O zi din viata lui Gigi Becali. La Bruxelles

Ora 7.30. Ba baiatule, da' o brinza de oaie n-ai? (M-au omorit astia cu bufetu' lor suedez. Hilton, Hilton, mare scofala...) Ma, tu n-auzi? Brinza de oaie ai? Oaie ma, behehe, stii ce-i aia? O hahalera, nu intelege nimic

Ora 8.30. Pai asta-i parlament? Astia n-au auzit de Casa Poporului... Un bordei
Ora 9.00. Da' unde-i nebunu' ala de Vadim? Al dracu' Tribun, iar se da mare la ziariste ca stie el cite masele stricate avea Mihai Viteazu. M-a lasat ca prostu la intrare.
Neaparat sa-mi iau asistenta. Tre' sa fac selectie de oferte. Mihaela Radulescu ar fi buna, ca stie cu papagalu. Da'i cam a dracu, sa nu ma cert cu ea cum s-a certat Tribunu cu Zavoranca

Ora 9.15. Ia uite, ba, ce birou mi-au dat astia. Da' unul cu balcon n-or fi avind, sa fac si io un gratarel din cind in cind cu Banel si cu Teia?
Ora 12.00. A venit o ziarista de la BBC. Ca ce fac eu in Parlament, ca ce fac eu pentru UE, c-o fi, c-o pati... N-a inteles nimic, io aduc crucea crestina in mijlocul paganilor!!! O hahalera!

Ora 13.00. Mersi, bonjur, silvuple, m-a omorit servitoru asta cu limba lui raraita. Ba baiatule, baga-ti ba mintile-n cap. Io-s Gigi Becali ba baiatule, tu cu mine sa vorbesti cum zic io, nu cum vrei tu!!!
Ora 15.00. A venit azi sefu al mare, Barosu, sa ne intimpine ca noi parlamentari. Baiat finut, stie sa le zica, e de-al nostru.
Ora 16.00. Aoleu ce fata are Traian Ungureanu asta! Ba baiatule, esti mai urit ca Argaseala, cum dracu ai ajuns tu linga mine aci? Da-te ma mai incolo, ca mirosi a ziarist. Un bagabont...

Ora 18.00 Acu' mi-a trimis Vadim inca trei carti de poezie cu autograf, prin servitoarea aia din Bulgaria, da n-are poze, m-am plictisit repede
Ora 20.00: Seara, ploua la Bruxelles. Table nu le stie nimenea aici. Zaru, os de femei, trebe mangaiat...da n-ai cu cine aici. Beau un vin de cinspe ani singur in hotel. Mi-e dor de palat.

Ora 22.00. Astia n-au OTV! Si nu da fotbal. Ia sa-l sun sun pe finu Mirel, sa vad daca a mai injurat vreun arab ...nu raspunde nici asta ...l-am facut om... i-am dat trei pungi cu valuta...
Ora 23.00. Mi-e dor de palat iar... nu ma suna niciun ziarist, auzi, dracu, ce-mi fac astia, sa ajung sa-mi fie dor sa ma sune hahalerele alea

(Acest articol este un pamflet si trebuie tratat ca atare) 

www.life.hotnews.ro   

Steluţele: episodul I - Licuţă

El este Licuţă. Trebuie să spun cât îl iubesc? Nu mi-ar ajunge cuvintele. Pot să spun că "titicu'“ meu este una dintre steluţele mele, este comoara mea. Mamaia îmi zice şi acum că pe Licuţă îl iubesc cel mai mult, dar în ceea ce îi priveşte dragostea nu poate fi comparată. Ei sunt... la pachet :) A reînvăţat istoria odată cu mine (nu puteam să învăţ dacă nu stătea cu mine), mi-a făcut baie de fiecare dată când refuzam să se atingă altcineva de mine, mi-a dat din dragostea lui pentru fotbal. mi-l amintesc când a plecat la Bucureşti să se opereze. eram mică, dar ştiu perfect cum era îmbrăcat, ştiu când m-a dus prima dată la stadion, îmbrăcată cu rochiţa mea albăstruie cu o răţuşcă brodată pe piept. "Licuţă, nu ma ţipa, că mă faci de râs!“, i-am spus nervoasă când a dat Farul gol.  Şi m-a ascultat... tare bine şi importantă m-am simţit. Aveam vreo patru anişori şi-mi amintesc cum băncuţele de lemn de pe stadion, încălzite de soare mă frigeau rău :D apoi, după ceva ani aduc aminte că a fost singurul om care a plâns că a retrogradat Fraul. şi sezonul ăsta suferă rău. Eram mică şi trăgeam draperiile în sufragerie pentru a ne uita la tenis şi la mecirule de fotbal pe care comuniştii ni le serveau la TV. sau puneam dispozitive pe perete. ce ne mai distram.. "Eu sunt pasărea colo-colo care zboară de colo până dincolo“ :)) cum să nu-l iubeşti pe Licuţă? :) m-a dus pe şantier la el, m-a plimbat peste tot şi încă şi acum îşi face milioane de griji pentru mine. pentru că eu tot a lui sunt. a fost primul om căruia i-am spus tată şi chiar şi acum pe el îl văd TATA. şi nu-mi pot imagina viaţa fără el.... şi-mi pare rău că nu-l văd mai des

Episodul următor... Diduţa

songs of the day

Micuţul jeg

Duminica, 31 Mai 2009, 12:55
Autor Alina Bargaoanu - Vasiliu

Vineri seara, într-un club din Mamaia, în aşteptarea concertului lui Damian. Eram cu un grup de amici dintre care unul îşi sărbătorea ziua de naştere. Dansam relaxată, gândindu-mă la ale mele, când micul jeg a apărut fix în faţa mea. Pe amândoi ne-a luat prin surprindere întâlnirea. El a dat, ceremonios, din cap, iar eu i-am răspuns tot aplecând capul în semn de salut formal, apoi şi-a urmat drumul spre budă, urmat de bodyguard, ca un bărbat adevărat.

Probabil s-a gândit el, în timp ce se uşura (ajutat de bodyguard?), că nu trebuie să piardă prilejul de a se manifesta ca un jeg, pentru a-şi onora renumele. Aşa că s-a întors şi m-a abordat, rânjind: „Până nu ţi-o trag, n-o să te potoleşti să mai scrii despre mine!” Okay, stai calmă, mi-am spus, nu e cazul să sari la concluzii… „Defineşte <ţi-o trag>, pls!” „Păi să ţi-o trag, aşa, adică să te… beeeep!”

Tough choice pentru mine, la faza asta: Să fac pe fecioara ofensată şi să mă retrag (nu prea aveam unde, căci nu puteam şi nici nu-mi doream să plec din grupul cu care venisem), să rămân ca să văd ce-mi mai spune, pentru a scrie apoi despre, să-i trag una peste ochi, provocând paznicul musculos ce-i stătea în spate… Am hotărât să-mi menţin calmul şi să încerc să mă port ca o doamnă, să scap de micul jeg fără scandal.

„Care-i problema, parcă nu te deranja ce scriu eu…”, am răspuns.

„Aaaaa, nu mă deranjează, chiar îmi place, scrie, scrie ce vrei tu, oricum îmi faci un serviciu, orice ai scrie, ştii şi tu că şi reclama proastă e tot reclamă.”

„Păi e în regulă atunci, iată, dacă scriu, eşti şi tu mulţumit, iar eu fac ce-mi dictează conştiinţa…”

„Ei, mai scrii şi pentru că îţi dă Ăla un salariu.”

„Măi, eu sunt mulţumită că, luând un salariu, pot să scriu ce vreau eu, nu ce-mi impun alţii, cum se întâmplă la ziarul tău…”

Dar micuţul jeg (mic, cât un bob de mazăre, dar persistent) nu se putea desprinde de ce avea el în program, aşa că a reînceput cu vulgarităţile, ideea fiind că el are o grămadă de gagici, foarte tinere şi frumoase, care „lucrează” în ture, prea-mulţumite că-l pot servi atunci când el şi le doreşte, aşa că nu-şi poate pierde timpul cu una ca mine, care sunt şi „babă”, şi cam plinuţă pentru standardele lui. Dacă aş slăbi câteva kilograme, parcă s-ar băga să mă satisfacă pentru a înceta eu să mai scriu. Toate astea plecând de la premiza că micul jeg se consideră God’s gift to women şi niciuna nu i-ar putea spune „nu”.

I-am spus „Nu, nu sunt interesată”, ca să nu las loc vreunei ambiguităţi, dar s-a făcut că nu mă aude, era prea concentrat asupra propriei persoane, râdea, se plesnea peste coapse, schiţa, ca un adevărat manelist, mişcări de dans, plesnind din degete, se învârtea prin faţa mea încercând să mă impresioneze, căuta aprobarea celor din jur (printre care şi amicele mele), care-i cântau în strună, intimidaţi de funcţia şi statutul lui… „Sunt şmecher, nu-i aşa?”, îi întreba şi mă întreba, cerând feed-back pentru prestaţia sa. „Eşti şmecher, da…”, i-am răspuns, sincer amuzată de spectacol. Când şi-a pierdut speranţa de a primi de la mine şi altceva decât un zâmbet condescendent şi întrucâtva compătimitor, s-a retras la masa lui, unde îl aşteptau cârdul de gagicuţe cu care se mândreşte şi ceata de alte mici jeguri care l-au linguşit până l-au făcut să piardă orice urmă de bun simţ (presupunând că mămica lui l-a învăţat ce e frumos şi ce nu-i frumos să facă şi să spună).

Eu rămân la părerea pe care mi-am mai exprimat-o despre micuţul jeg: un caraghios…

www.cugetliber.ro/blog/articol/413/micutul-jeg   

song of the day

Celia - Povestea Mea ( Balada ) www.Muzica.ws
Asculta mai multe audio Muzica »

Tara neeuropeana, votez pentru Europa

Ne vom duce la vot duminică. Sau poate că nu. Poate că ni se va acri să punem ştampila. Sau mai există şi posibilitatea să nu ne pese.  

L-am urmărit pe Mircea Badea care comenta, seara trecută, editorialul lui Robert Turcescu, care spune că „nu ştie pentru cine, dar ştie de ce". Şi mi-am pus şi eu întrebarea: de ce m-aş duce duminică la vot? Suntem mai europeni de când am intrat în UE? Avem mai puţine gropi, mai mulţi bani, suntem mai fericiţi, mai puţin frustraţi, mai liniştiţi?! Suntem zen şi nu ştiu eu? Văd pe stradă aceleaşi feţe posomorâte, aud aceleaşi scâncete ale copiilor înfometaţi, citesc aceleaşi ştiri despre băncile care lasă oamenii fără case pentru că nu-şi mai pot plăti creditele. Nu mă înţelegeţi greşit. Chiar nu sunt pro-absenteism la vot. Dimpotrivă, cred în exprimarea opiniilor, nutresc speranţa că la un moment dat vom avea parte de schimbare (sinceră să fiu, mai ales în plan local), că într-un anume moment vom putea zâmbi încrezători în ceva sau în cineva. De vom prinde sau nu vremurile alea, nu ştiu. Însă, vezi discursuri, auzi promisiuni şi te duci să pui ştampila pentru a trimite nişte indivizi în Parlamentul Europei. Da' de ce? La ce mă ajută pe mine? Am auzit discursuri electorale care-mi spuneau că „ei vor în PE, dar lasă interesele românilor acasă, dar noi suntem mai buni". Or fi mai buni. Măcar vorbesc mai frumos. Însă, cine ştie interesul românilor? Politicienii??? Vă rog... 

Pentru a vă explica neîncrederea mea, vă povestesc ceva. Sonia este un înger de vreo cinci anişori. Are o bunică în loc de mama care a ales drumul Italiei. S-a dus la muncă, şi-a făcut acolo o familie nouă şi pe Sonia mea a lăsat-o aici. Un copil maturizat prea devreme, care crede cu toată puterea sufleţelului ei într-o culoare politică. Da, da.. nu am greşit. Îi place culoarea, îi plac fetele din partid... dar de fapt nu ştie nimic. O va ajuta partidul ei colorat să îşi vadă mama în curând? Va face partidul ei - sau oricare altul - traiul mai bun în România, în aşa fel încât mămica să se întoarcă acasă?! Mi-e greu să cred. Suntem europeni prin faptul că ne-am importat oamenii în toată Uniunea. Dar totuşi, în UE sau nu, Sonia are tot ochişorii trişti. Aşa că vă dau o idee de slogan electroral: aducem România în Europa! Pentru că suntem orice, numai europeni nu.