Scrisoare către un (ne)cunoscut

Găsită pe net... cred

Dezamăgirea este îngrozitoare, dar mai rău este să te trezeşti că-ţi lipseşte enorm persoana de care eşti dezamăgit. Fuga, fără explicaţii, este dureroasă, dar mai grav este atunci când încerci să înţelegi dispariţia şi să nu poţi, să cauţi motivele şi să nu le găseşti aşa cum nu reuşeşti să dai peste fugarul care se ascunde mult prea bine. Dorul poate fi sfâşietor dar, cu toate astea, te poate purifica, te poate face să-ţi regăseşti priorităţile, să realizezi ce vrei cu adevărat. Şi, atunci când afli ce-ţi doreşti (sau poate că nu) începi să urci din nou pe scara vieţii tale, pe aceleaşi trepte pe care te-ai prăvălit la un moment dat împins parcă de o forţă supranaturală. Îţi scriam uneori şi o făceam pentru că ştiam că aşteptai să citeşti. Scrisorile către un (ne)cunoscut pot fi eliberatoare şi, totodată, lipsite de sens. La ce bun să-ţi scriu scrisori când aş putea să-ţi spun ce gândesc?! Dar am făcut-o, în ciuda faptului că nu vedeam rostul lor. Am făcut-o pentru că mi-era uşor să te las să crezi că scriu pentru tine, dar nu despre tine. Mă plângeam la un moment dat că te visez şi ai dispărut din nopţile mele, ajutându-mă să mă liniştesc. Dar nici asta nu mi-a fost de folos şi te-am visat din nou. Şi nu vreau. E prea greu. Aştepţi alte scrisori?! Sper că nu. Mi-ai ştiut temerile, mi-ai cunoscut nesiguranţa, m-ai cunoscut aşa cum nu m-am lăsat ştiută de mulţi. A fost aşa pentru că mi-am dorit. Am realizat din nou că îmi doresc să fiu fericită. Şi ştiu că fericirea nu este la fel mereu. Şi, da... mi-e frică. De multe ori mi-e frică de fericire. Dacă o să treacă? Dacă mâine mă trezesc şi nu va mai fi aici? Dacă mâine lucrul, persoana.... sau orice mă face să mă simt aşa... nu o să mai fie la fel? Dacă se schimbă? Sau dacă mă voi schimba eu? Dacă, dacă, dacă... Fericirea se schimbă odată cu mine. Fericirea este mereu altfel. Fericirea este bună. La fel şi dragostea. Dragostea este noroc. Probabil că trebuie să fii al dracu' de norocos ca să te îndrăgosteşti şi să fii fericit. Dar fără frică. Fără gânduri, fără planuri. Ştiu, ţi-am mai scris asta. Şi am făcut exact aşa cum nu-mi doream. Mi-a fost frică, am gândit, am făcut planuri. Nu am vrut să vorbesc şi acum îmi doresc să fi fost mută măcar câteva secunde, până gându-mi părăsea mintea. Sau poate că trebuia să-mi iasă din inimă. Acum nu înţeleg ce cauţi, de ce cauţi, de ce citeşti… Dar am ajuns la o înţelegere cu mine. Mi-am promis că nu voi mai încerca să desluşesc inexplicabilul… M-ai făcut să sper, să văd mai departe de orizontul meu şi am înţeles că acesta este plusul întregii întâmplări. Probabil că asta mă şi împiedică să mai aştept un semn, o explicaţie, un răspuns la „de ce“-ul care mă macină. Şi am mai realizat ceva: nu am greşit, nu am pierdut, nu am de ce să regret. Încep să urc scările…