Luna viitoare voi împlini 30 de ani. Şi, evident, am atins pragul psihologic. Stau şi mă gândesc că am ajuns la vârsta asta şi nu am decât o maşină pentru care încă mai plătesc rate (şi o voi mai face multicel de acum înainte...), un laptop cumpărat de mama, un telefon (la fel ca în cazul laptopului), nişte haine (din ce în ce mai puţine), pantofi, genţi şi alte chestii trebuincioase (nimic de firmă, scump sau nou). Şi atât. La asta se rezumă viaţa mea din punct de vedere material. Nu am casă, stau cu chirie, nu-mi pot permite să mă gândesc la o familie, în calculez banii până la ultimul leu şi... fac 30 de ani. 30!!!???!!! Sincer, mi se pare prea mult, în sensul că acum pot spune cu toată convingerea că nu am făcut nimic în viaţa mea. Nimic! Viaţa mea se calculează în „semnele“ de pe paginile ziarului, în materiale de presă şi cam atât... Fac 30 de ani şi trăiesc din banii mamei mai mult decât dintr-ai mei, fac 30 de ani şi nu am făcut un copil, nu am plantat un copac.... ce să mai zic de casă... Fac 30 de ani şi sunt frustrată, mă uit în jurul meu şi ştiu că nu vreau să-mi alung frustrarea prin metode neortodoxe, fac 30 de ani şi sunt o povară pentru mama. Vreau să fiu nefrustrată şi fericită... Dar cum se face asta?! Cum faci să te menţii pe linia de plutire, cât rezişti gândindu-te mereu că mâine se termină banii? Cum dai randament la muncă, cum mai poţi iubi fără griji, cum poţi fi mulţumit de tine? Cum mai poţi accepta nemulţumirile şi reproşurile atunci când tu, la două săptămâni depărtare de salariu, mai ai în portofel bani pentru două zile? Munceşti, te zbaţi, vrei să faci, dar parcă nu mai poţi, parcă nu mai ai de ce. Iubeşti şi vezi că dragostea nu ţine de foame... Fac 30 de ani şi văd că trebuie să-mi iau viaţa în mâini... Fac 30 de ani şi mă simt neputincioasă în faţa vieţii. Fără vinovaţi, fără nimic. Şi fără perspectivă...
4 comentarii:
Corina, ce este cu pesimismul asta? Daca tu, la varsta de 30 de ani esti atat de pesimista, eu ce sa mai zic pentru ca peste doi ani voi implini 40 de ani si nu am facut nici eu nimic din toate cele de mai sus?
Viata este atat de scurta si atat de frumoasa. Ar trebui sa extragem esenta fiecarei clipe si sa ne bucuram de ea.
Fain titlul postarii tale...Postare care mi-a placut, dar cu al carei pesimism nu sunt de acord.
George, mulţumesc. Poate sunt nedreaptă şi nu mă las să văd că, pe de-o parte, am tot ce-mi ce-mi doresc, adică pe cine iubesc parcă de-o viaţă. Poate doar asta contează. Ştii cum se spune, când mă plângeam că nu am pantofi l-am văzut pe unul care nu avea picioare. Dar nu pot nega realitatea şi refuz să-mi mai compar nefericirea cu necazurile celor din jur. Nu este drept să ne gândim "ăluia îi este mai rău, să ne bucurăm că răul nostru este mai mic“. Nu! Sentimentele despre care vorbesc sunt absolut reale şi, din nefericire, mă fac să văd că nu am făcut aproape nimic din ceea ce-mi doream cu adevărat. Acum am încetat să-mi mai doresc, multe mi se par imposibile :) Dar... cine ştie, o ieşi soarele până la urmă :) Şi mai e ceva: nu este pesimism, e realism. E de la zodie, doar sunt Fecioară:))
Draga Corina,ma numesc Atanasoaie Felix si o sa iti spun o mica poveste despre mine.Probabil o sa te ajute.In momentul de fata sunt in Franta si lucrez in Legiunea Straina de aproape patru ani.Am plecat de acasa la virsta de 28 de ani jumate.Eram linistit in satul meu unde e foarte frumos dar din cauza lipsei banilor totul incepuse sa devina al dracului de negru inca de cand aveam 23 de ani.Lucram ca un debil la mica mea ferma 7 zile din 7 si nu intelegeam nimica din bani.TRebuia sa platesc pentru animale,impozite,datorii plus ca tatal meu murise de cancer dupa un an de chin iar dupa trei ani l-a urmat bunica mea care se imbolnavise de Alzheimer.Inchipuie-ti ca pentru amindoi a trebuit sa dau bani grei la medici.Asadar eram bucuros ca macar ma tineam cat de cat pe linia de plutire.Dar pe cand aveam vreo 25 de ani mi-am dat seama ca sunt singur,ca nu am si eu o fata langa mine,un suflet care sa ma inteleaga,in sfirsit jumatatea mea si totul din cauza banilor.Am inceput sa lucrez si mai mult,peste tot si pentru mai nimic.Dar banii se tot duceau.Asa ca pe cand aveam 27 de ani si un pic mi-a cazut in mana un ziar in care scria de Legiunea Straina.In momentul in care am inceput sa ma antrenez aveam 105 kg.si abia reuseam sa alerg 500 de metri.Dupa un an de antrenament si munca dura plus regim am intrat la legiune cu 78 de kilograme.Dar nu asta e important.Cand am vazut ca sunt singur si fara bani,am inceput sa gandesc si in special sa ma rog la bunul Dumnezeu sa imi dea o solutie,si el mi-a dat-o.Nu vreau sa ma laud,cu nimic e meritul Lui,dar ceea ce vreau sa iti spun este sa iei aminte si sa iti pui in cap ca totdeauna cand esti pe punctul sa te inneci,daca nu disperi si te lasi in voia apei,o mana te va salva si te va scoate de acolo.
Felix, mulţumesc :)
Trimiteți un comentariu