Agonia ciobului

Ştiţi proverbul care spune că râde ciob de oală spartă? Uite, cam aşa se întâmplă şi în lumea noastră, a presei. Râdem unii de alţii... degeaba.

Şi asta în condiţiile în care suntem toţi o apă şi-un pământ! Foarte sincer: oamenii consideră universul nostru cea mai mişto găselniţă. Eronat!
Este o treabă frumoasă, atâta timp cât o faci cu pasiune, cât înveţi să te detaşezi, la un moment dat, de tot ceea ce se întâmplă în jurul tău. Şi mai este interesant atunci când vezi lume de calitate, când afli lucruri, când te implici atât de mult în ceea ce faci, încât ajungi să resimţi, aproape fizic, efectele succesului tău. Mi se părea o prostie atunci când auzeam vreun muzician sau scriitor spunând că orice operă este ca un copil al lui. Acum îi înţeleg. Însă, la noi, nu este vorba de geniu. Ce facem noi, gazetarii, se cheamă inspiraţie şi pasiune. Fler... curiozitate... şi multe ore din viaţă date pe altarul subiectului.
De ce m-am apucat să explic asta? Simplu! Întotdeauna am crezut că nu este bine să-ţi diseci colegii de breaslă. Să scrii urât despre ei, să-i discuţi în public sau să-i desfiinţezi voit, fără o bază solidă. M-a scârbit chiar războiul dintre două instituţii mass-media. Cred că vede toată lumea panourile monstruoase, apărute în urma unei campanii.
Însă, nu neg că bârfa este pe primul loc în lumea căutătorilor de ştiri.
Poate nici n-ar trebui să ne învinovăţim pentru asta. Bârfa, în universul nostru, poate fi considerată un defect profesional.
Dar am şi eu o problemă! În urmă cu vreo două zile, m-am trezit pe blogul unei domniţe jurnaliste din Constanţa. Simpăticuţa se lamenta că avem o presă de toată jena şi dădea exemplu un interviu pe care l-am luat unui travestit. Şi că, vai, la naiba, este chiar o ruşine şi o scârboşenie. O fi! Bărbatul-femeie mi-a plăcut mai mult decât mulţi dintre cei pe care-i întâlnesc pe teren. Cititorii nu au avut prea multe de comentat, în sens negativ. Văd că tabloidele sunt cele mai agreate... iar subiectele pot fi mult mai „fără perdea“ de atât.
Să fiu înţeleasă: nu mă justific! Nu aş face-o în faţa oricui. Însă mă întreb care este durerea mai mare în „presa jegoasă“: că scriem despre travestiţi sau că ajungem să credem în ceea ce suntem obligaţi să scriem sau să scoatem pe gură? Uitaţi-vă la „travestiţii“ din curtea voastră şi la papagalii care-şi schimbă coloritul o dată la patru ani! Reveniţi-vă din inocenţa prefăcută! Şi învăţaţi să acceptaţi competiţia, nu doar să o copiaţi pe la colţuri!

here i go again... :)

linişte... nu simt altceva. pace?! putem spune şi aşa. ar trebui să fiu deprimată?! poate... dar nu sunt. refuz să fiu. chiar sunt liniştită... şi îmi place cum îmi este astăzi. orice aş fi spus, până ieri neliniştea mă mai bântuia din când în când. îmi mai aduceam aminte, mai aşteptam nu ştiu ce, când de fapt ştiam sigur că nu mai aştept nimic. mă obişnuisem poate, inconştient, de prea mult cu gândul că nimic nu are sens. şi, uite, pentru prima dată după mult timp mă simt ... calmă. sunt veselă, râd cu plăcere, sunt obosită, dar numai căscatul îmi mai aduce aminte de asta. simt nevoia să fiu acidă în scris, glumesc, am chef să fac multe chestii... exact cum mă ştiam eu, în vremurile bune. nu mă mai gândesc: "oare o să-i placă nu ştiu ce, oare o să se enerveze, oare o să...???“ NU! sunt din nou eu :) şi-mi spun în sinea mea: ce dor mi-a fost de tine, Corino! ţi-a fost frică... te-ai temut că vei avea ceva de pierdut... că mă vei pierde şi că vei regreta. mă pierdusei de prea mult timp... dar nu ai avut timp să realizezi. ai greşit? eu spun că nu. şi chiar nu mai contează ce crezi tu acum. am realizat după prea mult timp că un război pierdut din start nu merită continuat. şi mi-am mai dat seama că eu chiar ştiu ce şi de ce merit :) ştiu ce vreau de la viaţă şi sunt absolut conştientă că orice şut în fund este un pas înainte... mi-e mai bine azi decât mi-a fost ieri. şi asta m-a făcut să înţeleg multe

Cinism: Aici e clubul dumneavoastră!

Primăria trimite pensionarii înspre cimitir. Pe bulevardul I.C. Brătianu, în apropierea „locului cu verdeaţă“, a fost postată o pancartă care-i îndrumă pe vârstnici către un club... select
Fără nici o urmă de regret, municipalitatea se pare că adresează o invitaţie, mai mult sau mai puţin subtilă, pensionarilor către un club... numai al lor: cimitirul.

La sesizarea unui cititor, reporterii cotidianului nostru s-au deplasat, foarte curioşi, să vadă „minunea dumnezeiască“. Oare cine s-ar fi putut gândi să pună o plăcuţă pe care scrie „Primăria Municipiului Constanţa şi Consiliul Local, către Club pensionari, str. I.C. Brătianu nr. 178, Complex comercial 2 Cocoşi“, fix lângă locul unde odihnesc cei care au trecut într-o lume unde nu este durere, nici întristare, nici suspin, ci doar viaţă fără de sfârşit? În unele situaţii, cuvintele sunt de prisos. Oare ce au vrut să le arate mai-marii urbei bătrâneilor invitaţi la club? Că toate drumurile duc, inevitabil, la cimitir? Sau, o dată cu venirea lui april, au vrut să le facă o glumiţă cinică, aşa, ca de Ziua păcălelilor? În orice caz, probabil că nu le-a trecut prin cap că exact segmentul preferat de alegători, vârstnici, se va simţi lezat de apropierea clubului faţă de cimitirul de pe bulevardul I.C. Brătianu. Acum ar fi chiar culmea, ne gândim, să facă primăria câte un club lângă fiecare loc de odihnă veşnică, numai pentru a ni se obişnui bătrânii cu priveliştea. Pentru că, dacă analizăm situaţia, ori că îi ţinem la coadă la pachete electorale cu hrană mai mult sau mai puţin proaspătă, ori că îi îndrumăm înspre cluburile şi foişoarele încropite din panouri de lemn, şi le dăm câte o cafea sau un ceai pe zi, tot înspre locul cu verdeaţă îi ducem. Încet, dar sigur...

http://www.ziuact.ro/display.php?data=2008-04-04&id=230012

Zece...

1. Sunt fan Florin Chilian. Nu am susţinut niciodată contrariul. Îmi place, ascult, bag la cap. Asta nu înseamnă că pot fi de acord cu tot ceea ce spune sau face.

2. A cântat la Constanţa pentru o cauză nobilă. A făcut, fără doar şi poate un lucru lăudabil. A donat toate încasările pentru un tânăr bolnav. Nu mulţi fac asta...

3. Le-a dat în cap cu ajutorul cuvintelor ascuţite celor care au întârziat. Şi nu au fost puţini. Însă, să spui unor copii care au dat 500 de mii pe bilet pentru a-şi ajuta un coleg că au părinţi care nu i-au educat pentru că au avut treabă cu vaca... mi se pare chiar prea mult.

4. S-a luat, pe bună dreptate, de toţi cei din oraşul ăsta care au bani şi nu sunt în stare să facă fapte bune. De cei care, în loc să se gândească să ajute tânărul aflat la ananghie, au preferat să vină cu invitaţie să vadă concertul. Lăudabilă atitudine, vă jur! Fiţoşii care ascultă pe furiş Guţă, iar de ochii lumii sunt iubitori de muzică bună... nu merită nimic.

5. L-am detestat pur si simplu pe Chilian atunci când a început să vorbească despre summit. Numai de asta nu aveau nevoie puştii din sală. Nu erau interesaţi de flori puse aiurea, de aglomeraţie, de cele mai mari oraşe din ţară blocate pentru nimic... Aşteptau muzică bună şi bani pentru colegul lor. Şi distracţie în prima zi a săptămânii.

6. L-am iubit pe Chilian când a început să cânte. Cu vocea lui clară, care a răsunat perfect, în ciuda răcelii care-l dăduse peste cap. Cu versurile lui gândite, cu mesajele lui acide, cu „chiar dacă-ul“ lui sublim. Nu ai altă alternativă: taci şi asculţi. Cuvintele sunt de prisos.

7. Nu mi-a plăcut când a spus, aproape patetic şi deja perimat, cum că maneliştii gen „colegul Guţă“ câştigă 100 de milioane la o nuntă, iar artiştii adevăraţi nu fac atâţia bani. Voi, dragă Chiliane, nu cântaţi la nunţi. Preferaţi scenele adevărate, cluburile, oamenii care vă apreciază şi vă gustă muzica. Fiţi mândri de asta şi nu vă plângeţi de milă!

8. Nu-şi avea rostul lauda lui Nicuşor Constantinescu, în plină campanie electorală. Da, a făcut un gest frumos. Da, a dat bani pentru copilul bolnav. Însă, nu se cade să-l lauzi pe unul pentru că a făcut ceva normal. Absolut firesc. Iar politica, mă repet, nu avea ce căuta acolo.

9. S-a lăudat cu discul lui de platină. Şi cu faptul că a uimit casele de discuri. Şi le-a mulţumit fanilor. A parcurs un drum lung de la termopane, de la banii daţi pe primul album, cu ajutor doar de la prieteni, de la dormitul în maşină. Tot respectul! Dar frustrarea vremurilor apuse se mai simte. La fel şi revolta. Mai mult în vorbe decât în versuri...

10. Dar nu puteam uita cel mai important lucru. mai presus de cuvinte a fost muzica. Şi cele zece întâmplări ciudate şi o minune, cu pictorii miraţi, cu cele zece zile absurde... şi cu cele zece vieţi... stele, lacrimi înnodate, lumina de la ele, castele...ape... cerul...şapte zâne, licurici, speranţe-n noapte, piticii din poveste, nouă magi...comorile din suflet... de la el, pentru noi, toate...

No more summit in my life!

Jur că m-am săturat de summit-ul lor. Nu mai pooot, nu mai vreau! GATA! Serios. Atâtea pregătiri pentru ce? A explicat cineva omului de rând ce înseamnă summit-ul ăsta pentru noi? Fac abstracţie de informaţiile pe care le primesc eu, îmi închipui că am vreo 65 de ani şi mă uit la ultima telenovelă apărută pe piaţă.
Oare aş avea de unde să ştiu ce-i cu summit-ul sau aş avea o droaie de cunoştinţe despre panseluţele şi lalelele plantate ca să-l întâmpine pe Bush?! Şi nu mi-ar păsa de nimic, sincer. Numai că un post de televiziune arăta, la finele săptămânii trecute, cum s-au pregătit polonezii pentru evenimentul similar, pe care l-au găzduit în urmă cu ceva ani. Văleu, nene! Ziceai că-s în timp de război.
Nu am văzut decât militari, tancuri, ziceau ceva de avioane, elicoptere... oricum, cam de trei ori mai multe decât ar avea România. Şi multă lume zice, mai mult în glumă, că n-ar fi exclus să se întâmple, Doamne fereşte, ceva, cu măsurile noastre „sporite“ de securitate cu tot. Să sperăm că nu va fi cazul. Pentru că, dacă se va întâmpla ceva, nici apa tuturor mărilor şi oceanelor n-o să ne mai spele.
Oricum, se pare că românul se ghidează după cunoscutul dicton „Make love not war“ şi că primesc orice inamic sau eventual pericol cu lalele şi panseluţe, în loc de arme. Poate fi şi asta o perspectivă... Oare o fi pe gustul lui Bush şi al lui Putin?

http://www.bzc.ro/index.php?option=com_content&task=view&id=570&Itemid=33

Summit de mântuială

# Ne mândrim că îi aşteptăm pe Bush şi pe Putin, dar oare suntem destul de pregătiţi pentru asta? # Zvonurile care ne înspăimântă, cum că oraşul va fi blocat pe toată perioada summit-ului, se pare că sunt singurele chestii pe care ne putem baza până în acest moment

Capitala fierbe, însă în Constanţa nu vedem decât câte o cameră de luat vederi, câte un sigiliu pe canalizări sau „covoarele de flori“. O plimbare prin oraş te face să te prăpădeşti de râs, la gândul că, în loc să se agite cu pregătirile adevărate, ce ţin strict de siguranţă şi de imaginea pe care oraşul o va oferi mai- marilor lumii, autorităţile au ca unică preocupare plivitul.

Pe bulevardul Mamaia au răsărit covoare de lalele abia îmbobocite. Roşii şi galbene. Nici panseluţele nu au fost lăsate prin sere. Ele au fost plantate pe Tomis. Numai că, se pare, florile au fost cam puţine, pentru că, fix în faţa Casei Albe autohtone, au rămas şi locuri... neînflorite. Aşa că te poţi amuza copios numai dacă te plimbi pe stradă. Nu-i foarte greu. Locurile dintre copaci au fost înfrumuseţate cu flori... însă numai din loc în loc. Vezi ba o floare, ba un loc „îmbietor“ numai cu pământ uscat. Şi ne mai punem o întrebare: summit-ul trece, florile rămân? Sau se va păstra frumosul peisaj în continuare? Pentru că, dacă stăm bine să ne gândim, pentru ochii constănţenilor nu prea au fost sădite floricele şi alte buruieni, de mult timp. Însă, pentru globii oculari ai Bush-ului, nu precupeţim nimic.

Plasa... verde de acasă

Nici perimetrul de la intersecţia bulevardului Tomis cu strada Traian, în zona denumită „la lupoaică“, nu a fost sărit din schemă. Şi aici s-au făcut pregătiri... destoinice. Apa din micuţa fântână arteziană a fost curăţată, lalelele au răsărit şi ele... Păcat că întregul peisaj este distrus de-a dreptul de clădirile lăsate în paragină, care stau să cadă. Plasa verde de pe unul dintre imobilele din zonă strică tot farmecul pregătirilor summit-iene. Ca să nu mai vorbim de mizeriile de pe lângă blocuri. Pentru că, dacă afară e vopsit gardul, mizeria de dinăuntru nu a dispărut. Aşa că putem vedea, la fel cum vor observa şi şefii de state şi de guverne ce vor vizita Constanţa.

Sfoara care vă opreşte
Spitalul Judeţean va fi şi el, zilele acestea, în centrul atenţiei. Şi aici s-au făcut „pregătiri“. Prioritatea a fost bariera pe care un personaj cu creastă o urcă şi o coboară cu ajutorul unei sfori. Că doar, na, suntem popor european, în dezvoltare. Ne mai crede cineva? Şi, ca să dea bine la public, s-au gândit autorităţile să vopsească şi panoul care arăta faptul că la spital este un şantier în lucru perpetuu. Mai ales că ar fi cam greu să li se explice oficialilor NATO cum au fost aruncaţi pe ferestrele unităţii sanitare o groază de bani pentru „numeroasele“ îmbunătăţiri. În rest, acelaşi tablou lugubru. Evident, niciun spital nu-i prea arătos, dar al nostru te bagă în toţi sperieţii. Poate şi asta se urmăreşte: speriaţi-l pe Bush şi lăsaţi-l să fugă! Cam astea sunt... pregătirile pentru summit. Toate, garnisite cu multe steaguri. Rânduite: unul naţional, unul cu stema Constanţei... „două la primărie, unul la şcoala de băieţi, unul... la şcoala de fete, unul la spital, unul la catrindală, două la prefectură“, după cum zicea nenea Iancu.

http://www.bzc.ro/index.php?option=com_content&task=view&id=580&Itemid=77

Criss Blaziny, rapper-ul „tatuat pe creier“

Cunoscut de… „cunoscători“, Criss Blaziny este unul dintre puţinii muzicieni underground, din Constanţa, care au reuşit să obţină recunoaşterea în întreaga ţară. Spune despre el că este cel mai trist om vesel de pe planetă şi că multe dintre piesele lui, pur şi simplu, nu-i plac. Pe site-ul www.bzc.ro puteţi vedea videoclipurile unor melodii cântate de Criss Blaziny.

Cum ai început să cânţi?

Nici nu ştiu ce să răspund… stai să mă gândesc. Vorbesc serios. Trebuie să fie ceva senzaţional?… Înainte, când mă culcam, făceam rime, în capul meu. Cam aşa am început?

Păi şi de ce ai ales hip-hop-ul?

Păi ascultam, mă, muzică d-asta. Prima casetă pe care am avut-o a fost cu unii, Five O, dup-aia am dat de Method Man, de Wu-Tang... aici este influenţa. Dintre români nu mă influenţează nimic. Ca şi cum ai vrea să ajungi baschetbalist şi tu să îi iei modele p-ăştia din campionatul românesc. Care-i mai tare, ăla care se ia după campionatul românesc sau după NBA? Asta este cea mai bună explicaţie! Cum să fii fan Virgil Căruţaşu, să-i iei schemele lu’ şau’ ăla şi dup-aia să vrei să fii ca Iverson?

Pe scenă, când ai cântat prima dată?

Păi noi, la început, am fost un grup, gen aşa... şi a fost naşpa, eram super proşti. Nu aveam nici o treabă. Tot ce s-a întâmplat pentru mine după aceea a venit pur şi simplu. Dormi, te trezeşti şi unele chestii vin de la sine. Am înregistrat, în 2002, la Hades Records. Am fost acolo, la Bucureşti, i-am dat lu’ Kombat un milion şi m-a lăsat să-mi trag piesele şi mi le-a masterizat. Am ajuns la 11 jumate, pe la 12 jumate m-am apucat să trag, până la 7 şi ceva dimineaţa. Am dormit, m-am trezit, a venit Jivago de la Veritasaga, care a spus că l-a prins controloru’, apoi m-am apucat să trag iar. În două zile am tras 12 melodii, adică albumul „Foc“.

Ai ieşit cu albumul pe piaţă?

Nu, mă, l-am făcut pentru mine. Am ajuns acasă, am făcut o copertă şi l-am vândut la 20 de inşi, ca să-mi recuperez milionu’ ăla. L-am dat cu 120 de mii. Eram tovarăşi şi mi-au dat banii.

Totuşi, ai ajuns cunoscut. Cum, prin intermediul Internetului?

Nu, nici nu aveam net atunci. Dup-aia, doi ani nu am făcut nimic, apoi a apărut netul şi mi s-a părut ciudat că, prin 2004, lumea mă cunoştea. Ştiau piesa „Îmi place“. Am făcut piesa aia în 15 minute, atât. O cânt cu una Hanna.

Cine este Hanna?

Aoleu, cu Hanna este cea mai tare poveste. Am tras piesa în 2002 şi îmi plăcea mie vocea ei. Avea 14 ani atunci. Am întrebat de ea şi i-am lăsat în studio scris că o vreau pe piesa aia şi că n-am fată. Am plecat acasă, ea a venit, a tras bucata ei şi mi-au trimis ăia de la studio melodia. Dar eu nu am cunoscut-o decât în 2006. Eu, în toţii anii ăştia, am căutat-o şi nu am dat de ea.

Care este povestea cu Barbie?

Păi, Barbie există. Este o tipă cu care am fost eu. Eu făcusem melodiile astea toate şi nu ştiam ce nume să le pun. Prima dată mă gândisem la „Ea“, episodul I, episodul II... Dup-aia m-am întâlnit eu cu ea pe stradă şi nu ştiu cum mi-a spus că ea e Barbie şi eu sunt Ken. Şi aşa i-a rămas numele. O să scot un album, „Tatuat pe creier“. Are nişte piese foarte mişto. Este tras de un an şi ceva. Va ieşi la Hades Records, anul ăsta, ori pe 1 iunie, ori pe 7 august. Mulţi îmi aruncă în faţă că eu cânt numai despre femei, da’ dacă eu nu am alte probleme, despre ce să cânt? Fetele sunt retardate. Dacă le spun cine sunt, încep să mă ia cu versuri din melodiile mele şi mă enervează.

Este greu să te faci cunoscut în lumea asta?

Nu ştiu, mă, dacă e greu. Dacă eşti tare, aşa, gen... nu e greu. Ţi-am mai zis, eu nu am făcut nimic. Doar atât, am scris nişte piese care au plăcut. Nu am promovat nimic, nu am făcut nimic. Aşa au făcut mulţi.

Ai făcut un imn pentru Farul...

Ăla nu este imn! L-am făcut într-o oră. Oricum, nu sunt de acord cu ce se întâmplă la echipă. Aş vrea să retrogradeze!

Mazăre are atitudine de rapper

Câştigă cam 200 de euro pe concert, în Bucureşti, şi jumătate în Constanţa, şi cam aşa câştigă şi trupele mai cunoscute, din Bucureşti. Şi, în ciuda faptului că deja se află în lumea muzicală de ceva timp, spune că părinţii lui nu ştiu cu ce se ocupă. „Cum să asculte mama ce fac eu, ce gândesc eu? Nu le povestesc chestii d-astea. Cum să ştie ei ce fac eu şi cu cine mi-o trag eu? Sunt mulţi în situaţia asta. Nu ştiu părinţii lor ce fac. Dar nu este ceva ieşit din comun. Dacă tu cântai şi înjurai, le-ai fi arătat la părinţii tăi“, spune Criss. Este interesat şi de politică. În urmă cu trei săptămâni, s-a înscris în Partidul Social Democrat şi este mare fan Radu Mazăre. „Eu am mai fost, în 2000, în PUNR. Eram ciutan şi unii la costume ne ziceau că o să ajungem deputaţi şi prim-miniştri. Şi noi râdeam pe sub masă. Mergeam acolo ca să bem cafea, cu toate că nu ne plăcea, da’ era moca. În PSD am intrat pentru că toţi sar în capu lui Mazăre. Eu îi pot aduce o mie de votanţi, cel puţin. Eu o să-i conving să-l voteze pe Mazăre. Mie mi se pare tare. Ar putea să facă un film despre el. Ar fi cel mai tare rapper. Are atitudine. Rap înseamnă să faci ceva din nimic şi el a pornit în politică, gen... s-a descurcat“, îşi explică Blaziny opţiunea politică. Îl admiră pe edil pentru că este apropiat de tineri şi spune că prinde pentru că este natural şi că nu se ascunde în a-şi arăta pasiunile.