I keep my soul from anger and pain ...

Pe unde-ti umbla inima?

De fiecare data când avem puterea sa schimbam ceva, ezitam. Nu înteleg de ce reactionam asa, nu vreau sa caut explicatii pentru o chestie care mi se pare cea mai mare dovada de egoism. Aflam ca cineva are nevoie de noi, stim ca putem reactiona în vreun fel, însa, cu toate acestea, refuzam sa actionam. Oare este o stare normala? Oare inimile noastre sunt la locul lor sau au luat de mult un drum gresit?
Am întâlnit de multe ori oameni care, pe lânga faptul ca aveau posibilitatea materiala de a oferi un ajutor cuiva, mai aveau si ocazia sa o faca. Am vazut oameni la care s-a apelat sa sara în ajutorul cuiva. Persoana aflata la ananghie era, de cele mai multe ori, un copil. Însa, din pacate pentru noi si pentru definitia eronata de „om“ care se da unora, au refuzat frumos si fara drum de întoarcere. De ce? ma întreb eu mai mult retoric...
De ce nu am învatat sa fim, înainte de toate, oameni? Oare care este motivul pentru care ne chinuim sa ne îndepartam cât mai mult de conditia noastra umana? De ce încercam sa involuam si sa ne transformam în primate?
Mai bine ne-am mobiliza si am face ceva pentru cei de lânga noi. Sau, mai mult, pentru orasul în care traim. Schimbati-va, fiti oameni, nu maimute!

Pucca love :)

Sâmbăta morţilor

În timp ce, pentru catolici, Mântuitorul învia din morţi, în staţiunea Mamaia îşi pierdeau viaţa patru tineri. Cauza: au intrat cu maşina într-un stâlp.

Am contorizat vreodată numărul celor care au murit în Mamaia, în accidente de maşină? Se spune că, anul trecut, au fost cinci. Doar atât? Mi se păreau mai mulţi, sincer.
Eu mă întreb mereu, când aud de vreun accident în Mamaia, de ce nu se opresc? De ce nu îi sperie ce se întâmplă şi de ce mai trag de maşini tocmai acolo, numai de dragul vitezei. Chiar sâmbătă, cu doar câteva ore înainte de producerea accidentului, îmi spunea cineva: „ce să fac? Cursă cu moartea se cheamă aia, nu altfel! Prefer să trăiesc“. M-a uimit reacţia interlocutorului meu, un tânăr abia trecut de 20 de ani. Nu credeam că cei de vârsta lui mai gândesc aşa. Mai mult decât atât, ştiu foarte bine cum gândesc tinerii în zilele noastre. O maşină tare şi un motor puternic te fac să fii şmecher, să dai clasă celorlalţi, să fii apreciat şi să întoarcă lumea ochii după tine pe stradă.
Dragii mei, viaţa este mai mult decât atât! Existenţa voastră terestră înseamnă mai mult decât sigla maşinilor voastre, mai mult decât ce arată vitezometrul, mult mai mult decât un dram de adrenalină. Mamaia, în ciuda imaginii plăcute pe care o oferă vara, mi se pare cel mai macabru loc. Are prea multe urme de sânge întipărite pe asfalt, prea multe suflete care nu-şi pot găsi liniştea umblă pe străzile pustiite şi măturate de amestecul dintre briza marină şi vântul de pe Siutghiol. Întinderile de apă sunt, fără doar şi poate, surclasate de râurile de lacrimi ale celor care şi-au văzut copiii morţi în Mamaia. Şi venim să ne întrebăm: este normal?
În urmă cu ceva timp, Lavinia, o fată cu părinţi bogaţi, a plecat dintr-un club, cu maşinuţa ei frumoasă, şi a produs un accident în Mamaia. Fără victime. Norocul ei! Nu mai contează condiţiile în care s-a produs accidentul, nu mai stăm să discutăm altfel de aspecte. Pe mine mă frapează numai unul: de ce părinţii aleg să-şi omoare copiii cu mâinile lor? De ce unii, pentru a-şi vedea progeniturile fericite şi mândre, dau zeci, sute de mii de euro pentru a le lua maşini puternice? De ce au atâta încredere în discernământul celor care abia au trecut de vârsta majoratului? Până la urmă, cine este vinovat?!

wish you were here...

like waves to the shore part of the ocean the stars high above part of the sky now i drift to you i dream of a river a water so blue wish i could live there wish you were here.. like the air that i breathe u'll always be there the wings that i need when i wanna fly now i drift to you i dream of a river a water so blue wish i could live there wïsh you were here..

Daţi mai departe!

Matei are aproape trei ani şi este foarte bolnav. La vârsta lui, copiii ar trebui să înveţe ce este lumea, ce este frumos pe pământ, nicidecum nu ar trebui să se lovească de necazuri.



Micuţul nu are nicio vină. Plăteşte, probabil, nişte păcate care nu îi aparţin. Nici măcar nu ştiu de ce asta este prima reacţie pe care o avem: „sigur plăteşte un păcat!“. După cum vedeţi, a fost şi prima mea reacţie. Şi nu intenţionez să şterg rândurile pe care le aştern acum. M-am implicat mult în povestea lui Matei. Poate chiar mai mult decât ar trebui, din postura în care mă aflu. Am pus o parte din ceea ce sunt eu, pentru a încerca să îl ajut. Şi la fel, oamenii din jurul meu au fost impresionaţi. S-a pus în mişcare un mecanism.
Ştiţi când eram mici şi ne jucam prosteşte, atingându-l pe cel de lângă noi, şi îi spuneam: „Dă-o mai departe?!“. Aşa ar trebui să facem şi în cazurile astea, să dăm mai departe. Măcar mesajul nostru! Matei are nevoie de bani. Mulţi. Bani care ar putea să-l ajute să trăiască, să aibă o viaţă normală. Credeţi că o sumă, oricare ar fi ea, este prea mare pentru viaţa unui copil cu ochi de înger? Eu cred că toate comorile din lume sunt nimicuri în comparaţie cu zâmbetul lui. Matei vrea să trăiască. Tot ce trebuie să facem noi este să-l ajutăm. Şi putem realiza asta. Trebuie doar să vrem. Am auzit fel şi fel de reacţii. „Dar eu nu am bani destui! Eu nu pot face asta! Emisiunea mea are o altă temă, nu putem prelua cazul!“. Ultima chestie mi s-a părut cea mai urâtă. Nu pot să cred că cineva care face o emisiune de sănătate neglijează viaţa unui copil bolnav pentru un concurs de slăbit. Mi se pare strigător la cer, de-a dreptul.
Însă, mi-a trecut repede când am realizat că nu suntem toţi la fel. Mi-am dat seama că până şi oamenii importanţi din ţara asta au inimă. Matei va primi ajutor din multe părţi. Se va face bine şi poate că, peste ani şi ani, vom merge să-l vedem jucând fotbal sau vom împărţi prima bere. Va trece peste toate cu ajutorul unor oameni care au dat mai departe mesajul. Au spus celor din jurul lor că sunt oameni care au nevoie de sprijin. Şi, răspunsul a venit prompt.
Niciodată nu vom reuşi ceva dacă nu avem încredere. Vă spun asta eu, o pesimistă convinsă. Totuşi, ar trebui să ne punem, măcar pentru o secundă, în locul lui, al lui Matei, şi în locul celor care i-au dat viaţă. Şi poate atunci vom fi dispuşi să o dăm mai departe. Să ne implicăm. Şi să le lăsăm naibii de cure de slăbire!