Eu nu prea mai cred în poveşti. Mi-e greu după 29 de ani de trăit chestii dureros de adevărate. Au existat momente, este adevărat, când viaţa a bătut al dracu’ de rău filmul... însă nu foarte multe. Şi nu plăcute. Totuşi, mă repet, în poveşti nu mai credeam. De mult timp mă simţeam Cenuşăreasa, Betty cea urâtă şi răţuşca cea urâtă la un loc. Ieri, însă, am ajuns într-un loc în care, din momentul în care am trecut pragul... am simţit ceva. Oameni calzi, soarele parcă bătea altfel... era linişte. Celebra linişte pe care o tot caut eu de ceva vreme. Astăzi m-am întors acolo şi, când am ieşit eram alta. Nu cred că este vorba neapărat de o transformare, nu vorbesc despre o schimbare a mea, ci mai degrabă de primul pas spre ceea ce ar trebui să devin. Eu, noua eu, cea pe care o doresc de atâta vreme. Şi, uite că mi-a reuşit :)Parcă am parcat dovleacul în faţă şi am urcat, după câteva ore, într-o caleaşcă (acelaşi Ricky iubit). Nu vă impacientaţi, prinţul nu m-a alergat pe scări să-mi înapoieze condurul de cleştar :))
Va urma!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu