scrieri vechi :)

ganduri ...
chiar nu pot intelege! se intampla, sunt constienta, dar nu inteleg cum, de ce, in ce scop... si asa mai departe. timpul trece si parca, intr`un fel, dintr`un singur punct de vedere, eu raman in aceeasi dimensiune, la aceeasi ora, acelasi minut, aceeasi secunda. acea secunda. parca nimic nu s`ar schimba in ciuda faptului ca totul, dar absolut totul, este diferit acum fata de acea secunda. este ciudat, infricosator, dar, totusi, intr`un mod ciudat... placut. daca as povesti cuiva ce simt probabil ca ar intelege cu totul altceva. uneori si eu inteleg altceva in momentul in care incep sa ma gandesc la secunda aia. pana la urma, este vorba despre o singura clipa, o insiruire de momente, o pala de vant, o piatra, apa marii si nimic mai mult. cate se pot intampla intr`o secunda? pana acum n`am fost nici eu constienta ca se intampla prea multe lucruri intr`o secunda. daca am fi constienti ca secunda este atat de consistenta in evenimente cred ca trecerea timpului nu ni s`ar mai parea atat de rapida. si eu... ma gandesc... secunda, marea, piatra, cerul, pala de vant... si un te iubesc. iar eu, te voi iubi o viata atat cat te`am iubit in secunda aia Saturday April 28, 2007 - 10:23pm

----------------

am invatat ca anumite lucruri se intampla o singura data in viata. din cauza asta nu mai astept. de asemenea, am invatat ca anumite dorinte ti se indeplinesc o singura data si, din acest motiv, nu mai am puterea sa sper.
cel mai greu este, probabil, atunci cand cineva in care ai incredere te dezamageste. am citit, am bagat la cap, am procesat informatia. n`a durut, nu m`a mirat, nu m`am scandalizat sau cine stie mai ce, insa, am fost dezamagita. probabil ca asta este cea mai urata reactie atunci cand idealizezi pe cineva. oricat de platonica (sau nu) ar fi iubirea si admiratia, dezamagirea este dureroasa. oricum, este mai putin dureroasa decat neputinta de a astepta si lipsa de speranta. Wednesday May 2, 2007 - 08:23am

----------------------------

Is this love what i`m feeling?

Se spune că dragostea nu vine niciodată atunci când te aştepţi. Sau atunci când o doreşti, când şi cea mai mică particulă din corpul tău arde după o clipă de tandreţe şi după „fluturaşii“ din stomac. Nu cred în dragostea la prima vedere. De fapt… realitatea este că nu mai cred de prea mult timp în cea mai nefericită formă de a-ţi arăta sentimentele în faţa cuiva. Am găsit, evident, ca un mecanism de autoapărare, mult prea multe defecte iubirii.
- suferi
- îţi pasă mai mult de celălalt mai mult decât de tine
- te depersonalizează
- ajung să calci în picioare orice urmă de orgoliu care ţi-a mai rămas
- nu mai poţi avea vedere de ansamblu asupra existenţei tale terestre, pentru că centrul universului tău este celălalt sau cuplul vostru
- devii frustrat pentru că refuzi să acţionezi impulsiv şi să faci ceva ce-ţi doreşti foarte mult şi... din cauza asta ...
... pierzi evenimente care te-ar putea ajuta în dezvoltarea ca individ
Oare ajung motivele? Hmmm. Sunt doar câteva, după cum am spus. Însă, evident, cum mi se întâmpla mie de obicei, atunci când eram foarte convinsă că nimeni şi nimic nu mă va putea face să mă abat de la ideile mele despre dragoste... când spuneam că „love is dead“...
... Mi-am dat seama, peste noapte (şi asta la propriu) că dragostea este chestia aia pe care uneori nici n-o simţi, dar ştii că este acolo. Care te face să te chinui chiar fără să conştientizezi de ce, care te face să visezi, să zbori uneori numai la gândul că îi vei auzi vocea. Care te face să acţionezi impulsiv şi să laşi deoparte orice idee preconcepută. Este singura chestie care are puterea extraordinară de a te face un alt om.
Nu vreau să te iubesc, aşa cum am încercat să nu mă gândesc în tot timpul ăsta la tine. Stau lângă tine şi ştiu că te iubesc. Şi atât. Am ajuns la stadiul în care nu aş putea face nimic, în nici un sens. Nu te vreau, doar te iubesc. Ce patetic şi idiot sună, dar ăsta este adevărul. Şi, din păcate, în ciuda faptului că mă „dezmorţesc“, încep să realizez din nou că punctele nevralgice ale iubirii, pe care le-am căutat cu atâta îndârjire, nu sunt chiar eronate.
Dimpotrivă!
Totuşi, ca un fel de concluzie, dragostea este bună pentru cei care încă mai au puterea să viseze, pentru cei care mai pot spera... Şi... din fericire, unii dintre noi se pot preface că iubesc...
Amintirile rănesc, aşa că cel mai bun lucru pe care îl putem face este să uităm... Din păcate, TU nu eşti o amintire... Monday June 11, 2007 - 12:29am (EEST)
-----------------------------------------

O urmă de suflet...

Hai să vorbim deschis, ca şi cum am sta faţă în faţă. Ca şi cum destinul ne-ar trage la răspundere pentru toate tâmpeniile pe care le-am făcut şi pentru modul în care ne-am irosit viaţa. Ca şi cum cineva, care ne priveşte acum de sus, ne-ar implora să dăm timpul înapoi şi să-i mai acordăm o şansă. Cum ar fi fost? Cum s-ar fi petrecut toate? Oare te întrebi vreodată? Eu mă întreb dacă viaţa mea fără tine ar fi fost mai fericită... dacă mi-ar fi fost mai bine. Şi mă întreb când va dispare fantoma ta din mintea şi din inima cuiva care nu mai are puterea să trăiască. Orice reacţie extremă vine dintr-o frică teribilă de viaţă şi aşa îmi explic eu acum felul în care-mi duc zilele. Mi-e frică de orice. Până şi de o pală de vânt. Bravez, mă arăt puternică şi de fapt... păcat că am început să mă dezmorţesc uneori şi să încerc să mimez dragostea. Să fiu cinstită, dragostea pe care acum o arăt şi cu care fac puţină paradă, nu-mi aparţine. Încerc să mimez un sentiment, încerc să văd cum este să ţii iar la cineva şi cum se simte ca, din nou, cineva să facă parte din fiinţa şi din universul tău. Nu reuşesc să găsesc ce am avut. Cu siguranţă, nici nu vreau. Mi-e frică! Ştiu că nu este EL cel potrivit, aşa cum nu au fost nici cei de dinaintea lui. Numai TU, ai reuşit să mă faci să cred asta. Însă, din păcate, realizez că tu ai fost cel mai puţin potrivit. Surprins? N-ar trebui să fii. Mă cunoşti prea bine. Sau poate deloc. Poate ai dreptate... poate odată va veni şi timpul nostru. Va veni clipa să încheiem ce am început, să ne spunem adio aşa cum ar fi trebui şi să avem puterea de a merge mai departe. Ar fi o adevărată exorcizare. Mi-aş dori să te pot scoate din mintea şi din puţinul suflet care mi-a rămas. O urmă de suflet...
Saturday June 30, 2007 - 10:42pm

---------------------------

why do we love if love will die ?! :)

Why love if losing hurts so much? We love to know that we are not alone.
INCEPUT
nu inteleg de ce nu pot avea o anumita constanta in viata. niciodata nu este o chestie stabila, niciodata o stare nu se mentine f mult timp, mereu alterneaza perioadele agitate cu cele mult prea calme. mereu cand am ceva imi doresc exact opusul si intotdeauna cand ma simt bine caut motivul de nemultumire. de fapt, cred ca este vorba de neincredere. exacta asa ma simt acum... chiar daca nu vreau ... am, simt, vreau.. dar mi`e frica. nu vreau sa`mi fie frica de tine, la fel cum nici nu stiu ce vreau de fapt de la tine. recunosc, uneori te iubesc, iar alteori nu simt aproape nimic. nu`mi esti indiferent, insa uneori te simt al meu si nu`i bine. sau poate e .. cine mai stie? parca privesc viata mea din exterior, ca un spectator interesat sau nu de actiune. Uneori imi place, alteori detest pelicula de 2 bani pe care sunt fortata s`o vad... incep sa simt ... incepe sa`mi pese...
CUPRINS
nu inteleg de ce, uneori, suntem dispusi sa ne vindem atat de ieftin .. suntem capabili sa dam tot, fara sa primim ceva in schimb...ne facem iluzii si suferim apoi, pentru ca am cazut in plasa propriilor noastre dorinte. Am sperat... asta tre` sa fac .. sa uit cum se spera, sa nu imi mai permit sa visez... sa nu te mai vreau .. sa nu`mi mai fie dor de tine. Inevitabil, de la o vreme, tot universul meu se rezuma la tine. Ai intrat brusc in viata mea. presupun ca la fel va fi si iesirea... nu te vreau ! NU ! trebuie sa ma conving ....
SFARSIT
Nu inteleg de ce am mereu dreptate. Si... ma enerveaza ca o poveste ca asta a inceput, in toate etapele ei, cu „nu inteleg”. Chiar n-am inteles sau mi-a fost frica sa realizez, sa constientizez? Oricum, acum e prea tarziu. Si, ciudat este ca, in ciuda sentimentului nu foarte dragut care m-a stapanit zilele astea, linistea este totala. Ma simt relativ bine. Chiar si eu ma mir. Si, mi-am dat seama, cat de mult contez eu pentru mine, pana la urma. Poate ar trebui, in primul rand, sa invat sa traiesc cu mine :)
Wednesday July 25, 2007 - 09:01pm (EEST)

------------------
The end... :)

ma tot gandesc la ce ti`as putea spune si ma trezesc, surprinzator, fara cuvinte. :) parca te si vad cum imi spui ca ceva nu e ok cu mine. si.. poate ca ai dreptate. ma cunosti prea bine si esti aici de mult prea mult timp. chestii care ar fi trebui sa dispara pentru totdeauna apar mereu ca niste fantome care ne bulverseaza, din cand in cand, vietile. stii... de fiecare data cand am fost suparati, dintr`un motiv sau altul, impacarea a fost atat de fireasca... am revenit la tabloul obisnuit fara nici o urma de indoiala, fara a ne pasa, fara a ne uita in urma. acum, insa, simt ca nu te mai vreau, simt ca nu mai esti in nici un fel parte din mine si te simt ca si cum ai fi o persoana straina. surprinzator, nici sa te injur nu`mi mai vine :)) iti vine sa crezi ? :P probabil ca este si asta un semn... ca toate au un final si ca uneori negocierile nu`si au locul. sau planurile... sau lacrimile uitate :)
This is the end, Beautiful friend ,This is the end ,My only friend, the end

Wednesday July 25, 2007 - 08:50pm

----------------------------

Gol...

cea mai ciudata senzatie pe care o poti trai... sa simti ca esti gol pe dinauntru si, in acelasi timp, sa te "atace" sentimente care mai de care mai urate si coplesitoare. nu`i placut. in nici un caz... iar agitatia creata de toate sentimentele care ajung sa`ti guverneze existenta se lupta cu golul, ca si cum apa ar incerca sa stinga focul. si, daca ar fi sa alegi intre cele doua stari, nu ai stii pe care sa o preferi. raul cel mai... bun. cam asa ar veni, nu ? si nu stiu de ce mereu avem de ales intre doua rele, ca si cum varianta de "2 bune" nu ar fi niciodata cea castigatoare. sau poate sunt doar eu foarte pesimista astazi ... :)
Friday July 27, 2007 - 02:40pm (EEST)

-------------------------------
ganduri

incerc sa`mi dau seama ce`i in capul meu si, surprinzator (sau mai degraba nu), nu reusesc. imi spunea cineva, care nu ma cunoaste aproape deloc, ca pesimismul meu vine din multele carti pe care le citesc. GRESIT. al naibii de gresit. nu mai am timp sa citesc si chiar daca as reusi sa rasfoiesc macar toate cartile pe care le`am cumparat si nu le`am atins, as fi mult mai happy si mai relaxata. nicidecum pesimista. si nu stiu de ce las impresia ca`s pesimista. din punctul meu de vedere sunt doar realista in anumite situatii si asta se poate confunda uneori cu gandurile negre. insa, prefer sa nu ma mint si vreau sa stiu dinainte ce se poate intampla, decat sa ma lovesc ingrozitor de tare de pragul de sus. chestia asta nu se afla pe lista de riscuri pe care mi le pot asuma. nu se mai afla... probabil ca atunci cand treci prin anumite chestii, incerci sa te feresti de ele. mecanism de autoaparare se cheama. si, prevazatoare sau nu, viata m`a invatat ca nu te poti feri niciodata indeajuns si ca oricata grija ai avea mereu ti se va mai intampla o data. intotdeauna. ca de fiecare data, atunci cand ma simteam mai sigura pe mine m`am pierdut. pentru ca numai asa pot defini "povestea". din pacate pentru mine, uneori trec atat de greu peste anumite faze, incat imi vine sa ma iau la palme. pana acum, in timpul asta scurs (adica aproape 1 luna) ar fi trebui sa`mi fie excelent. pe de`o parte mi`e bine, insa, lucrurile pe care nu mi le pot explica ma tampesc. acum trebuie sa vorbesc, din pacate, cu tine si sa`ti spun ca nu te mai vreau nici macar noaptea, in somn. ca nu`mi place sa te stiu deloc, nicaieri, in nici o imprejurare. ca nu am nevoie de tine, nici macar asa, sub forma de vis. nu inteleg de ce esti mereu acolo si de ce apari constant, chiar si sub forma de fantasma. NU TE VREAU!!! parca tot ce este legat de tine imi da acum o stare ingrozitoare. chiar si lucrurile pe care inainte le adoram. reactia de repulsie este aproape fizica si chiar nu inteleg de ce. chiar mi`a pasat atat de mult? speram sa nu... pentru simplu motiv ca am crezut ca meriti. chiar am fost convinsa. insa...
Sunday August 5, 2007 - 04:50pm (EEST)

--------------------------------------------

septembrie vine ...

cateodata ma gandesc cat de ciudata pot sa fiu. vreau ceva, ma chinuie gandul, iar in momentul in care obtin acel ceva sunt total dezamagita. si, din cate am observat eu, de fiecare data cand imi doresc foarte tare o chestie, o obtin, dar dupa foarte mult timp. exact atunci cand incepe sa`mi iasa din inima si din minte, atunci cand am reusit sa ma fac sa cred ca de fapt importanta pe care eu i`am dat`o este exagerata. ironic... poate. si, mai dureros este atunci cand iti dai seama ca tu inca tanjesti dupa o chestie pe care te chinui sa te faci sa crezi ca o urasti. dobitoaca viata si tampit mod de a privi lucrurile, nu? acum insa, sentimentele astea parca nu mai au nici o valoare. am trecut intr`o saptamana de la extaz la agonie, si asta in sufletul meu, pentru ca la suprafata toate par excelente. si, chiar as vrea sa fie, simt ca ar putea sa fie. dar pe de`o parte nu ma pot lasa eu prada unor sentimente de care ma feresc de prea mult timp. asa ca ... :)
si ... este ultima zi de vara. maine vine septembrie, moment dureros, asa cum a fost de cativa ani incoace.
---------------------------------
Azi fara tine, septembrie vine, radeam candva de fericire, Azi fara tine, septembrie vine, iubirea`i doar o amintire, Azi fara tine, septembrie vine, Dar eu te astept ca si alta data, Azi fara tine, septembrie vine, iubite... unde esti?
Frunzele ard, e septembrie iara, Si vantul, vantul, e o vioara, Dar nu mai esti, nu mai esti langa mine, tristetea doar ma inconjoara... Doar pentru noi, azi septembrie vine, Dar sa o primeasca nu are cine, Singur sunt azi, in septembrie singur... iubito... unde esti?
Azi fara tine, septembrie vine, Radeam candva de fericire, Azi fara tine septembrie vine, Iubirea`i doar o amintire, Azi fara tine septembrie vine dar eu te astept ca si alta data, Azi fara tine septembrie vine, iubire, unde esti?
(Aurelian Andreescu & Aura Urziceanu - Septembrie)
Friday August 31, 2007 - 08:43am (EEST)

-------------------------------
„Sindromul“ Mazăre

Radu Mazăre, mai marele urbei, reclamă „sindromul Sulfina Barbu“, care afectează mai toate structurile care-i sunt potrivnice.
Cu alte cuvinte, cine nu-i cu Mazăre este, fără doar şi poate împotriva sa. urmele de mania persecuţiei pe care le putem observa la edil pot fi trecute, câteodată cu privirea. Este un om ocupat,. Se plimbă mult şi, fără doar şi poate schimbarea prea deasă de fus orar, Brazilia - România, lasă urme adânci. Însă, să vii tu fiu al târgului lui Bucur să spui că Sulfinica, fostă ministresă, este vinovată pentru toate belelele verzulii prin care treci, mi se pare mult prea mult. Pe lista problemelor create de doamna Barbu intră faptul că s-a opus proiectului şoselei de coastă, care includea şi reabilitarea falezelor şi că a introdus lacul Siutghiol pe lista ariilor protejate (domn` primar, între noi doi fie vorba, asta chiar ţinea de treaba madamei) pentru simplul motiv de a pune beţe în roţile tuturor proiectelor pe care le avea Primăria Constanţa.
Astea sunt numai câteva dintre păcatele democratei pe care Mazăre le-a contorizat. Pentru că, scrupulos cum îl ştim, cu siguranţă lista este mult mai lungă şi pe placul tuturor colegilor social-democraţi. Că doar tre` să ne isterizăm din cauza cuiva şi să găsim un ţap ispăşitor pentru toate belelele pe care le facem noi, nu? Răducu spune acum, în al 24-lea ceas, că „Guvernul dă bani pentru reabilitarea parcurilor, dar Constanţa nu poate beneficia de aceste fonduri pentru că se opune directorul Agenţiei pentru Protecţia Mediului!” şi reclamă atitudinea conducerii APM-ului, care ia la puricat proiectul măreţ, pe care primarul şi-l atribuie, de reabilitare a parcurilor constănţene. Mai precis, sunt date la „doftoricit“ parcurile de la Far, Gară, Casa de Cultură şi Tomis I, dar şi faleza Cazinoului. Şi, toată afacerea asta o să ne coste pe noi, constănţenii, cam 90 de miliarde de lei.
Domn` primar, poate v-a vrăjit iarba verde din Brazilia, dar noi nu ne lăsăm prostiţi de toate vorbele dulci, de dinainte de alegeri. De fapt, ar trebui să spuneţi oamenilor că „reînvierea“ parcurilor este impusă prin Programul naţional de îmbunătăţire a calităţii mediului prin realizarea de spaţii verzi în localităţi, mai precis prin OUG 59 din 20 iunie anul trecut.
Am văzut documentaţiile depuse la APM-ul mult blamat pentru reabilitarea spaţiilor verzi. Ştiţi ce m-a uimit? Se spune acolo că „degradarea spaţiilor verzi de pe teritoriul municipiului Constanţa este cauzată de distrugerea acestora ca urmare a dezvoltării activităţii economice şi sociale“. Ah, da??? Să mor de mi-aş fi dat seama!
Însă, domnule primar, am văzut eu cu ochişorii mei cum se construieşte în parcuri, cum se ridică blocuri pe peticele de iarbă, cum aţi dat autorizaţii, aţi vândut şi aţi retrocedat prietenilor exact locurile care mai aduceau niţel aer curat în oraşul ăsta. Spuneţi că n-avem spaţiu verde îndeajuns în Constanţa?
Unul dintre cei care au proiectat nişte blocuri pe iarbă a spus că locul era de fapt „o invenţie comunistă“, nicidecum o oază verde. Aşa să fie? Să vă fac şi eu o listă, cum i-aţi făcut Sulfinicii. Blocurile de pe bulevardul Tomis, din dreptul blocului A3 sau cele de 13 etaje care se vor ridica în faţa blocului A2. Imobilul de cinci etaje pe scuarul din faţa capului de linie RATC, din zona Pescărie, ca să nu mai luăm în discuţie bisericile din parcul de la Gară şi cel de la Casa de Cultură. Tocmai două dintre locaţiile... „reabilitate şi extinse“.
Ar mai fi un singur lucru de spus. Mai avem nevoie şi de iarbă, domn` primar! Şi noi, nu numai domneavoastră!
Thursday January 31, 2008 - 02:02pm (EET)

Mazarov Bond

Parcă suntem într-un banc sec. Mazăre are un Makarov. Adică, edilul s-a făcut un... Mazarov.

După ce s-a smiorcăit că oraşul pe care îl conduce este unul cu infracţionalitate foarte ridicată (de parcă am trăi prin Bronx), Răducu şi-a făcut publică potenţa... în ceea ce priveşte armele. A spus că are Makarov ca să nu aibă soarta lui Bamburic. Apoi a tunat: viaţa lui costă pentru infractori doar vreo 20.000 de euro. Cam ieftin, domn primar, nu vi se pare?
Dar, mă întreb eu, mai mult retoric, de ce se simte Mazăre ameninţat dacă se ştie cu obrazul curat. Sau musca îi cam bâzâie pe lângă căciulă? Adică, în mintea mea (şi nu susţin că judecata mea ar fi cea mai bună), un individ care se ştie curat şi fără de păcat nu stă să-şi facă probleme că-l vor dibui rakeţii prin oraş. Sau nu este aşa?
Oare mai marele Constanţei s-a pus travers în vreo situaţie, s-a înhăitat cu vreun periculos şi apoi l-a enervat, are vreun cont de reglat cu niscaiva dubioşi? Că doar aşa îmi pot explica eu frica sa de ciuruieli. Îmi şi imaginez: într-un bar populat de interlopi, pe perete tronează un afiş ca-n westernuri, cu faţa lui Mazăre: Most Wanted. Şi cu recompensa de care zice edilul.
Că, mai explică el unui cotidian central, o reglare de conturi normală prin zonă este doar vreo zece mii de euroi, dar el este ditamai primarul, nu? Întrebare: de unde ştie Mazarov al nostru tarifele de pe piaţa reglărilor de conturi, că la mine-n cartier nu umblă zvonuri d-astea?
În acelaşi ziar spune că are duşmani pentru că este primar, nicidecum că îl urăşte o întreagă comunitate de afacerişti de la mal de mare pentru că a halit tot ceea ce înseamnă ciubucăreală prin zonă. Mă rog, o fi o problemă de perspectivă. Dacă primar înseamnă omul care pune monopol pe business-uri în oraş, probabil că are dreptate, d-aia are mulţi duşmani. Total de acord cu dumneavoastră, domnu`!
A mai fost vorba să-şi schimbe arma, să ia una mai uşoară, să fie mai în trend. Îl aştept pe Mazăre să afişeze şi o imagine a la James Bond şi m-am liniştit. Atunci nu va mai exista infracţionalitate în urbea mea natală. Însă, tot atunci, când rozul, liniştea şi fluturaşii vor pune stăpânire pe Constanţa, poate o să ne trezim şi noi ca loviţi de leucă şi vom realiza întreaga manipulare. Da, există infracţionalitate! Da, există interlopi (ce contează că unii au fost parteneri de afaceri ai noului Bond)! Dar există şi manipulare. „Eu sunt Mazăre, văd problemele, îmi bag Makarovu` la înaintare şi vi le rezolv!“. Luaţi de credeţi!

halal cultură !!!

simt şi eu nevoia să mă isterizez niţel. serios, acum... vreau şi eu să-mi spună cineva de ce românu` a ajuns atât de ignorant. de ce suntem atât de delăsători, de ce nu ne mai interesează decât scandalurile, crimele şi violurile. ciudat, mereu suntem atraşi de chestii care nu ne privesc. adică, să vă dau un exemplu. dacă eu îmi iau maşină, vecina mea "radio şanţ“ începe şi se gândeşte de unde am avut eu bani. şi de aici se dezvoltă o intreagă telenovală, demnă de acasă TV, globo şi venevisa. cum că eu, din salariul meu de ziarist amărât nu aş avea cum să-mi iau maşina, cum că mi-a luat-o mama sau mi-am făcut gagiu cu bani. sfatul meu pentru doamna care n-are ce face: get a life, femeie! serios. mi s-a întâmplat să aud aberaţiile astea şi m-am gândit mult şi bine care ar fi soluţia ideală pentru rezolvarea problemei: să mă duc să-i explic pe înţelesul ei de primată că nu este treaba domniei sale de unde am eu bani sau să scap din greşeală fluturaşii de salariu în faţa uşii distinsei sale făpturi?! ăsta a fost un exemplu de cum ne frige pe noi, românaşii, grija de capra vecinului mai tare decât de dătătoarea de lapte şi brânză din curtea propriatate personală. şi, ca explicaţie suplimentară, micro-cefala de care v-am povestit există, respiră şi nu gândeşte de vreo 50 de ani. să nu credeţi că o fi vreo făptură inocentă şi fără şcoala vieţii. este doar fără şcoală (punct). dar să o lăsăm în plata Domnului cu grijile ei cu tot. mă uit şi eu în jur şi văd ce lecturează europenii de sălăşluiesc în România. varză, neneeeee! nu mă dau vreo cultă, că nu-mi permit. citesc şi eu, dar nu cât aş vrea pentru că nu am timp. dar citesc cărţi. sau cel puţin încerc. presa o citesc din obişnuinţă şi pentru că trebuie să fiu informată. şi, vreau nu vreau, ştiu ce se întâmplă-n lume. adevărat, uneori mă satur, mă scârbesc informaţiile multe şi proaste. însă, atunci când văd că tot autohtonu` aleargă după violuri, crime, fuste scurte, organe genitale la vedere, iubiri între neica-nimeni care se cred vedete şi aşa mai departe îmi vine să mă mut pe insula lui Robinson Crusoe şi să-mi fac prieteni imaginari. vă jur! nu ne mai emoţionează nimic, nu ne mai interesează decât veştile apocaliptice, o să ajungem să vorbim în prescurtări de mess. o să ajungem primate, cum este vecina mea! salvaţi-vă cât mai aveţi timp! dacă mai avem ce salva...

marea mea :D

Scrisoarea ultimului fir de iarbă

Încep să mă dezgheţ. Simt şi eu adierile de vânt. Este încă rece. Ufff... şi ce singur am rămas...

Cândva, demult, eram mai multe, iar vânticelul cald al verii ne trecea pe la urechi, ne gâdila şi ne făcea să ne mişcăm. După cum spuneam, eram mai multe... Întinse pe o zonă mai mare. Când eram mic, mic, cam aşa cum suntem tunse pe stadioanele celebre din lume, mama îmi spunea că dacă voi fi cuminte voi apuca să mă ridic destul, să vad ceva din lume sau îmi voi face prieten vreun fluturaş ieşit la plimbare. Asta era în urmă cu ceva ani. Apoi, a venit iarna, m-am ofilit şi am reînviat primăvara următoare. Am crescut şi mai puţine. De la locul meu, verdeaţa abia se mai vedea. Briza mi-a adus un zvon... Se spune că un om, căruia noi abia îi ajungeam până la vârful pantofului frumos lustruit, ne-a pus gând rău şi a dat ordine să fim exterminate. „Ce or avea oamenii cu firele de iarbă?“, m-am întrebat mereu. Şi, nu ştiu cum s-a făcut de am rămas singur. La stânga văd o moviliţă de pământ, iar la dreapta o cărămidă uitată de cineva. În faţa mea creşte un bloc. Are faţada verzulie... Ironic, nu? Mă simt trist, fără nici un rost. Un bondar rătăcit mi-a spus că ar trebui să fiu mândru: sunt ultimul fir de iarbă din întreaga Constanţă! Copaci mai sunt doar vreo doi, trei... însă, se pare că şi lor li s-a pus gând rău. Îmi amintesc ce frumoase erau parcurile, dar acum copiii nici nu mai ştiu ce sunt alea. Oricum, zvonul umblă cum că oraşul este frumos. Că s-au construit multe vile, blocuri şi alte fel de fel de construcţii. Iar eu, abia mai am apă de băut. Vârful a început să mi se îngălbenească, simt că mă sting, că nu mai am putere. Nici aer parcă nu mai este în oraşul ăsta. „Doamne, de ce nu am răsărit eu în altă parte?“, mă întreb câteodată, însă, nu mai are cine să-mi răspundă. Nici briza parcă nu mai este la fel, iar marea parcă nu se mai aude. Totul este gri în jurul meu şi deja mă sperii. Copiii se uită la mine miraţi şi nu mă recunosc, nu-şi dau seama ce sunt. „Sunt iarbă“, le strig!!! Iarba verde din cântecele de demult. Cea în care se jucau micuţii şi în care căutau îndrăgostiţii trifoiul cu patru foi. Se pare că m-au uitat cu toţii. Nimeni nu mă mai cunoaşte. Şi, cu o ultimă suflare văd că nu s-au împietrit doar oraşele, ci şi inimile oamenilor. Am fost ultimul fir de iarbă...

socata si madlena

când eram mică, imi imaginam că fulgii de nea cad din pernele cu care îngerii se bat, în joacă. exact cum noi, copiii ne jucam înainte de culcare... mai apoi, când am crescut îmi plăcea să privesc frunzele cărămizii ale toamnei, căzând pe caldarâm. poate că mă uitam fără rost, poate că mă atrăgeau doar culorile anotimpului în care am văzut lumina zilei... motivele nu le stiu, însă mereu, moartea bucăţelelor de materie, care într-un anotimp se nasc, într-altul trăiesc, iar în cel de-al treilea plutesc duse de vântul rece, m-a fascinat. până şi mirosul toamnei târzii îmi este drag,poate la fel de drag ca aroma mării după ploaie. aţi sesizat vreodată cât de frumos miroase sarea mării răspândită în aer? de la fulgi,la frunze... văd acum cum nu mai am timp sa mă uit în jur. nici nu ştiu cum s-a întâmplat asta. mă simt acaparată de atâte chestii fără sens, încăt nu mai ştiu ce ar fi normal să vad mai întâi. uneori simt că si problemele cotidiene sunt fără sens. întâmplări ambigue şi stranii formează acum tabloul vieţii mele. nicidecum un fulg... sau o frunză. nu mai am amintiri proustiene... nu mai simt mirosuri care să-mi aducă aminte de întâmplări plăcute. mi-aduc aminte de socata pe care o făcea mamaia gherghina. aveam câţiva anişori şi mă duceam la ea ştiind că voi bea licoarea înţepătoare şi foarte aromată. timpul mi-a şters din minte imaginea, ani de zile. apoi, gustând o băutură plină de chestii chimice (suna taliban, aşa-i?? :)) mi-am reamintit, de parcă aş fi muşcat din madlenă: un borcan mare, ca de murături,plin cu licoarea gălbuie,în care pluteau florile de soc. pus după sobă, recipientul mă atrăgea mereu, în special pentru că-mi era greu să ajung la el. tot atunci, odată cu senzaţia proustiană, mi-am reamintit de ceasul negru de masă al bunicului, de curtea îngustă şi de străzile abrupte ale Cernavodei. oare cum ni se întâmplă să ne aducem aminte lucruri frumoase pe care fără un motiv aparent le uitam?
acum, trebuie să recunosc. prefer să uit. mă complac într-o amnezie voită, creată ca mecanism de autoapărare. poate tocmai din cauza asta mi-e greu să scriu, aşa cum am spus în primul post. uit şi lucrurile rele, lacrimile, înjurăturile şi durerile zilei de ieri. sau poate că încet, încet, îmi voi uita întreaga viaţă... :)

Mai avem nevoie şi de iarbă?

uneori chiar mă satur să mă întreb chestii d-astea! serios acum. stau în Constanţa, oraş frumos şi destul de aerisit. sau cel puţin aşa era în amintirile mele de copil. ştiu că ieşeam la joacă, împreună cu Andreea şi Luci (o să povestesc mai pe larg despre ei) şi ne jucam în parcul dintre Tomis I şi Tomis II. iarbă, aer curat... ce mai, tot tacâmul. îmi aduc aminte mirosul pe care copacii din parc îl răspândeau, nu pot să uit că ne murdăream hăinuţele cu verdele ierbii şi că ne bălăceam pe ascuns picioarele în apa fântânii de vis-a-vis de cofetăria Amfiteatru. Licuţă al meu (tataia faristu`) i-a spus parcului ăla Maracana, de când mă ştiu eu. chiar n-am idee de ce a asemuit locul nostru de joacă celebrului stadion, dar acum, după atâţia ani mă gândesc că, într-adevăr, locul a fost arena năzdrăvăniilor noastre. mă uit cu drag acum (chiar dacă atunci m-a durut îngrozitor şi probabil că am bocit pe măsură) la semnul pe care încă îl am în genunchi. am căzut şi pielea mi s-a zgâriat într-un pătrăţel prefabricat care forma modelul de pe pavajul din parc. mereu căutam castane, asta îmi aduc aminte şi ne uitam oarecum speriaţi dar şi fascinaţi în acelaşi timp la bătrâneii care jucau table sau şah pe lângă noi. uneori ne enervau pentru că nu puteam sta pe bănci din cauza lor. era teribil. ne ascundeam printre copacii cu trunchiuri groase, culegeam floricele şi admiram, chiar n-am idee de ce, mâlul strâns pe fundul fântânii. de fapt ne amuza faptul că, dacă întram cu picioarele în apă, alunecam şi făceam clar o năzbâtie ce se putea lăsa cu o pedeapsă. fapt de un foarte mare curaj :)) poate că povestirea mea pare haotică şi fără noimă, poate că amintirile copilăriei mele nu au importanţă, însă mă uit acum la parcul care mi-a fost loc de joacă şi mi se face milă. nu simt asta doar pentru că nu mai văd locul luminos şi dătător de zâmbete, ci pentru că micuţii de acum nu mai au şansa pe care noi am avut-o. la Revoluţie eram într-a doua. ţin minte un vers din toată perioada de dinainte de evenimentele din decembrie: "Slavă, slavă, pururi slavă celuri ce ne-a dezrobit, slavă, slavă pururi slavă, neînvinsului partid“. mai reţin cozile la care mă ducea mamaia şi desenele cu Mihaela. ştiu că aştepta seara, după telejurnal, ştirile sportive, care nu se transmiteau mereu. mai ţin minte cum nu aveam lumină şi multe altele, însă aveam aer. nu plâng după comunism, pentru că nu îmi permit. nu am suferit din cauza lui, dar ştiu că multi au simţit dureri de nedescris. nu deplâng o perioadă anume, ci situaţia în care a ajuns iarba acum. ca o paranteză, când venise vremea să mă pregătesc pentru facultate, auzisem că într-un an s-a dat un subiect care mie mi s-a părut ciudat: să scrii cam ce gândeşte un fir de iarbă. acum chiar ar fi un exerciţiu interesant, nu? poate dacă mai marii urbei s-ar obliga măcar pentru cinci minuţele să gândească în locul unui fir de iarbă, alta ar fi situaţia. dar nu! noi facem foişoare, blocuri, mall-uri, biserici... şi multe altele. o să ajungem, peste câţiva ani, să umblăm cu tubul de oxigen după noi. mai bine m-aş muta pe Marte