Pauză de linişte – Teoria dorului

Ştia că nu dorul o ucide. Înţelesese asta cu mult timp în urmă, atunci când credea că va muri de dor. Aşa ceva nu se întâmplă din dragoste, cel puţin nu din iubire pentru cineva care nu face parte din tine, care nu-ţi curge prin vene. Te poţi stinge de dor, dar nu din pricina acelui dor în accepţiunea clasică, ci din cauza singurătăţii provocate de lipsa cuiva, intepretată ca dor. Înţelegea deci, că singurătatea o ucidea încet, încet, ca o otravă dată în doze mici, nu dorul. O usca o amintire, nicidecum o absenţă, o amăra neputinţa de a-l înlocui, în nici un caz dorul. Probabil că ne este greu să recunoaştem când ne este dor de noi şi nu de altcineva, că ne lipseşte o stare, nu o persoană, că tânjim după dragoste, nu după o himeră. În lumea ei nu era loc pentru un alt demon, pentru că aşa percepea pe oricine încerca să se apropie. Fiecare entitate cu alură umană se tranforma după o primă atingere în monstru, chiar dacă nu urmărea asta cu tot dinadinsul. Era ca un făcut, însă. Simţea că binele nu i se mai arată, percepea culorile aprinse ca fiind cele mai sumbre din lume şi se simţea ca un daltonist care nu se poate bucura de cele mai frumoase picturi pe care alţii le savurau, le devorau cu priviri nesătule. Nu dorea, nu simţea, nu credea... îngheţase. Citise o poezie care spunea: „Fara tine mi-e frig./N-am inteles niciodata/Cum simte aerul/Ca ai plecat“. Şi se liniştea gândind că şi alţii, înaintea ei, au simţit la fel. Dorul nu există. Nu ne este dor de alţii, ci de noi. Ne lipseşte persoana noastră aşa cum era atunci când celălalt era aproape. Nu ne este dor de oameni, ci de situaţii, de sentimente, de stări. Ne lipsesc momente, nu fiinţe. Ne doare neputinţa de a fi păstrat o clipă, nu un trup. Ne doare absenţa unui miros. Oamenii trăiesc şi simt prin pipăit, gust, miros şi văz. Asta ne doare, absenţa acestor simţuri. Pentru că, la un moment dat, credem că s-au abolit, că odată cu dispariţia „subiectului“, nu se vor mai întoarce şi că vom muri fără a mai avea percepţie urmată de reprezantare. De fapt, poate că ăsta este secretul... trebuie să reînvăţăm să... „mergem“. Să simţim. Să pipăim, să vedem, să mirosim şi să gustăm. Dorul nu ucide, ci îngheaţă simţuri. Le criogenează până când avem puterea de a reveni la viaţă.