Pauză de linişte - "Ce ai de pierdut?!“ (Terapie pe blog - part II)

În ultima săptămână mi s-a pus întrebarea asta de cel puţin zece ori. De cele mai multe dăţi interogaţia a venit de la trei dintre cele mai apropiate persoane de mine, care ştiu cum sunt, de ce sunt şi cum gândesc. Mă ştiu nebună şi mult prea mândră. Ba mai mult, una dintre cele trei persoane trăieşte pe cap cu nebuna care-s eu de mai bine de 25 de ani. Deci, logic ar fi fost să nu-şi răcească gura de pomană. Numai că mă iubeşte (ştiu, ştiu... şi eu pe ea mult mai mult decât îşi imaginează) şi încearcă să mă aducă pe calea cea bună. Măcar de-ar reuşi... De la o vreme mă macină ceva teribil de tare. Nici măcar nu cred că-i o chestie importantă, numai că aşa tâmpiţică şi incredibil de mândră cum sunt nu am avut nici măcar bunul simţ, dacă nu, cel puţin, respect faţă de mine, să fac ceva pentru a-mi răspunde la întrebări. În schimb, am povestit, m-am lamentat, am întrebat "de ce“-uri sute. "De ce, de ce, de ce?“. Şi mi s-a spus la fel: "Dar de ce nu întrebi pe cine trebuie?“. Păi cum, eu, sfânta Cori care nu va face niciodată nimic pentru a-şi leza orgoliul? Eu? Niciodată! "Dar ce ai de pierdut?“. Şi nu m-am mai oprit din răspuns: Păi cum, ce? Mândria mea? "Bună“ şi "de ce?“, în condiţiile în care mi s-a spus foarte clar că... "Nu“. Dar dacă nu-i bine, dar dacă visez, dar dacă, dacă, dacă... Dacă voi regreta, dacă voi fi rănită, dacă...
Şi aşa a continuat dialogul meu. Pe de-o parte cu alţii (aici a se înţelege alta) şi pe de altă parte cu mine. Eu şi (ne)cunoscuta din mine ne-a certat teribil de tare. De ce? Păi... pentru că eu sunt foarte superficială, iar ea nu. Pentru că pe mine mă interesează prea mult de ce spun alţii, iar ea înţelege că nu este bine aşa şi că trebuie să-ţi mai pese şi de ceea ce spui tu sau (ne)cunoscuta ta. Că, la o adică, o luptă nu înseamnă un război şi că un cuvânt nu te face să sângerezi. Şi, mi-am amintit că la un moment dat cineva m-a întrebat dacă "dăunează grav sănătăţii“. Da, uneori dăunează. Dar nu sănătăţii ci... stabilităţii :) Eu nu am funcţionat niciodată pe principiul "ce am de pierdut?!“ ci, înainte de bătălie, mi-am numărat răniţii. Adică, mai clar, întotdeauna mi-am subliniat că am ceva de pierdut. Orice, cât de nesemnificativ ar fi fost, eu pierdeam dacă deschideam afurisita asta de gură. De ce? (revenim obsesiv la întrebare). Pentru că-s eu prea tâmpiţică. Şi pentru că, atunci când nu este cazul, las totul de la mine. Însă, atunci când cineva/ceva contează, ridic garda şi n-o mai cobor. Mi-e frică de dezamăgire, de durere şi de resentimente. Poate din cauza asta, de cele mai multe ori, sunt eu cu mine. Mi-e frică de eşec... şi îmi repet asta de fiecare dată până-mi va intra în cap foarte bine că în viaţă pierzi... de multe ori. Şi nu ar trebui să-mi fie frică de asta, ci ar trebui să ştiu să-mi accept înfrângerile şi slăbiciunile. Pff... după cum văd a fost a doua şedinţă de terapie pe blog.

Lecţia zilei: Învaţă să te întrebi: "Ce am de pierdut?!?!?!?!?!“ :)