Stătuse în beznă mult timp. Nu mai ştia ce vrea de la viaţă sau la ce să se mai aştepte. Ştia, pe de altă parte, ce vrea oricine altcineva. Era în stare să ghicească orice vis îi ieşea în cale, dorit de altul. Însă nicio dorinţă care să-i aparţină nu-i era familiară. O ceaţă densă pusese stăpânire pe tot ceea ce însemna sufletul pe care teoretic îl stăpânea. O umbră luminoasă îi apăruse la un moment dat, dar nu avusese curajul să o accepte, chiar dacă o dorea atât de tare... Se topea gândindu-se la acea umbră, o visa, o iubea, dar accepta situaţia tenebroasă, mustrându-se. Nu putea părăsi întunericul de care se legase. Timpul fusese ca un lipici prea puternic, nu se putea desprinde de fiinţa care îi acaparase nu numai trupul, ci şi mintea… Întreaga-i fiinţă. Însă, la un moment dat miracolul s-a produs, iar fantoma a dispărut. Ce putea face? S-a aruncat asupra umbrei pe care o iubea, s-a înfruptat din ea şi a transformat-o în motivul pentru care trăia. De ce? Nu şi-a putut explica pentru o lungă perioadă de timp. Dar, la un moment dat totul a fost foarte clar. Umbra îi dăduse viaţă, încredere, fericire, chiar dacă era limitată, îi transformase toate semnele de întrebare în exclamări. Şi-a permis să se lege cu lanţuri mult prea groase de entitatea care nu putea fi numită om (pentru că avea o altă definiţie a omului, fiinţă căreia ar trebui să-i pese) pentru că, în ciuda nestatorniciei, îi dădea siguranţa pe care nimeni, niciodată nu a fost în stare să i-o ofere. Toate aceste sentimente bune au creat mai apoi un tablou lugubru, o temniţă din care s-a chinuit să evadeze la fel cum se străduise cu mult timp înainte să iasă din întuneric. Şi a schimbat o situaţie maladivă cu o alta similară. A încercat de nenumărate ori să rupă lanţul, să spargă metalul cu barosul nevăzut al unei inimi frânte care reacţionează violent la orice pală de vânt care îi dă impresia că o atacă. Durerea, incertitudinea şi orgoliul rănit se transformau în cea mai mare iubire pe care un suflet o poate simţi atunci când este făcut să se simtă dorit. Şi, într-o secundă s-a dezmeticit. A văzut că lanţul este format din zale de dragoste, ură, dăruire, angoasă, frustrare, dar şi din sentimentul că trupul îi este preţuit aşa cum ar fi meritat. Lanţul nu putea fi distrus, nu putea fi rupt, nu se dezintegra numai pentru că-şi dorea să se întâmple asta. A realizat că nu umbra era cea care se folosea de o inimă zdrobită, ci era total pe dos. Acaparatul devenise acaparator…
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu