ZIUA de Constanţa, Miercuri, 08 Noiembrie 2006
Actor la Teatrul Mic din Bucureşti, Cristi Iacob s-a remarcat, totuşi, ca prezentator al unor concursuri la Pro TV, în anii de debut ai acestei televiziuni. Se prezintă ca fiind un nonconformist. Trăieşte cu pasiune şi a lucrat cu unii dintre cei mai mari regizor ai ţării şi ai lumii, Sergiu Nicolaescu şi Francis Ford Coppola. Cu primul a lucrat la pelicula „15“, o poveste de dragoste care se derulează în timpul Revoluţiei din 1989 şi în care le-a avut ca partenere pe Ioana Moldovan, pe Daniela Nane şi pe Mihaela Rădulescu. Despre cel din urmă spune că a fost îndrăgostit platonic. Citează din Ţuţea şi din Nietzsche şi consideră că românul s-a născut... voyeur. Nu îi plac filmele româneşti premiate la Cannes pentru că, după spusele lui, prezintă „o naţiune defavorizată“. A jucat în seriale TV, cum ar fi „Băieţi buni“ şi „Martor fără voie“, însă nu ar interpreta niciodată un rol în telenovele pentru că cei care o fac sunt „urmăriţi“ de această imagine. Actorul are un rol în piesa „Îmblânzirea scorpiei“ de la Teatrul Naţional Constanţa, rol care i se pare o provocare. Cristi Iacob a acceptat să ne acorde un interviu în care ne prezintă viziunea lui asupra carierei, dar şi a lumii artistice din ţara noastră.
Cum îţi vezi cariera?
Eu nu mă gândesc la cariera mea. Astea sunt prostii. Merg înainte. M-a ajutat Dumnezeu să fac multe lucruri, mai bune, mai proaste, asta publicul decide. Mă şi înspăimântă discuţiile prea serioase. De obicei dobitocii sunt solemni. Nu am o perspectivă asupra mea. E o vorbă a lui Ţuţea care spunea că pentru a vedea lucrurile din jurul tău, trebuie să te pui în paranteză de cele mai multe ori. Altfel, te îndrăgosteşti de tine însuţi, uiţi că sunt oameni în jurul tău, că ai o viaţă de trăit şi o moarte care te aşteaptă, un Dumnezeu care te priveşte şi un soare care te luminează. Altfel, te uiţi în propriul tău buletin şi pierzi timpul sau într-un aparat foto. În loc să te uiţi la culorile toamnei le fotografiezi şi îţi dăruieşti singur pixeli în loc să-ţi dăruieşti o stare sufletească pură.
Lumea te cunoaşte de la emisiunile TV pe care le-ai făcut mai mult decât din piesele de teatru sau din filme.
Din nefericire, nici nu se poate altfel. Statistic vorbind, la teatru vin 300-500 de oameni, depinde câte locuri are sala. La televiziune se uită toată ţara.
Are nevoie un tânăr actor de telenovele şi de reclame pentru a se lansa?
Are, pentru ca să trăiască. Numai că televiziunea nu are suflet, însă teatrul are. Şi este cu dus şi întors. Uite, mă uit la băieţii ăştia din telenovele, care sunt nişte actori buni, dar lumea îi va cunoaşte numai prin prisma telenovelelor. Spre exemplu, Dan Bordeianu, care mi-e bun prieten, va fi cunoscut numai ca băiatul care joacă în nu ştiu ce telenovelă. Este altceva dacă un actor cum este Gheorghe Visu joacă într-un astfel de film, pentru că el este deja un nume. Pe de altă parte, Florin Piersic jr. nu cred că va fi cunoscut numai ca doctorul din „La Urgenţă“, pentru că are în spate multe alte realizări şi, mai mult decât atât, are un nume.
Cum ai ajuns să joci la Constanţa?
M-a rugat Cristi Şofron, directorul adjunct al Teatrului Naţional Constanţa, într-o seară. Se îmbolnăvise unul dintre actori, domnul Nicodim şi m-a întrebat dacă pot să îi ajut. În general îmi plac chestiile de genul ăsta. E ca o ştachetă.
Cum vezi experienţa constănţeană?
Foarte mişto. E un public excepţional aici.
Totuşi, nu se văd prea mult influenţele orientale?
Asta este o chestie valabilă pentru toată ţara, nu numai pentru Dobrogea sau pentru Constanţa. Să vezi ce este pe la Vaslui, încolo, Turnu Măgurele. Sau prin Bucureşti. Pare că este altceva pentru că vezi doar spoiala. Nu numai la Constanţa se ascultă manele. Iar cei care ascultă, nici nu ştiu ce-s alea. Eu ştiu două manele din 1800 şi ceva. Este un gen muzical levantin. Oamenii ascultă aşa ceva pentru că asta le dă societatea. Spre exemplu, eu pot să trăiesc cu o puştoaică de 15 ani, dar dacă difuzez asta pe un post naţional... e altceva. Eu am voie să fac orice, bineînţeles în limitele legii. Să zicem că am 80 de ani şi trăiesc cu o fetiţă de 18 ani. Ea acceptă, eu accept. Dar nu difuzez asta la televizor pentru că zăpăceşti copiii de cap. Ei nu o să înţeleagă nimic.
Este o tendinţă a românilor spre voyeurism?
În general oamenii sunt voyeurişti. Uită-te la Big Brother. Când nu am o viaţă a mea, prefer să mă uit pe gaura cheii la a altuia şi să comentez.
Ai jucat în „15“, unul dintre cele mai recente filme ale lui Sergiu Nicolaescu. Cum a fost să lucrezi cu unul dintre cei mai longevivi regizori români?
Filmul este o poveste de dragoste petrecută în zilele Revoluţiei din decembrie 89. A prins la public. Despre Sergiu Nicolaescu, o grămadă de „binevoitori“ mi-au spus că e nebun, că e fascist şi că o să dea cu mine de pământ. Sincer să fiu, nu m-au înspăimântat. Nu aveau cum, pentru că există mereu o cale de comunicare între doi oameni, dacă există şi puţină inteligenţă. Mi-a cerut nişte lucruri foarte grele, le-am făcut şi a fost o reacţie foarte bărbătească şi foarte pe faţă. Nu este un sentimental. Este un foarte bun general. Este un conducător. Gândeşte-te că, dacă din 300 de soldaţi pe care îi filmezi, unul se scobeşte în nas, s-a dus totul. Sau când ai 2000 de figuranţi. În cazuri d-astea, trebuie să fii comandant de oşti. Este o personalitate extrem de puternică, te calcă dacă nu este bine.
În „15“ le-ai avut ca partenere pe Ioana Moldovan, pe Daniela Nane şi pe Mihaela Rădulescu. Cu care dintre ele te-ai înţeles mai bine?
Mă înţeleg foarte bine cu toate trei. Dacă mă întrebi care îmi place mai mult pot să îţi spun că Mihaela îmi este prietenă de foarte mulţi ani. Sunt trei femei puternice. De Mihaela am fost şi îndrăgostit. Platonic. Cu Ioana am fost coleg. Ne-am înţeles foarte bine pentru că în general sunt un partener bun şi nu am fiţe.
Cum a fost trecerea de la Sergiu Nicolaescu la Francis Ford Coppola? Există vreo comparaţie între cei doi?
Bineînţeles. Orice lucru este comparabil pe lumea asta. Sigur, „Naşul“ este „Naşul“ şi „Mircea“ este altceva. Să lucrez cu Coppola a fost foarte frumos. Ce este frumos la el este că din primele cuvinte el este cel care reducea distanţa între faptul că el este cel care a făcut „Naşul“ şi „Apocaypse Now“ şi că tu eşti un actor din Galaţi. Pe de altă parte, Frydrich Nietzsche are un aforism care este foarte mişto: „Este uşor să fii modest când eşti celebru“. Altfel... a fost o atmosferă foarte caldă la filmări.
Ai jucat în două seriale mai cunoscute. Ce au însemnat ele în cariera ta?
Când îmi place scenariul, mă duc. Orice lucru este binevenit. Sigur, reclamă am făcut o singură dată şi nu o să mai fac toată viaţa, pentru că este ridicol sistemul. Este o porcărie pentru că plătesc foarte prost şi îşi bat joc de noi. Gândeşte-te că pentru un minut de publicitate în prime time se plătesc câteva mii de euro şi tu primeşti o sută de euro. Şi te mai şi arată lumea pe stradă dup-aia.
Ce înseamnă pentru cinematografia românească valul ăsta de filme autohtone date pe TV?
O gură de aer, asta înseamnă.
Ce părere ai despre filmele româneşti care au ajuns la festivalul de la Cannes în ultimul timp?
(Râde) Oricum suntem o naţiune chipurile defavorizată. Sunt oportunităţi şi sunt anumiţi regizori care profită de ele. Arată mizeria de aici, de parcă afară ar fi altfel. Parisul este cel mai împuţit oraş în care am fost vreodată. Nu aş sta nici să mă baţi acolo. Pute. Intri la metrou şi îţi vine să verşi. La noi e mult mai curat. Îi urăsc pe cei care fac o carieră din a-şi înjura ţara. Nu este normal. Uită-te la Nae Caranfil, unul dintre cei mai importanţi regizori tineri. El nu îşi înjură ţara. Te face să râzi, ceea ce este cu totul altceva. Când vezi „E pericoloso sporgersi“ care este un foarte bun film, sau „Filantropica“ sau „Asfalt tango“ care sunt unele dintre filmele lui excepţionale nu simţi că îşi înjură patria. Nu numai la noi este mizerie şi nu numai la noi mor oamenii pe stradă.
Multă lume nu ştie că ai scris versurile cântecului „Hotel Cişmigiu“ al formaţiei Vama Veche. Care este povestea versurilor?
Este un cântec pe care l-am scris când eram în facultate. Într-adevăr multă lume nu ştie că versurile sunt ale mele. Tudor Chirilă m-a întrebat dacă poate să-l cânte şi am fost de acord. Povestea a fost sinistră. O fată a căzut pe lift, pentru că uşile de la etajul 3 nu se închideau. A stat vreo 2 ore acolo, fără să o audă nimeni. Oricum, aia a fost o stare de spirit, pentru că noi stăteam acolo. A fost mai mult o chestie personală. Totuşi, eu nu aş cânta aşa ceva, pentru că este ca o chestie de tabără, nu pentru public. Ca şi Mihai Mărgineanu, care îmi este prieten. Gore din Chitila cântam împreună. Şi Zavalaidânga tot de la mine ştie şi de la Constantin Florescu. Sunt nişte porcării pe care le cânţi în tabără. Sigur, el e un soi de şmecher, pentru că iese la suprafaţă „pantelimonezul“ din el. Bravo lui, să câştige bani pe chestia asta. Măcar are umor.
Ce planuri de viitor ai?
Fac un serial pentru Pro TV, foarte frumos. Am făcut şi un documentar în Mexic despre civilizaţia maya. Sculptez. Cânt. Am o grămadă de preocupări.
PS: Azi este ziua lui, a lui Cristi Iacob. Când am făcut acest interviu eram în primul meu an de presă, acum văd clar lipsa de experienţă, dar îmi amintesc cu mare plăcere de actorul răvăşitor pe care l-am întâlnit.
Era o zi rece de noiembrie şi, înfrigurată, l-am aşteptat pe Iacob, pe care îl ştiam de la TV, în cabina teatrului din Constanţa şi a apărut, cu întârziere, el, Iacob. Fără nicio problemă s-a dezbrăcat de puloverul maroniu pe care-l purta şi a rămas în maiou, mirosind a Aqua di Gio :)) Ce să spun... a fost o apariţie. Singulară, dacă aş putea spune, pentru că nu am mai avut norocul de un asemenea interviu parfumat până acum, când am trecut de pragul a şapte ani de scris la gazetă. :) Din capitolul... partea frumoasă (greu de găsit) a jurnalismului.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu