Să vezi după foarte mulţi ani pe cineva care odată a făcut parte din tine ... poate fi şocant. am trecut eu prin starea asta aseara. te-am văzut... m-am ferit de tine şi apoi am căzut pe un gând mic ;)). se pare că unele amintiri nu se uită, ci doar se depozitează undeva, într-un cotlon al memoriei şi sunt gata să iasă la suprafaţă la cel mai mic impuls. nu ştiu de ce "intîlnirea“ de aseară m-a bulversat. nu mă mai gândisem de prea mult timp la tine. sau poate că lipsa prezenţei fizice, timp de atâţia ani, nu mi-a mai dat prilejul să o fac ... cine ştie? eu, în nici un caz nu... în orice caz, mi-am dat seama că rănile se închid, însă urmele rămân întotdeauna. mi-a fost frică să te văd mai bine, teamă să mă uit în ochii tăi. din fericire am putut evita asta. sper să nu se mai întâmple chestie de aseară. NICIODATĂ. pentru că, oricât de mult timp ar trece... ceva nu se schimbă niciodată. iar "ceva-ul“ ăsta mi-e frică să-l recunosc şi in faţa mea
duminică, 6 iulie 2008
vineri, 4 iulie 2008
Cele mai tari iluzii optice
Iluziile optice sunt de fapt erori ale perceptiei. Prin conventie, denumirea de iluzie optica este limitata la aparente senzoriale care implica perceptia miscarii si a formei. Trebuie subliniat faptul ca iluziile optice nu sunt cauzate de unele defecte ale vederii caracteristice unei persoane sau unui grup restrans de persoane, ci ele sunt valabile pentru oricine, fiind posibile ca urmare a modului insusi de constructie si functionare a sistemului vizual. Hermann Helmholtz este unul dintre cercetatorii care au studiat indeaproape in secolul al XIX-lea fenomenul iluziei optice si a ajuns la concluzia ca aceasta nu reprezinta o cauza fiziologica, ci actioneaza la nivelul interpretarii vizuale, al ipotezelor preconcepute.
joi, 3 iulie 2008
miercuri, 2 iulie 2008
Parcările, la cheremul taxatoarelor (?!)
Uneori, noi, cei din presă, suntem privilegiaţi. Trebuie să recunosc! Un gheşeft este faptul că, în parcările administrate de municipalitate, avem liberă trecere. Sau cel puţin aşa ar trebui. Însă, ieri mi s-a confirmat că trecerea mea neîngrădită este în funcţie de cheful duduiţelor care se fac că păzesc maşinile trase pe dreapta. Ieri, în jurul prânzului, aveam treabă în zona Poştei mari. Dar, cum era foarte aglomerat, am parcat maşinuţa din dotare în faţa Teatrului Oleg Danovski. Opresc eu, căutam ce-mi aruncasem pe banchete, când, la un moment dat, o tanti ţâfnoasă s-a îndreptat spre mine: „Trebuie să plătiţi parcarea!“, îmi spune ea. „Nu“, îi replic. „Am permis de liberă trecere“. „Păi şi ce? Dacă eu dau bani pe ziare, voi de ce să nu plătiţi parcarea?“, spuse femeia, fluturându-mi prin faţa lentilelor ochelarilor o revistă colorată, cum nu produce niciun ziar constănţean. Buuun, îmi zic. Cum să fac în continuare? Îi explic faptul că parcarea este a primăriei, că noi, ziariştii, nu trebuie să plătim nimic. Ba, mai mult, îi spun că nu stau prin zonă decât cinci minute, cât rezolv o problemă. „Dar nu eşti în timpul serviciului!“, continuă să se răţoiască. Mă uit la ceas: era vreo 11 şi ceva, marţi, 1 iulie. „Oho, ba încă cum!“, îi spun eu. „Păi dacă eşti, eu cum de nu văd nicio agendă la tine în mână? Sau un aparat de fotografiat?“. Mă şi imaginam. Cu volanul, agenda, aparatul, plus reportofonul între dinţi, conducând în traficul infernal din miez de zi. Intram, cu siguranţă, în Cartea Recordurilor. Într-un final, am reuşit să o conving că este treaba ei că citeşte ziare şi este problema ei că le cumpără. Ba, mai mult decât atât, mi-a venit să-i spun să strângă mai bine bănuţii şi să-şi ia o carte. Căldură mare, monşer! Face rău, rău de tot!
Abonați-vă la:
Postări (Atom)