Mică pauză de linişte: Miracole

Renăştea de fiecare dată. Nu ştia cum, însă era singurul lucru la care se putea gândi şi îl vedea ca pe un miracol. Niciodată din propriile puteri, întotdeauna cu aripi date de alţii, zbura după fiecare moment de cădere. Zâmbea în sinea-i şi mulţumea sfinţilor că avea lângă ea oameni care-i puteau da aripi. Un secret: a scris ceva, a pus o parte din sufletul ei pe o “hârtie“ şi l-a dat lumii. A primit un mesaj de la cineva drag exact atunci când nu mai avea aripi, când i se rupseseră şi o lăsaseră ca pe Icar, în bătaia vântului. I-a vorbit despre forţă, negru şi lumină. Citind, a plâns de parcă-şi plângea toată amărăciunea. Apoi a simţit că poate zbura din nou. Miracol?! Probabil. Privim întotdeauna miracolele ca pe ceva supraomenesc. Se spune că învierea Mântuitorului este cel mai mare miracol al umanităţii. Dar ea, cu sufletul frănjurat şi cusut din loc în loc, poate spune cu tărie că miracolele există în fiece clipă, cu fiecare respiraţie, cu orice gest şi cuvânt. În ciuda oricăror dureri, greutăţi şi a miilor de lacrimi. Chiar dacă simţim că murim, că ni se dezintegrează sufletul şi că nu vom putea trăi fără ceva sau departe de cineva. Chiar dacă iubim fără speranţă sau ne vedem dragii inimii stingându-se încet, încet. Chiar şi atunci când nu mai ştim cine suntem, încotro sau către cine ne va purta viaţa, când nu mai avem puterea să vedem lumina, ci doar întunericul, atunci când un blestem ne ia vederea sau un lanţ ruginit nu se rupe. Când un sentiment pare o povară sau o zi se scurge ca un iad pe pământ. Şi, mai ales în clipa în care simţim că ne pierdem... Miracolele sunt în noi şi le putem descoperi, dar niciodată singuri. Trebuie să realizăm că le putem îndeplini. Şi trebuie să ne lăsăm aripile să crească. Din nou şi din nou şi...
Paşte fericit! Multă lumină, linişte şi puterea de a vă lăsa aripile să crească la loc.