Asculta mai multe audio Muzica
În primul caz vorbim mai degrabă despre resemnare. Îţi dai seama că nu eşti destul de puternic să lupţi cu o forţă supranaturală, că „zeul“ care te chinuieşte este mai puternic decât tine şi că nu ai putere să te războieşti cu ceea ce poate părea uneori un blestem, alteori o binecuvântare. Cum cele două stări alternează şi nu îţi oferă o clipă de linişte, nu poţi realiza care este binele şi care este răul în situaţie. Şi nu poţi face altceva decât să te laşi condus de destin, să vezi ce se poate întâmpla, să nu mai vâsleşti împotriva curentului şi să speri că până la urma coşmarul va dispărea sau se va transforma într-un vis frumos. În cazurile de genul acesta nesiguranţa te ţine treaz, frustrarea îţi hrăneşte dorinţa, iar situaţia frizează patologicul. Dar oare poţi găsi o nebunie mai dulce? :) Te lupţi să renunţi şi, într-un anumit punct al poveştii, realizezi nu numai că nu-ţi doreşti să pleci, ci că te minţi foarte tare că vrei să părăseşti un drum încât te legi cu lanţuri de el. Ajunge să-ţi placă jocul, să te simţi în elementul tău numai dacă te autoflagelezi la nivel mental şi afectiv continuând povestea. Te ghidezi după dictonul „rău cu rău, dar mai rău fără rău“ şi mergi mai departe legat la ochi. Şi ajungi să-ţi iubeşti întunericul.
În cel de-al doilea caz renunţi definitiv şi irevocabil. De multe ori, după ce te-ai decis să rupi tot, să fugi, să te izolezi, să te ascunzi de obiectul renunţării, te trezeşti cu dorinţa de relua legătura ruptă, te izbeşte dorul de lucrul/fiinţa de care te-ai debarasat fizic şi emoţional. Aici intervin orgoliul, ambiţia şi toate relele pământului care te fac să te loveşti usturător peste faţă şi să-ţi spui „mergi mai departe pe drumul tău, fără a te uita înapoi“. Îţi revii, însă constant te vei gândi la secunda renunţării, cu regret. Uneori situaţia revine la normal, iar regretul dispare. Alteori, gândul îţi fuge fără vrerea ta în acea direcţie. Însă, această rupere din orgoliu este de cele mai multe ori ireversibilă. Dacă în primul caz nu putem vorbi decât despre prostie oarbă, despre lipsa oricărui raţionament şi oricărei logici, acum avem de-a face cu o sită mult prea deasă a sentimentelor, care nu te lasă nici măcar să realizezi dacă ai vrut neapărat ruptura şi, implicit, renunţarea sau dacă ai făcut-o numai ca să te simţi destul de puternic, ca să fii în ochii tăi eroul care ştii că nu eşti.
Mai există şi alte situaţii. Spre exemplu, la un moment dat renunţi la ceva şi apoi îţi dai seama că îl doreşti înapoi şi faci tot ce crezi tu că este bine pentru a-l recupera chiar dată te loveşti de un zid. Simţi că nu se poate, dar cu toate acestea încerci să înmoi cărămida şi mortarul. De ce? Tocmai pentru că zidul este prea tare, că ştii că-ţi va fi greu să-l spargi, iar lupta devine incitantă.
Totuşi… La ce merită să renunţăm în viaţă? Când ştim că renunţăm bine, nu rău? Când avem certitudinea că nu ne vor inunda regretele şi când suntem siguri că nu am privit decât partea noastră de poveste? Care este cel mai fericit mod de a renunţa la ceva? Când ne dăm seama că am atins acel punct în care să spunem „nu mai pot!, nu mai vreau!“? Care este limita suportabilităţii unui om? Cine stabileşte dacă cineva sau ceva merită lupta şi chinul de a nu pleca, de a nu merge mai departe pe drumul tău? Cum poţi avea certitudinea că nu dai cu piciorul la ceva bun numai din cauza faptului că tu, în universul tău gri, nu poţi trece peste ceea ce-ţi anihilează gândirea practică, pe de-o parte, şi simţirile pe de alta?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu