Cine sunt eu...

M-am născut în Constanţa în a treia zi a toamnei lui 1981. Mare bucurie în neamul Samoilă, mai puţin pentru tataia, care-şi dorea să fiu băiat. Până la urmă, Licuţă al meu iubit, pe care, cu mare durere, l-am pierdut anul trecut, a făcut din Culila (când abia începusem să vorbesc mă prezentam: Culila Molă) o mare microbistă, mai băiat decât nepotul pe care îl visa. Da, am fost nepotul lui tataia.  Cred că prima amintire pe care o am cu mine este de pe stadionul Farul. Băncuţele verzi, din lemn, se încălziseră de soarele „de la matineu“, îmi frigeau pulpiţele, iar eu, ca o domnişoară, mă mândream cu rochiţa mea în carouri alb/bleu, cu pieptar pe care erau brodate o raţă şi nişte floricele. Marea dezamăgire a lui Licuţă, în ceea ce mă priveşte, a fost că am devenit mare rapidistă şi nu am ţinut cu Farul, echipa lui de suflet.
Mi-am dat seama apoi, că iubirea mea pentru fotbal avea o strânsă legătură cu titicul meu (aşa îl alintam), era legătura noastră, numai a noastră, în care nu mai intervenea nimeni din familie.
Revenind, am fost prima dintre „samoilonci“ născută în Constanţa, mama fiind tulceancă, tata cernavodean, mamaia născută în Lanurile (o comună din judeţul Constanţa), tataia pe lângă Brăila, iar unchiul meu, Adrian, fratele tatălui, în Murfatlar (pe atunci Basarabi). De altfel, Adi a fost fratele meu, nicidecum unchi. De câţiva ani buni locuieşte în Canada, împreună cu familia.
Pot spune că sunt printre puţinii norocoşi cărora viaţa le-a dat un mare dar. Sunt copil singur la părinţi. Însă, am o soră. O cheamă Andreea şi este prietena mea cea mai bună de când eu aveam aproape 3 ani şi ea cu unul mai mult. De atunci... aşa o ducem, cu multă iubire, cu secrete numai de noi ştiute şi, în ciuda faptului că locuim în oraşe diferite (ea este în Bucureşti de mai bine de 10 ani), suntem la fel de apropiate. Nu este acesta un noroc?! 
De la 4 luni am fost crescută de bunici, în cartierul constănţean Tomis 2, iar în clasa I am fost „transferată“ la ai mei, în Faleză Nord. Acolo am stat toată şcoala primară până când, în vacanţa de vară dinainte de clasa a V-a mi-a fost descoperită o afecţiune la coloană şi am fost mutată, din nou, la bunici, pentru că aveam nevoie de o îngrijire specială.
Am absolvit Liceul George Călinescu din Constanţa, clasa bilingv franceză şi, spre ruşinea mea, nu am mai vorbit limba lui Baudelaire (unul dintre preferaţii mei) de prin 2000, neavând cu cine sau de ce (deh, societatea excesiv englezificată :D).
Încă din liceu mă decisesem să urmez Facultatea de Jurnalism şi, în glumă, când aveam vreun „conflict“ cu doamna profesoară de română, o ameninţam că mă voi angaja la Atac de Constanţa, un ziar de scandal în mare vogă la acea vreme. Dânsa mă vedea la România literară.
Am plecat la facultate în Bucureşti, la Jurnalism, la Universitatea Hyperion, unde am rezistat un an, chiar dacă o aveam pe Andreea aproape, însă mi-era dor de marea mea (şi nu numai).
Întoarsă acasă, am devenit studentă a Facultăţii de Psihologie, secţia Psihopedagogie Specială, din cadrul Universităţii Ovidius Constanţa. Sincer, nu mă văd profesând în acest domeniu, fiind foarte empatică şi excesiv de ataşată de copii, lucru nerecomandat dacă lucrezi, spre exemplu, într-un centru de plasament.
Dintr-o întâmplare, la două săptămâni după absolvirea facultăţii, am revenit la vechea dragoste, jurnalismul.
În 2005, pe 13 august, am devenit reporter cu acte în regulă al cotidianului ZIUA de Constanţa, după vreo 2 săptămâni de probă.
Acum, după 7 ani, tot aici sunt. Ca un bilanţ, au fost ani interesanţi, foarte intenşi, care m-au maturizat, au „omorât“ puţin copilul din mine, m-au făcut să înţeleg că oamenii nu sunt întotdeauna ceea ce par a fi (cum spuneau în celebrul Twin Peaks, „bufniţele nu sunt ceea ce par a fi“), dar că putem găsi frumuseţe acolo unde nu ne gândim. Fără să vrei, meseria asta te face să descoperi lumea, cu bune şi cu rele. Mai ales cu rele...
Privind din exterior situaţia, nu cred că jurnalismul este o meserie pe care o femeia să o poată face până la adânci bătrâneţi. Femeia are nevoie să fie aproape de casă, are responsabilităţi, iar job-ul acesta este mare consumator de timp şi de energie. Însă, deocamdată sunt în interior:)
Agitaţia cotidiană ne împiedică, deseori, să mai avem pasiuni, să mai citim ori să ne plimbă. Mă aşteaptă în bibliotecă nenumărate cărţi neatinse, ale lui Pascal Bruckner, Salman Rushdie, Mircea Cărtărescu şi chiar „Glasul roţilor de tren“, cartea despre Rapid a lui Ioan Chirilă. Nutresc speranţa că voi găsi liniştea şi timpul să le citesc. Până atunci, mi-am descoperit „scăparea“: gătesc. Sunt micul Master Chef al bucătăriei mele, iar iubitul meu, Cătălin, este unicul juriu care contează. Nu ştiu cum se face, dar câştig mai mereu competiţia :)