sâmbătă, 6 iunie 2009
Micuţul jeg
Duminica, 31 Mai 2009, 12:55
Autor Alina Bargaoanu - Vasiliu
Vineri seara, într-un club din Mamaia, în aşteptarea concertului lui Damian. Eram cu un grup de amici dintre care unul îşi sărbătorea ziua de naştere. Dansam relaxată, gândindu-mă la ale mele, când micul jeg a apărut fix în faţa mea. Pe amândoi ne-a luat prin surprindere întâlnirea. El a dat, ceremonios, din cap, iar eu i-am răspuns tot aplecând capul în semn de salut formal, apoi şi-a urmat drumul spre budă, urmat de bodyguard, ca un bărbat adevărat.
Probabil s-a gândit el, în timp ce se uşura (ajutat de bodyguard?), că nu trebuie să piardă prilejul de a se manifesta ca un jeg, pentru a-şi onora renumele. Aşa că s-a întors şi m-a abordat, rânjind: „Până nu ţi-o trag, n-o să te potoleşti să mai scrii despre mine!” Okay, stai calmă, mi-am spus, nu e cazul să sari la concluzii… „Defineşte <ţi-o trag>, pls!” „Păi să ţi-o trag, aşa, adică să te… beeeep!”
Tough choice pentru mine, la faza asta: Să fac pe fecioara ofensată şi să mă retrag (nu prea aveam unde, căci nu puteam şi nici nu-mi doream să plec din grupul cu care venisem), să rămân ca să văd ce-mi mai spune, pentru a scrie apoi despre, să-i trag una peste ochi, provocând paznicul musculos ce-i stătea în spate… Am hotărât să-mi menţin calmul şi să încerc să mă port ca o doamnă, să scap de micul jeg fără scandal.
„Care-i problema, parcă nu te deranja ce scriu eu…”, am răspuns.
„Aaaaa, nu mă deranjează, chiar îmi place, scrie, scrie ce vrei tu, oricum îmi faci un serviciu, orice ai scrie, ştii şi tu că şi reclama proastă e tot reclamă.”
„Păi e în regulă atunci, iată, dacă scriu, eşti şi tu mulţumit, iar eu fac ce-mi dictează conştiinţa…”
„Ei, mai scrii şi pentru că îţi dă Ăla un salariu.”
„Măi, eu sunt mulţumită că, luând un salariu, pot să scriu ce vreau eu, nu ce-mi impun alţii, cum se întâmplă la ziarul tău…”
Dar micuţul jeg (mic, cât un bob de mazăre, dar persistent) nu se putea desprinde de ce avea el în program, aşa că a reînceput cu vulgarităţile, ideea fiind că el are o grămadă de gagici, foarte tinere şi frumoase, care „lucrează” în ture, prea-mulţumite că-l pot servi atunci când el şi le doreşte, aşa că nu-şi poate pierde timpul cu una ca mine, care sunt şi „babă”, şi cam plinuţă pentru standardele lui. Dacă aş slăbi câteva kilograme, parcă s-ar băga să mă satisfacă pentru a înceta eu să mai scriu. Toate astea plecând de la premiza că micul jeg se consideră God’s gift to women şi niciuna nu i-ar putea spune „nu”.
I-am spus „Nu, nu sunt interesată”, ca să nu las loc vreunei ambiguităţi, dar s-a făcut că nu mă aude, era prea concentrat asupra propriei persoane, râdea, se plesnea peste coapse, schiţa, ca un adevărat manelist, mişcări de dans, plesnind din degete, se învârtea prin faţa mea încercând să mă impresioneze, căuta aprobarea celor din jur (printre care şi amicele mele), care-i cântau în strună, intimidaţi de funcţia şi statutul lui… „Sunt şmecher, nu-i aşa?”, îi întreba şi mă întreba, cerând feed-back pentru prestaţia sa. „Eşti şmecher, da…”, i-am răspuns, sincer amuzată de spectacol. Când şi-a pierdut speranţa de a primi de la mine şi altceva decât un zâmbet condescendent şi întrucâtva compătimitor, s-a retras la masa lui, unde îl aşteptau cârdul de gagicuţe cu care se mândreşte şi ceata de alte mici jeguri care l-au linguşit până l-au făcut să piardă orice urmă de bun simţ (presupunând că mămica lui l-a învăţat ce e frumos şi ce nu-i frumos să facă şi să spună).
Eu rămân la părerea pe care mi-am mai exprimat-o despre micuţul jeg: un caraghios…
Autor Alina Bargaoanu - Vasiliu
Vineri seara, într-un club din Mamaia, în aşteptarea concertului lui Damian. Eram cu un grup de amici dintre care unul îşi sărbătorea ziua de naştere. Dansam relaxată, gândindu-mă la ale mele, când micul jeg a apărut fix în faţa mea. Pe amândoi ne-a luat prin surprindere întâlnirea. El a dat, ceremonios, din cap, iar eu i-am răspuns tot aplecând capul în semn de salut formal, apoi şi-a urmat drumul spre budă, urmat de bodyguard, ca un bărbat adevărat.
Probabil s-a gândit el, în timp ce se uşura (ajutat de bodyguard?), că nu trebuie să piardă prilejul de a se manifesta ca un jeg, pentru a-şi onora renumele. Aşa că s-a întors şi m-a abordat, rânjind: „Până nu ţi-o trag, n-o să te potoleşti să mai scrii despre mine!” Okay, stai calmă, mi-am spus, nu e cazul să sari la concluzii… „Defineşte <ţi-o trag>, pls!” „Păi să ţi-o trag, aşa, adică să te… beeeep!”
Tough choice pentru mine, la faza asta: Să fac pe fecioara ofensată şi să mă retrag (nu prea aveam unde, căci nu puteam şi nici nu-mi doream să plec din grupul cu care venisem), să rămân ca să văd ce-mi mai spune, pentru a scrie apoi despre, să-i trag una peste ochi, provocând paznicul musculos ce-i stătea în spate… Am hotărât să-mi menţin calmul şi să încerc să mă port ca o doamnă, să scap de micul jeg fără scandal.
„Care-i problema, parcă nu te deranja ce scriu eu…”, am răspuns.
„Aaaaa, nu mă deranjează, chiar îmi place, scrie, scrie ce vrei tu, oricum îmi faci un serviciu, orice ai scrie, ştii şi tu că şi reclama proastă e tot reclamă.”
„Păi e în regulă atunci, iată, dacă scriu, eşti şi tu mulţumit, iar eu fac ce-mi dictează conştiinţa…”
„Ei, mai scrii şi pentru că îţi dă Ăla un salariu.”
„Măi, eu sunt mulţumită că, luând un salariu, pot să scriu ce vreau eu, nu ce-mi impun alţii, cum se întâmplă la ziarul tău…”
Dar micuţul jeg (mic, cât un bob de mazăre, dar persistent) nu se putea desprinde de ce avea el în program, aşa că a reînceput cu vulgarităţile, ideea fiind că el are o grămadă de gagici, foarte tinere şi frumoase, care „lucrează” în ture, prea-mulţumite că-l pot servi atunci când el şi le doreşte, aşa că nu-şi poate pierde timpul cu una ca mine, care sunt şi „babă”, şi cam plinuţă pentru standardele lui. Dacă aş slăbi câteva kilograme, parcă s-ar băga să mă satisfacă pentru a înceta eu să mai scriu. Toate astea plecând de la premiza că micul jeg se consideră God’s gift to women şi niciuna nu i-ar putea spune „nu”.
I-am spus „Nu, nu sunt interesată”, ca să nu las loc vreunei ambiguităţi, dar s-a făcut că nu mă aude, era prea concentrat asupra propriei persoane, râdea, se plesnea peste coapse, schiţa, ca un adevărat manelist, mişcări de dans, plesnind din degete, se învârtea prin faţa mea încercând să mă impresioneze, căuta aprobarea celor din jur (printre care şi amicele mele), care-i cântau în strună, intimidaţi de funcţia şi statutul lui… „Sunt şmecher, nu-i aşa?”, îi întreba şi mă întreba, cerând feed-back pentru prestaţia sa. „Eşti şmecher, da…”, i-am răspuns, sincer amuzată de spectacol. Când şi-a pierdut speranţa de a primi de la mine şi altceva decât un zâmbet condescendent şi întrucâtva compătimitor, s-a retras la masa lui, unde îl aşteptau cârdul de gagicuţe cu care se mândreşte şi ceata de alte mici jeguri care l-au linguşit până l-au făcut să piardă orice urmă de bun simţ (presupunând că mămica lui l-a învăţat ce e frumos şi ce nu-i frumos să facă şi să spună).
Eu rămân la părerea pe care mi-am mai exprimat-o despre micuţul jeg: un caraghios…
www.cugetliber.ro/blog/articol/413/micutul-jeg
joi, 4 iunie 2009
Tara neeuropeana, votez pentru Europa
Ne vom duce la vot duminică. Sau poate că nu. Poate că ni se va acri să punem ştampila. Sau mai există şi posibilitatea să nu ne pese.
L-am urmărit pe Mircea Badea care comenta, seara trecută, editorialul lui Robert Turcescu, care spune că „nu ştie pentru cine, dar ştie de ce". Şi mi-am pus şi eu întrebarea: de ce m-aş duce duminică la vot? Suntem mai europeni de când am intrat în UE? Avem mai puţine gropi, mai mulţi bani, suntem mai fericiţi, mai puţin frustraţi, mai liniştiţi?! Suntem zen şi nu ştiu eu? Văd pe stradă aceleaşi feţe posomorâte, aud aceleaşi scâncete ale copiilor înfometaţi, citesc aceleaşi ştiri despre băncile care lasă oamenii fără case pentru că nu-şi mai pot plăti creditele. Nu mă înţelegeţi greşit. Chiar nu sunt pro-absenteism la vot. Dimpotrivă, cred în exprimarea opiniilor, nutresc speranţa că la un moment dat vom avea parte de schimbare (sinceră să fiu, mai ales în plan local), că într-un anume moment vom putea zâmbi încrezători în ceva sau în cineva. De vom prinde sau nu vremurile alea, nu ştiu. Însă, vezi discursuri, auzi promisiuni şi te duci să pui ştampila pentru a trimite nişte indivizi în Parlamentul Europei. Da' de ce? La ce mă ajută pe mine? Am auzit discursuri electorale care-mi spuneau că „ei vor în PE, dar lasă interesele românilor acasă, dar noi suntem mai buni". Or fi mai buni. Măcar vorbesc mai frumos. Însă, cine ştie interesul românilor? Politicienii??? Vă rog...
Pentru a vă explica neîncrederea mea, vă povestesc ceva. Sonia este un înger de vreo cinci anişori. Are o bunică în loc de mama care a ales drumul Italiei. S-a dus la muncă, şi-a făcut acolo o familie nouă şi pe Sonia mea a lăsat-o aici. Un copil maturizat prea devreme, care crede cu toată puterea sufleţelului ei într-o culoare politică. Da, da.. nu am greşit. Îi place culoarea, îi plac fetele din partid... dar de fapt nu ştie nimic. O va ajuta partidul ei colorat să îşi vadă mama în curând? Va face partidul ei - sau oricare altul - traiul mai bun în România, în aşa fel încât mămica să se întoarcă acasă?! Mi-e greu să cred. Suntem europeni prin faptul că ne-am importat oamenii în toată Uniunea. Dar totuşi, în UE sau nu, Sonia are tot ochişorii trişti. Aşa că vă dau o idee de slogan electroral: aducem România în Europa! Pentru că suntem orice, numai europeni nu.
L-am urmărit pe Mircea Badea care comenta, seara trecută, editorialul lui Robert Turcescu, care spune că „nu ştie pentru cine, dar ştie de ce". Şi mi-am pus şi eu întrebarea: de ce m-aş duce duminică la vot? Suntem mai europeni de când am intrat în UE? Avem mai puţine gropi, mai mulţi bani, suntem mai fericiţi, mai puţin frustraţi, mai liniştiţi?! Suntem zen şi nu ştiu eu? Văd pe stradă aceleaşi feţe posomorâte, aud aceleaşi scâncete ale copiilor înfometaţi, citesc aceleaşi ştiri despre băncile care lasă oamenii fără case pentru că nu-şi mai pot plăti creditele. Nu mă înţelegeţi greşit. Chiar nu sunt pro-absenteism la vot. Dimpotrivă, cred în exprimarea opiniilor, nutresc speranţa că la un moment dat vom avea parte de schimbare (sinceră să fiu, mai ales în plan local), că într-un anume moment vom putea zâmbi încrezători în ceva sau în cineva. De vom prinde sau nu vremurile alea, nu ştiu. Însă, vezi discursuri, auzi promisiuni şi te duci să pui ştampila pentru a trimite nişte indivizi în Parlamentul Europei. Da' de ce? La ce mă ajută pe mine? Am auzit discursuri electorale care-mi spuneau că „ei vor în PE, dar lasă interesele românilor acasă, dar noi suntem mai buni". Or fi mai buni. Măcar vorbesc mai frumos. Însă, cine ştie interesul românilor? Politicienii??? Vă rog...
Pentru a vă explica neîncrederea mea, vă povestesc ceva. Sonia este un înger de vreo cinci anişori. Are o bunică în loc de mama care a ales drumul Italiei. S-a dus la muncă, şi-a făcut acolo o familie nouă şi pe Sonia mea a lăsat-o aici. Un copil maturizat prea devreme, care crede cu toată puterea sufleţelului ei într-o culoare politică. Da, da.. nu am greşit. Îi place culoarea, îi plac fetele din partid... dar de fapt nu ştie nimic. O va ajuta partidul ei colorat să îşi vadă mama în curând? Va face partidul ei - sau oricare altul - traiul mai bun în România, în aşa fel încât mămica să se întoarcă acasă?! Mi-e greu să cred. Suntem europeni prin faptul că ne-am importat oamenii în toată Uniunea. Dar totuşi, în UE sau nu, Sonia are tot ochişorii trişti. Aşa că vă dau o idee de slogan electroral: aducem România în Europa! Pentru că suntem orice, numai europeni nu.
miercuri, 3 iunie 2009
marți, 2 iunie 2009
Abonați-vă la:
Postări (Atom)