Ne dăm rotunzi că avem „prinţipuri". Ne arătăm lumii mai albi ca Albă-ca-Zăpada şi mai oropsiţi ca Cenuşăreasă. Ne creionăm o personalitate mai mult decât falsă pe care o arătăm celor din jur ca pe o mască de carnaval care ni s-a lipit pe feţe. Nu mai ştim care sunt reperele realităţii sau dacă trăim într-o lume imaginată. Ne ducem traiul mimând bogăţia şi opulenţa. N-avem moral, avem corupţie, iar de principii nici nu poate fi vorba. A, da, în faţa celorlalţi suntem mai catolici decât Papa, ne recităm principiile după care spunem că ne ghidăm vieţile mai abitir ca pe cele zece porunci. Mai bine le-am învăţa pe cele din urmă... O societate bolnavă, în care un Vuitton face mai mult decât o diplomă la facultate, în care o geantă Gucci este mai de preţ decât onoarea unei familii, în care o pereche de Loubis ţine loc de casă şi masă, în care un smartphone face cât cei şapte ani de acasă. Gândirea de turmă a înlocuit ideea de familie, de neam, de uniune. O lume în care familia nu mai este celula de bază a societăţii, în care copiii se fac cu frică. Nimeni nu mai ajută pe nimeni, nu se mai iubeşte, nu se mai trăieşte. Asta-i societatea de consum? Ne consumăm între noi?! Guess Who cântă că o să ajungă „tot mai sus", dar câţi mai visează la aşa ceva? Nici visurile nu le mai avem, le-am consumat şi pe ele se pare. Ne robotizăm şi ne place. Vrem gadget-uri care gândesc în locul nostru, pentru că noi nu mai suntem capabili. Ne sălbăticim, suntem îndoctrinaţi şi nu ştim, de fapt şi de drept, care-i adevărul, cine îl deţine. Pe cine să crezi, pe cine să votezi. Până la urmă, la asta se rezumă totul, nu? Auzim o dată la patru, cinci ani că votăm pentru un viitor mai bun. Uite, momentul alegerii se apropie. Ce vei vota tu, om care munceşti opt, nouă, zece ore pe zi, te chinui să-ţi duci traiul şi eşti frustrat că nu mai ai la ce spera? Votezi? Probabil că nu. Atunci unde este relevanţa rezultatului?! Avem de unde alege sau sunt toţi o apă şi-un pământ?
În esenţă, trăim într-o societate maladivă. Ne transformă nu în fiinţe civilizate, în cetăţeni, ci în hiene avide să se înfrupte din insuccesul altuia, nicidecum din propria reuşită. Vedetele nu mai poartă numele Johnny Răducanu, Aura Urziceanu, Radu Beligan... ci Daniela Crudu, Ramona Gabor sau Sânziana Buruiană. Toate-s false, de la gânduri până la gene sau unghii. Îl confundăm pe Ştefan cel Mare cu Adi Minune şi ne gândim... încotro?! Grăim cu vorbele altora. Acţionăm cu alte gesturi. Ne vedem din ce în ce mai mici într-o lume în care angajaţii sunt trataţi ca sclavii, în care nu se ţine cont de vieţile celor din jur, în care contează numai banii. Tind să cred că în câţiva ani nu ne vom mai hrăni cu mâncare, ci cu bancnote şi carduri, vom bea esenţă de monede şi ne vom mumifica sufleteşte. Plângem pe Facebook, iubim prin sms-uri şi urâm pe bloguri. Asta au vrut părinţii noştri să avem în viaţă? Asta-i evoluţia? Aş vrea să o refuz dacă se poate. Sau poate ne vom transforma în oameni într-un final...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu