însă, în majoritatea cazurilor mă chinui groaznic să fac totul aşa cum trebuie, să ating standardul.. şi aici vorbest despre un standard impus de mine, nu de ceilalţi. şi ştiu că ştacheta mea va fi întotdeauna cea mai ridicată pentru mine. cu alţii sunt mai îngăduitoare, cu mine nu. şi d-aia nu sunt niciodată mulţumită. ziceam la un moment dat cuiva că nu prea găsesc oameni care să mă fascineze. însă... recunosc, am găsit o persoană absolut fascinantă, întortocheată, care mă face să-mi doresc să o desluşesc şi care se ascunde atât de bine încât sunt absolut sigură că nu o voi putea descifra vreodată. pe de altă parte... nici pe mine nu am reuşit vreodată să mă înţeleg în totalitate. dar poate asta te leagă de tine sau de alţii. poate că dorinţa de a descifra ceva ce ştii că nu vei reuşi te ţine legat de cineva/ceva...
The trick is to enjoy life, accepting it has no meaning whatsoever
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu