Pauză de linişte: Şah cu destinul. Şah mat.

Simţea că sufletul îi e pe cale să explodeze. Nu mai putea suporta, simţea că înnebuneşte şi nu mai ştia cum să facă, încotro să o mai apuce, cum să reacţioneze. O luase razna şi ştia asta, simţea... era foarte speriată de modul în care se dezvoltase în ultima vreme în cel mai aprig şi fără scop detectiv din lume. Pentru ce? De ce? Pentru cine? Mereu se întreba, niciodată nu găsea răspunsul. Nu se mai simţea bine în pielea ei şi se imagina ca un condamnat la moarte care-şi aşteaptă seringa cu otravă pentru a închide ochii definitiv. Nu, ea nu-şi aştepta moartea, ci aştepta ca inevitabilul să se producă, după aceeaşi reţetă otrăvită pe care o cunoştea prea bine. Simţea, adulmeca şi, ca un animal de pradă care dă de mirosul sângelui, se pregătea să atace. Dar nu pentru a răni, ci pentru a se apăra. Nu mai credea nici în ea. Nici în ceea ce auzea sau vedea, nici în „fără început şi fără sfârşit“-ul pe care-l auzise, dar nu-l crezuse. Nu mai credea în nimic. În pragul psihozei, îşi închipuia situaţii, cuvinte, lacrimi pe care aproape le simţea. Sau pe care de cele mai multe ori nu şi le putea stăpâni. Ar fi vrut să fugă, să se ascundă, să nu mai ştie de nimeni şi de nimic şi aşa, anonimă, să o ia de la capăt, să-şi vadă de viaţă şi să nu se mai teamă de suferinţa repetitivă. Şi-ar fi dorit să schimbe universul, planeta, realitatea, să devină alta, care putea trăi frumos şi netemător. Îşi dorea tot ce nu avuse şi ştia că nu va avea vreodată... ar fi vrut să vorbească, să verbalizeze tot ce simţea, să îşi descarce mintea şi sufletul, să se golească şi să meargă mai departe. Ştia că nu poate face asta, că îi era interzis, că orice încălcare a „regulamentului“ ar fi costat-o. Gândea, îşi imagina dialogul/monolog pe care l-ar fi dus şi în care şi-ar fi urlat furia şi deznădejdea, în care ar fi spus tot ce şi-a dorit în toţi anii din urmă. Era ca un mut care ar fi vrut să ţipe, ca un orb care şi-ar fi dorit să vadă... Îşi dorea, dar nu ştia cum, nu avea capacitatea să acţioneze, nu găsea calea. Nu ştia încotro să o apuce sau în ce parte a orizontului ar putea fi pacea pe care o căuta. Nu credea că se mai poate întâmpla nimic bun, niciodată. Era disperată din cauza faptului că atunci când credea că totul se dărâmă ca un castel făcut din cărţi de joc, ca un domino, toate păreau mai frumoase şi mai strălucitoare ca oricând. Totul se tranforma din negru în auriu, totul se metamorfoza pentru câteva clipe, câteva ore, cât să o debusoleze şi mai tare, să o scoată de pe şina gândurilor şi a planurilor sale. „Ce karmă ai tu?! Păcatele cui le plăteşti?!“... a fost întrebată la un moment dat, într-unul dintre cele mai negre momente, atunci când a realizat că nici casa nu-i mai era casă, aşa cum nici inima nu şi-o mai simţea a ei. Păcate... poate ale ei, poate pe ale altora. Plăţi... prea multe. Suferinţe... deja păreau obişnuinţă, deveniseră monotone, fără conţinut, ca făcând parte din ea şi din fiinţa ei. Zâmbea forţat oricând şi oricui, vorbea prea mult despre nimic, ochii îi râdeau, sufletul îi plângea. Gândea adeseori: „Ce se va alege de viaţa mea? Încotro mă întrept? Către cine şi ce mă va duce destinul?“. Nu mai credea decât în soarta care parcă-i fusese pecetluită de prea timpuriu şi nu făcea altceva decât să aştepte, ca un pui de pisică speriat, următorul pas al destinului, următoarea mutare. Juca şah pe o tablă pe care n-o vedea, pe care nu o putea intui sau simţi. Nu mai avea control asupra niciunui aspect al vieţii ei, nu mai ştia care ar trebui să fie următoarea mişcare. Mergea înainte ca printr-un tunel întunecat sperând să-i găsească finalul. Lumina de la capătul lui sau măcar un cotlon care să o ducă într-o direcţie diferită de cea de acum. Cu un calm aparent mergea... înainte. Către nimic. Deocamdată.