„Trahanache: A! ce coruptă soţietate!... Nu mai e moral, nu mai sunt prinţipuri, nu mai e nimic: enteresul şi iar enteresul... Bine zice fiu-meu de la facultate alaltăieri în scrisoare: vezi, tânăr tânăr, dar copt, serios băiat! zice: «Tatiţo, unde nu e moral, acolo e corupţie, şi o soţietate fără prinţipuri, va să zică că nu le are!...» Auzi d-ta mişelie, infamie...“ (I.L. Caragiale - O scrisoare pierdută, Actul I, Scena III)
Caragiale a scris aceste rânduri în urmă cu 126 de ani. Vă daţi seama?!?! 126 de ani... identici. Mi-e greu să mă mai revolt. Aş vrea să mai pot să spun că ceva va merge bine sau măcar înspre mai bine ori că unul sau altul ar putea face ceva. Din nefericire, acum sunt liniştită şi împăcată cu gândul că oricare altul ar fi condus această ţărişoară în formă de buchet de flori, aşa cum o asemăna Ana Blandiana, situaţia nu ar fi fost alta. De ce? Pentru că aşa suntem noi lăsaţi pe pământ. Pentru că, dacă de 126 de ani încoace aceleaşi trăsături negative sunt valabile nouă, ca popor, atunci lăsaţi-mă să mă îndoiesc că am mai avea vreo şansă, vreodată, să facem ceva. Nu vreau să sune patetic, nici lipsit de încredere ceea ce scriu acum, însă nu înţeleg cum Conu' Iancu a putut, previzionar, asemenea lui Da Vinci, care şi-a imaginat aparate de zbor, să vadă o Românie pe care nu avea cum să o mai şi... respire, să o simtă, să o trăiască. Noi, ca neam, avem nişte defecte din naştere. Suntem mereu nemulţumiţi. Oricine orice ar face, nouă ne... pute, cum se spune în popor. Dacă, dintr-o pură întâmplare este bine, nu va dura mult până vom găsi nod în papură. Noi ne dăm sfinţi pe pământ şi, de fapt, devorăm cele mai împuţite personaje arătate pe ecranul televizorului sau pe hârtia ziarelor. Ne place scandalul, iubim intriga şi nu ne simţim bine până n-o punem de-o „mânărie“. Ne mirăm că trăim acum 126 de ani şi nu în prezentul anului 2010? Ne simţim reduşi, traşi în spate sau învechiţi? Păi măcar avem un punct forte: suntem realişti. Voi repeta obsesiv până va înţelege lumea: 126 de ani! Şi parcă-i văd mereu, în orice emisiune pe Farfuridi şi pe Brânzovenescu, pe Caţavencu şi ai lui. Văd cum un fante ajuns la conducerea vreunei instituţii se mândreşte mai abitir cu damele din aşternut decât cu realizările în plan politic. Văd demagogi, moşieri, dame bine şi descurcăreţe, circ politic şi angajaţi nemulţumiţi. Aceleaşi intrigi şi aceleaşi moravuri. O Românie neschimbată.
„Pristanda: Grea misie, misia de poliţai... Şi conul Fănică cu coana Joiţica mai stau să-mi numere steagurile... Tot vorba bietei neveste, zice: «Ghiţă, Ghiţă, pupă-l în bot şi-i papă tot, că sătulul nu crede la îl flămând... ». Zic: curat! De-o pildă, conul Fănică: moşia moşie, foncţia foncţie, coana Joiţica, coana Joiţica: trai, neneaco, cu banii lui Trahanache... (luându-şi seama) babachii... Da' eu, unde? Famelie mare, renumeraţie după buget mică“ (Scena I, actul II).
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu