after you...

îmi spunea cineva aseară că un bărbat fără femeie este ca o navă fără comandant: în derivă. mi-a mai explicat că viaţa trebuie trăită frumos, că ar trebui să învăţăm să fim mai buni şi să trecem multe cu vederea într-o relaţie. evident, mai în vârstă şi mai experimentat decât mine, interlocutorul meu mi-a povestit istoria amorului său, cu mama copiilor săi. totul ţine din vremea liceului şi greutăţile nu i-au ocolit niciodată. "dar noi am ştiut, Corina, să apreciem orice lucru frumos. vezi boshetul ăla? dacă înflorea o mică floricică în el, ne opream şi o admiram. pentru noi, nu pentru altceva. voi nu mai ştiţi să trăiţi ca noi...". stai şi te gândeşti cam ce vrei de la viaţă. eu poate că am ajuns la o înţelegere cu mine... nu vreau aventură, nu vreau nelinişti, vreau, după o lungă perioadă, normalitate. şi tocmai dorinţa asta mă dă peste cap...

câteodată te trezeşti că nu ştii cine eşti, ce vrei de la viaţă şi încotro ar trebui să te îndrepţi. doare, parcă fizic, parcă te-ai rupe din rădăcini şi te-ai trezi într-o lume rece, fără nimeni şi nimic. însă, varianta cea mai urâtă la toată povestea asta este atunci când simţi că te sfâşii în două bucăţi, nu tocmai egale. ironia de care a dat mereu dovadă soarta a fost mereu surprinzătoare însă, încet, m-am obişnut. cel puţin pe de-o parte. nu pot spune că nu mă mai şochează anumite lucruri care mi se întâmplă şi se dovedesc dintre cele mai ironice. nu ştiu cine sau de ce preferă să-şi bată puţin joc de noi şi, atunci când se limpezesc apele să le tulbure mult mai tare decât erau ele iniţial. aşa mi se întâmplă şi mie acum. pe anumite planuri totul este excelent însă, ironia a lovit din nou ;) intr-o secunda parcă, s-au schimbat toate coordonatele problemei. şi nu în bine. cel puţin nu pentru liniştea mea. şi, mai grav este că, în ciuda aiurelii create, chiar dacă multe situaţii sunt ciudate şi nu prea înţeleg eu acum ce se întâmplă, schimbarea asta a început să-mi placă... cu toate cele zece întâmplări ciudate şi o minune, cu pictorii miraţi, cu cele zece zile absurde... şi cu cele zece vieţi... cu toate că eu mi-aş dori să fie 11... stele, lacrimi înnodate, lumina de la ele, castele...ape... cerul...şapte zâne, licurici, speranţe-n noapte, piticii din poveste, nouă magi...comorile din suflet... pentru tine toate...

...

Republica streaptease-ului

Iorgulescu, mai-marele culturii, a stat bine şi s-a gândit că nu ar fi rău să dea cinematografele Consiliilor locale. Foarte bun!

Iniţiativa nu este nouă. Acum vreun an, unul dintre cele mai mari cinematografe din ţară, Republica din Cluj, i-a fost oferit pe tavă democrat-liberalului Emil Boc. Şi el, „nerecunoscătorul“, l-a refuzat. Şi pe bună dreptate. Plimbate de la RomâniaFilm la Centrul Naţional al Cinematografiei şi retur, sălile nu au încă un statut foarte clar.
Ba, mai mult, după ce au fost mătrăşite prin închirierea din 2004, acum vor fi privatizate, după ce RADEF va deveni societate comercială. Cu alte cuvinte, ne vindem până şi sălile de cinema. Că doar este mai uşor, după cum îmi spunea cineva, „să-ţi iei o plasmă, un DVD player şi să mai dai un stop, dacă ţi se face poftă de cafea“. Perspectiva este una demnă de luat în seamă. Însă, dedesubturile afacerii sunt altele.
Comuniştii n-au fost proşti. Majoritatea sălilor sunt construite în zone centrale, cu „vad“. Aşa că, în zilele noastre, locurile respective au devenit „aur“ pentru investitorii în imobiliare. Mai mult decât atât, dacă vorbim stric de cazurile de la noi din oraş, sălile au fost lăsate în paragină sau folosite la maximum. Republica este distrusă, Studioul este funcţional, dar cine să se ducă acolo? Iar la Dacia s-a... dorit un club.
Oricum, revenind la problema cu sălile care vor fi date Consiliilor locale, cred că edilului Mazăre i-ar conveni de minune situaţia. Există două variante: ori şi-ar face imaginea gigea şi ar aduce Republica la viaţă, ori s-ar confirma un zvon care mi-a ajuns mie la urechi acum vreun an şi ceva. Pe atunci, cineva îmi spunea că membri ai lumii interlope vor să facă acolo un club de streaptease. Apoi, de-a lungul timpului, bârfa mi-a fost oarecum confirmată...
Nu mă mai gândesc la varianta cea mai bună sau la cea reală. Nu-mi mai vine să cred nici ceea ce mi se spune de aproape doi ani... că se va renova Republica, că se va face nuş ce fel de centru cultural acolo, că nu va ajunge pe mâna interlopilor, că este o prioritate a RADEF. Nimeni nu are priorităţi d-astea. Prioritatea fiecăruia este propria persoană.
Vom aştepta şi vom vedea. Din păcate, experienţa m-a învăţat că zvonurile pe care le ştie toată lumea se confirmă, într-un final. Aşa că... ne vedem la streaptease!

„Fetiţele“ au sărbătorit 8 Martie

Dacă, în mod normal, ne aşteptăm ca de 8 Martie să întâlnim peste tot femei puse pe distracţie, iată că oraşul nostru ne oferă surprize: la graniţa dintre Constanţa „nouă“ şi cea „veche“, în apropierea restaurantului Cin-Cin, minorităţile sexuale au sărbătorit şi ele Ziua Femeii.

Imaginea obscură pe care ţi-o oferă clubul Soul, binecunoscut pentru clientela cu înclinaţii sexuale mai... speciale, este foarte repede trecută cu vederea din cauza curiozităţii. Pentru că poveştile sunt multe, însă, până nu vezi cu ochii tăi, nu poţi crede. La intrare, un domn drăguţ, cu gesturi feminine, te invită să iei loc la o masă. Barul este plin? Îţi face loc lângă alţi clienţi. Că doar petrecerea este în toi, este Ziua Femeii. Ospătarul plinuţ, bălai şi cu părul prins în coadă parcă întregeşte imaginea preconcepută cu care ai ajuns acolo. Cu o voce suavă te interoghează cu privire la ce ai dori să consumi. Schimbă scrumierele des, aduce gheaţă dacă îl rogi, nimic nu pare să-l disturbe din activitatea lui, nici măcar aglomeraţia.

„Hai, regia, cu machiajul!“

Puţin după miezul nopţii, locul a fost luminat de o prezenţă supra-machiată: „vestitul“ travestit Katanga, membru/ă al/a trupei Soul, singura formaţie de gen din Constanţa. „Hai, fetele, că este ziua noastră“, a răcnit la microfon bărbatul-femeie. Îmbrăcat în port popular, travestitul a început programul artistic cu celebra melodie „Mama mea e florăreasă“. „Haideţi, faceţi loc, faceţi un culoar lung şi gros! După spectacol vă invit la baie să vă scărpinaţi la...“, şi-a început show-ul Katanga, care repeta înaintea fiecărei piese: „hai, regia, cu machiajul!“. Glume de... profil.

Naomi, prezenţă discretă

După prima piesă a ajuns el/ea la o concluzie: „ăştia se uită la mine ca la urs!“. I-a îndemnat pe domnii prezenţi să le bage bani în sutien, pentru prestaţie, ca să îşi schimbe silicoanele, ca Naomi, celebrul travestit din Capitală. Şi, pentru că tot veni vorba de „celebra“ Naomi, trebuie să spunem că şi aceasta s-a distrat în clubul Soul de Ziua Femeii. Prezenţă destul de discretă, cel puţin imediat după sosire, Naomi a stat cuminte în banca ei şi şi-a lăsat... colegele să-şi facă treaba.

„Zeiţul“ frumuseţii

După câteva melodii populare interpretate, Katanga i-a lăsat locul pe scena improvizată colegei sale de trupă, „zeiţa frumuseţii“, Daisy. Aceasta a continuat cântările populare iar, la un moment dat, a încins şi mai tare publicul pus pe dănţuit, prin introducerea în programul artistic a celebrei melodii „Dar-ar naiba în tine, dragoste“, a Ilenei Sărăroiu. Şi, se pare că mai toată lumea de acolo avea ce avea cu dragostea, pentru că toţi cântau cu mult patos, împreună cu... „zeitatea“ lor, Daisy. Apoi, a venit rândul travestitului Katanga să revină pe scenă. „Trandaaaafir de la Moldova... eu sug... tu baţi toba“, a completat Katanga în stilu-i caracteristic celebrele versuri. Iar când a ajuns la „trandafir din Dorohoi, să ne iubim amândoi, măi!“, s-a postat ţanţoş(ă) în poala unui tip din public, mândru nevoie mare din cauza incidentului... fericit.

„Să mori din dragoste rănit/ă“

Hit-ul serii a fost, fără doar şi poate, piesa Angelei Similea, „Să mori din dragoste rănită“. Şi atunci, petrecăreţii, care deja nu se mai puteau abţine de la pipăieli şi alte drăgălăşenii ca între îndrăgostiţi, au simţit fiorul artistic şi au început, în cor, să interpreteze melodia. Însă, este cel puţin bizar să vezi un individ, tip macho, bruneţel, cu o tentă hispanică, înţolit cu pantaloni mulaţi şi un maiou negru foarte strâmt, răcnind cât îl ţineau puterile: „să moooori diiin dragosteeee răniiiităăăăă!“. O fi suferit... săraca! Una peste alta, petrecerea de Ziua Femeii din clubul Soul a fost una reuşită. Iar faptul că se distrau printre indivizi cu alte înclinaţii sexuale decât ei nu a părut să-i deranjeze pe heterosexuali. Poate că şi românul învaţă să treacă peste prejudecăţi şi să accepte ceea ce este altfel.

Plăceri... interzise(?!)

La prima vedere, nimic nu pare ieşit din comun în clubul Soul, însă proporţia bărbaţi - femei este covârşitoare: aproximativ 90% dintre petrecăreţi sunt de sex masculin. Sau cel puţin aşa susţin certificatul de naştere şi buletinul. Apoi, după o melodie din anii 90 şi trei manele, atmosfera se încinge. În orice club care se... respectă vezi fetele dându-se în spectacol cu dansuri incendiare, executate pe lângă partenerii lor stabili sau de o noapte. Însă niciodată nu te aştepţi ca un reprezentant al sexului tare să ofere un show de acest gen. Iar clubul Soul oferă mari surprize. Un tânăr înfierbântat s-a urcat pe băncuţă în faţa prietenei sale şi a început foarte liniştit să mimeze o partidă de sex oral. Tânăra prezenţă blondă i-a intrat în joc, ceea ce l-a inspirat şi mai tare pe dansatorul nostru. Show-ul a durat câteva minute bune, timp în care asistenţa se întreba dacă participă la un spectacol erotic sau la o joacă de copii. Şi asta până când administratorul clubului a pus piciorul în prag şi le-a spus să înceteze, pentru că ceea ce fac nu este frumos. Cu toate acestea, săruturile „sărbătoriţilor“ din acea seară au fost permise, fără nici un fel de problemă. Atingeri ascunse, priviri lascive, dansuri languroase... toate învăluite într-o aură de mister. Însă, în ciuda ideii că în acel loc toate sunt permise, se pare că lucrurile nu stau chiar aşa. „Nu aveţi voie să faceţi poze aici!“, a tunat la un moment dat bărbatul care ne făcuse rost de locuri la masă. „Dar de ce?“, urmează, firesc, întrebarea mea. „Pentru că nu este voie!“. Apoi, îmi aduc aminte că la intrare trona un afiş: „Avem dreptul de a ne selecta clientela“. Amuzată, mi-am pus o întrebare: oare după ce criterii se face selecţia? http://www.bzc.ro/index.php?option=com_content&task=view&id=542&Itemid=77

Graniţa dintre normal şi anormal

Cine stabileşte ce-i normal şi ce nu-i? Cine ne impune normele de moralitate, de conduită? Cine ne spune ce este bine şi ce nu, în existenţa noastră terestră? Există un singur răspuns: regulile impuse fie de religie, fie de societate, fie de bunul-simţ al fiecăruia dintre noi. Şi, de cele mai multe ori, toate criteriile se întrepătrund.

La un moment dat, un profesor din facultate ne spunea cum că toate regulile impuse de religie, cum ar fi cele zece porunci, postul (la creştini), interdicţia de a mânca porc şi circumcizia (la musulmani) sunt nişte reguli elementare de moralitate şi igienă, pe care oamenii trebuie să le urmeze pentru a se păstra în parametri normali, din punct de vedere fizic şi psihic.


Poate că era proful nostru Toma necredinciosul, însă toate spusele sale au avut sens. Dar, dintr-un pudism dus la extremă, tot ceea ce nu facem noi nu este în regulă. Noi suntem perfecţi, noi facem cel mai bine, ceea ce fac alţii este anormal.
Cei care sunt diferiţi de noi intră la capitolul „nu bun“. Nu încercăm să ne explicăm, nici măcar să înţelegem. Pur şi simplu respingem. Poate, peste zeci de ani, noi vom fi priviţi ca fiind anormali. Atunci să vezi distracţie!

Femei, femei...

„... e plină lumea de nebune, cine v-a adus pe lume, cine oare v-a făcut?“. Oare o avea dreptate Mărgineanu sau este doar părerea unui misogin?

Nu aş vrea să scriu ceva banal de 8 Martie. Urările cred că le ştie toată lumea şi, mai ales, cadoul meu nu ar fi prea gustat de doamne din moment ce nu miroase, nu străluceşte şi nu poate fi îmbrăcat. Cred că, dacă am fi măcar sincere cu noi pentru o secundă, am recunoaşte că tot ce ţine de modă şi de „material“ ne interesează mai mult decât chestiile „imateriale“. Cel puţin în zilele care ne sunt dedicate.
Aş vrea ca de data asta să îi scutim pe bărbaţi să ne arate zâmbetele lor ipocrite, chinuite, de expresia disperată din ochii lor: „Oare cine m-a năpăstuit pe mine cu femeia asta?“.
Evident, nu trebuie să blamăm sărbătorile de la început de primăvară. Sunt bune şi ele. Însă, haideţi să o spunem p-aia dreaptă: la noi, întotdeauna, interesul poartă fesul. Iar bărbaţii nu ne vor face, obligaţi de împrejurări un cadou din toată inimioara lor, ci numai pentru că „aşa trebuie“. Aş prefera, totuşi, să primesc o floare din dragoste pură, fără nici un motiv, decât o duzină de roze date din îndatorire.
Şi, mi-aş mai dori ca măcar de data asta, o dată-ntr-un an să îi mai lăsăm în pace pe cei de lângă noi. Să recunoaştem că, de cele mai multe ori suntem isterice fără motiv. Şi, să le explicăm faptul că asta este natura noastră. Şi că, dacă n-am fi isterice, n-am fi femei.
Că ne alintăm pentru că ne stă bine şi ne ducem la cumpărături pentru a ne trece supărările. Că ne uităm urât la ei şi, de cele mai multe ori, le spunem scurt: „n-am nimic“. Asta până pritocim noi bine problema şi răbufnim: ţipăm, urlăm, plângem... apoi ne trece şi vrem să fim pupate.
Ar mai trebui să le spunem că avem nevoie să ieşim cu fetele şi să nu fim bătute la cap prea mult. Nu de alta, dar ăla este privilegiul nostru. Nouă chiar ne place să cicălim omul. Dar şi asta tot din natura noastră face parte.
Însă, pe lângă toate relele, ştim să ne purtăm de grijă singure, chiar dacă lăsăm impresia că suntem neajutorate. Să vă spun un secret: vă minţim că nu suntem în stare numai pentru a vă lăsa să vă arătaţi masculinitatea. Ne place să vă tratăm ca pe nişte copii, iar apoi vă reproşăm că sunteţi imaturi.
Trecem prea uşor de la râs la plâns şi asta vă scoate din minţi.
Cu toate astea nu aţi putea trăi fără noi. Şi poate că „simbioza“ asta este cel mai frumos cadou de Ziua Femeii.