Mică pauză de linişte

Castelul de nisip al copilăriei mele s-a destrămat azi. Da, abia azi. Abia acum, la aproape 30 de ani... Uneori este greu să realizezi durerea, chiar şi atunci când o simţi foarte tare. Nu o vrei, nu o primeşti. Nu te laşi să crezi. Apoi nu mai poţi nega realitatea. Rămân răni, care probabil se vor cicatriza, mări de lacrimi şi multe amintiri ca alinare. Momente, cuvinte, alinturi şi multă iubire. Astea nu vor trece niciodată... Este pentru prima dată în viaţa mea când nu mai întreb "ce face?“, când mă uit la un meci şi nu mă pot opri să nu mă gândesc "oare se uită?“... când mă gândesc ce greu va fi să vorbesc la trecut şi nu la prezentul plin de drag, ca înainte. Nisipul castelului copilăriei se duce odată cu vântul. Dragostea pentru cineva nu dispare niciodată... Şi, probabil că acestea sunt singurele momente când poţi spune cu toată inima: Te voi iubi mereu!