Vântul aspru al începutului de primăvară îi înroşea faţa. Pletele-i blonde pluteau în aer, parcă pregătite să-şi ia zborul împreună cu gândurile negre care-i patronau mintea. Ochii îi erau mai albaştri, de parcă marea se oglindea în ei. Lângă ea stătea el, cu capul plecat şi cu grimasa neputinţei pe faţă. Brunet, cu negrul ochilor creionat parcă pentru a-i face opoziţie cu toată fiinţa lui. Arătau ca Ying şi Yang, iar asemănarea cu cele două semne i-a marcat de-a lungul existenţei lor împreună. Stăteau în direcţii opuse, fiecare pe câte o piatră şlefuită de valurile mării, fiecare cu gândurile proprii care se reuneau într-un sigur punct. Despărţirea îi elibera şi îi liniştea, îi chinuia deopotrivă şi îi fericea într-un mod aproape nebunesc. Nu mai ştiau ce să-şi spună, dar parcă valurile şopteau pentru ei. Vântul le unea parfumurile, aşa cum depărtarea inimilor îi făcea să se respingă, să se izbească de câte un perete imaginar de fiecare dată când încercau să-şi rostească ceva. De ce au mai încercat să-şi vorbească… Nici ei nu ştiau. Sau poate că povestea este atât de veche încât niciunul dintre ei nu-şi mai poate aminti. Nu au mai putut povesti după aceea, pentru a fi explicat. Tăcerea nu le-a fost de ajuns şi, ca un blestem rostit parcă în ciuda sorţii el a spus: „Stai Liniştită! Nu voi face niciodată copii cu alta!“. Vorbe spuse fără rost, cuvinte aruncate în vântul rece care le biciuia feţele. Blestem pus asupra propriei fiinţe?! Vorbele lui au urmărit-o, fără să ştie de ce, mult timp de atunci. S-a temut ca blestemul lui să nu se răsfrângă asupra ei, i-a fost frică de faptul că cineva, la un moment dat, i-a spus că soarta-i este legată încă de a lui. L-a urât prea tare pentru a realiza de fapt că la un moment dat îl iubise. Nu mai înţelegea de ce i-a fost drag, nu-şi mai putea explica nebunia de a face orice pentru el, dorinţa de a fi a lui pentru tot restul vieţii. Erau aspecte care se estompaseră, care nu mai aveau sens, cărora nu li se mai găsea înţelesul. A făcut totul pentru a scăpa de gândul că încă este legată de el, chiar dacă nu mai ştia nimic despre fiinţa care-i distrusese mintea, îi golise inima, îi schilodise sufletul. Căuta scăparea oriunde, în oricine, se dădea ieftin oricui numai pentru a-şi demonstra că a scăpat de blestem. Îl detesta pentru că i-a ieşit în cale. Şi îşi vedea de drum năucă, asemenea unei fantome care nu-şi găseşte liniştea de apoi, încercând cu orice preţ să-şi demonstreze că numai ea are dreptate şi că viaţa-i nu a fost marcată de el. Va găsi lumina?, se întreba obsesiv, fără să observe că lumina era în faţa ei. Însă o orbea, era incapabilă să o vadă. Blestemul îi luase vederea.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu