Pauză de linişte - Cercul

În viaţă revin gânduri, cuvinte, sentimente, frustrări şi persoane. Parcă totul trebuie să se repete într-un oarecare fel. Chiar şi lacrimile revin. Întotdeauna credem că totul se sfârşeşte când, de fapt, nimic nu pare a avea un final. Sau... poate că finalul nu îl putem prevesti, nu îl intuim, vine pe neprevăzute şi nu atunci când vrem noi să se întâmple. Până la acel moment retrăim aceleaşi lucruri, aceleaşi situaţii, plângem aceleaşi lacrimi şi revedem aceleaşi persoane. Chiar dacă indivizii nu sunt aceiaşi, ştim întotdeauna să facem paralele între două entităţi mai mult sau mai puţin umane care ne-au traversat viaţa. Pentru că, presupun eu, aşa suntem creaţi... să ne raportăm mereu la exprienţe trecute, la persoane întâlnite sau la alte lacrimi plânse. Poate că aşa ne formăm reperele. Ciclic, gândim aceleaşi gânduri, ne dor aceleaşi cuvinte, mângâiem cu aceeaşi dorinţă şi sărutăm cu aceeaşi dragoste, chiar dacă „beneficiarul“ amalgamului de sentimente nu este mereu acelaşi. Şi, în ciuda faptului că ne trăim vieţile repetitiv nu reacţionăm niciodată diferit, de parcă am fi loviţi de amnezie atunci când situaţia se întoarce. Ca şi cum am uitat totul şi am început iar şi iar să trăim la fel. Să iubim, să gândim, să dorim, să vorbim şi să plângem la fel...
Este de ajuns să-ţi citeşti scrisorile trecutului pentru a-ţi da seama că cele ale prezentului sunt identice şi că cele ale viitorului sunt deja scrise...