Mă simt ca şi cum mi se termină bateriile şi ar trebui să intru de urgenţă pe alimentare cu panouri solare. Pur şi simplu s-a dus orice urmă de energie pe care o mai aveam acolo, în vreun colţişor. Dimineaţă mă trezesc mai obosită decât m-am culcat şi nu îmi pot alunga gândul că vreau să dorm, pe tot parcursul zilei. Poate că ultimele evenimente din viaţa mea m-au supărat, m-au obosit dar, pe de-o parte, o mică, mică parte, un colţ al sufletului, m-au liniştit. Dacă înainte nu dormeam, acum nu mă mai satur de stat în pat. Ştiu că telefonul nu va mai suna noaptea, ştiu că nu mi se va mai spune "am chemat salvarea“, ştiu că acum este linişte şi în casă şi în suflet. Acum se odihneşte. Şi poate de aici vine somnul meu. Nu mai stau în alertă, pentru că nu mai am de ce, iar lupta mea cu mine, felul în care trăgeam să fiu mereu trează, orice s-ar fi întâmplat, s-a terminat acum...O linişte ciudată, amestecată cu multă tristeţe şi cu o inimă care doare aproape fizic de dor. Şi epuizare fără margini...
"Este cu neputinţă să fugim de tristeţea din noi“, citeam într-o carte. Nu putem fugi, ci dormim mult din cauza ei...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu