luni, 8 iunie 2009
sufletul făr' de pereche
citeam mai devreme ce a spus Ana Blandiana la un moment dat: "Nu exista in viata unui om mai mare noroc decat sa gaseasca un suflet pereche si sa ramana impreuna“.oare avem toţi acest noroc?! după cum am mai scris, mie îmi este foarte frică să nu trec la un moment dat pe lângă "sufletul pereche“ fără să-l observ, fără să-l bag în seamă. pe de altă parte, sunt conştientă că fiecare perioadă a vieţii vine după sine cu un alt suflet pereche. ştiu că acum, la aproape 28 de ani, sufletul pereche nu-mi mai este acelaşi ca la 21. şi mai este ceva: atunci credeam în asta. acum nu. poate sunt eu mai neîncrezătoare de fel, poate mi-e frică măcar să mă gândesc sau poate că mi-e teamă că nu-l voi găsi niciodată. şi, cu siguranţă mai este ceva: eu îmi doresc mereu ce şi pe cine nu pot avea. iubesc drama?! neah. o detest! dar aşa sunt eu alambicată, întortocheată şi inimaginabil de complicată... chiar şi pentru mine. sunt în stare să-mi iubesc sufletul pereche dintr-o perioadă anume cu toată fiinţa mea însă la un moment dat ceva se schimbă şi văd cum sufletul mi se transformă. :) poate că trebuie să mă mai maturizez. sau să învăţ să am răbdare cu oamenii. să nu mă mai întreb mereu: "la ce mă ajută chestia asta? ce învăţ eu de la omul ăsta? îmi face bine situaţia asta? îmi convine? pot avea încredere? dar dacă am încredere şi greşesc?“. întrebările astea îmi revin periodic îm minte. şi acum am ajuns într-un astfel de punct exact cu cine nu mă asteptam că voi avea puterea să o fac vreodată. sincer, am crezut că-mi va lipsi curajul să mă gândesc măcar pentru o secundă că voi vrea să renunţ, să fac un pas în spate şi să dispar. dar... după cum am mai zis... ne schimbăm mult. şi uneori schimbarea se petrece în câteva clipe. da, vreau să dispar! şi revenind la ce citeam... în Tango, un regizor şi o actriţă îşi povesteau despărţirea cu atâta... dragoste. niciodată nu am crezut că voi fi de acord cu o despărţire din dragoste. mi se părea de neconceput! cum să-l laşi pe cel pe care îl iubeşti cu tot ce însemni? uite că se poate :) şi poate că într-adevăr, tot răul este spre bine... câteodată.
O zi din viata lui Gigi Becali. La Bruxelles
Ora 7.30. Ba baiatule, da' o brinza de oaie n-ai? (M-au omorit astia cu bufetu' lor suedez. Hilton, Hilton, mare scofala...) Ma, tu n-auzi? Brinza de oaie ai? Oaie ma, behehe, stii ce-i aia? O hahalera, nu intelege nimic
Ora 8.30. Pai asta-i parlament? Astia n-au auzit de Casa Poporului... Un bordei
Ora 9.00. Da' unde-i nebunu' ala de Vadim? Al dracu' Tribun, iar se da mare la ziariste ca stie el cite masele stricate avea Mihai Viteazu. M-a lasat ca prostu la intrare.
Neaparat sa-mi iau asistenta. Tre' sa fac selectie de oferte. Mihaela Radulescu ar fi buna, ca stie cu papagalu. Da'i cam a dracu, sa nu ma cert cu ea cum s-a certat Tribunu cu Zavoranca
Ora 9.15. Ia uite, ba, ce birou mi-au dat astia. Da' unul cu balcon n-or fi avind, sa fac si io un gratarel din cind in cind cu Banel si cu Teia?
Ora 12.00. A venit o ziarista de la BBC. Ca ce fac eu in Parlament, ca ce fac eu pentru UE, c-o fi, c-o pati... N-a inteles nimic, io aduc crucea crestina in mijlocul paganilor!!! O hahalera!
Ora 13.00. Mersi, bonjur, silvuple, m-a omorit servitoru asta cu limba lui raraita. Ba baiatule, baga-ti ba mintile-n cap. Io-s Gigi Becali ba baiatule, tu cu mine sa vorbesti cum zic io, nu cum vrei tu!!!
Ora 15.00. A venit azi sefu al mare, Barosu, sa ne intimpine ca noi parlamentari. Baiat finut, stie sa le zica, e de-al nostru.
Ora 16.00. Aoleu ce fata are Traian Ungureanu asta! Ba baiatule, esti mai urit ca Argaseala, cum dracu ai ajuns tu linga mine aci? Da-te ma mai incolo, ca mirosi a ziarist. Un bagabont...
Ora 18.00 Acu' mi-a trimis Vadim inca trei carti de poezie cu autograf, prin servitoarea aia din Bulgaria, da n-are poze, m-am plictisit repede
Ora 20.00: Seara, ploua la Bruxelles. Table nu le stie nimenea aici. Zaru, os de femei, trebe mangaiat...da n-ai cu cine aici. Beau un vin de cinspe ani singur in hotel. Mi-e dor de palat.
Ora 22.00. Astia n-au OTV! Si nu da fotbal. Ia sa-l sun sun pe finu Mirel, sa vad daca a mai injurat vreun arab ...nu raspunde nici asta ...l-am facut om... i-am dat trei pungi cu valuta...
Ora 23.00. Mi-e dor de palat iar... nu ma suna niciun ziarist, auzi, dracu, ce-mi fac astia, sa ajung sa-mi fie dor sa ma sune hahalerele alea
Ora 8.30. Pai asta-i parlament? Astia n-au auzit de Casa Poporului... Un bordei
Ora 9.00. Da' unde-i nebunu' ala de Vadim? Al dracu' Tribun, iar se da mare la ziariste ca stie el cite masele stricate avea Mihai Viteazu. M-a lasat ca prostu la intrare.
Neaparat sa-mi iau asistenta. Tre' sa fac selectie de oferte. Mihaela Radulescu ar fi buna, ca stie cu papagalu. Da'i cam a dracu, sa nu ma cert cu ea cum s-a certat Tribunu cu Zavoranca
Ora 9.15. Ia uite, ba, ce birou mi-au dat astia. Da' unul cu balcon n-or fi avind, sa fac si io un gratarel din cind in cind cu Banel si cu Teia?
Ora 12.00. A venit o ziarista de la BBC. Ca ce fac eu in Parlament, ca ce fac eu pentru UE, c-o fi, c-o pati... N-a inteles nimic, io aduc crucea crestina in mijlocul paganilor!!! O hahalera!
Ora 13.00. Mersi, bonjur, silvuple, m-a omorit servitoru asta cu limba lui raraita. Ba baiatule, baga-ti ba mintile-n cap. Io-s Gigi Becali ba baiatule, tu cu mine sa vorbesti cum zic io, nu cum vrei tu!!!
Ora 15.00. A venit azi sefu al mare, Barosu, sa ne intimpine ca noi parlamentari. Baiat finut, stie sa le zica, e de-al nostru.
Ora 16.00. Aoleu ce fata are Traian Ungureanu asta! Ba baiatule, esti mai urit ca Argaseala, cum dracu ai ajuns tu linga mine aci? Da-te ma mai incolo, ca mirosi a ziarist. Un bagabont...
Ora 18.00 Acu' mi-a trimis Vadim inca trei carti de poezie cu autograf, prin servitoarea aia din Bulgaria, da n-are poze, m-am plictisit repede
Ora 20.00: Seara, ploua la Bruxelles. Table nu le stie nimenea aici. Zaru, os de femei, trebe mangaiat...da n-ai cu cine aici. Beau un vin de cinspe ani singur in hotel. Mi-e dor de palat.
Ora 22.00. Astia n-au OTV! Si nu da fotbal. Ia sa-l sun sun pe finu Mirel, sa vad daca a mai injurat vreun arab ...nu raspunde nici asta ...l-am facut om... i-am dat trei pungi cu valuta...
Ora 23.00. Mi-e dor de palat iar... nu ma suna niciun ziarist, auzi, dracu, ce-mi fac astia, sa ajung sa-mi fie dor sa ma sune hahalerele alea
(Acest articol este un pamflet si trebuie tratat ca atare)
sâmbătă, 6 iunie 2009
Steluţele: episodul I - Licuţă
El este Licuţă. Trebuie să spun cât îl iubesc? Nu mi-ar ajunge cuvintele. Pot să spun că "titicu'“ meu este una dintre steluţele mele, este comoara mea. Mamaia îmi zice şi acum că pe Licuţă îl iubesc cel mai mult, dar în ceea ce îi priveşte dragostea nu poate fi comparată. Ei sunt... la pachet :) A reînvăţat istoria odată cu mine (nu puteam să învăţ dacă nu stătea cu mine), mi-a făcut baie de fiecare dată când refuzam să se atingă altcineva de mine, mi-a dat din dragostea lui pentru fotbal. mi-l amintesc când a plecat la Bucureşti să se opereze. eram mică, dar ştiu perfect cum era îmbrăcat, ştiu când m-a dus prima dată la stadion, îmbrăcată cu rochiţa mea albăstruie cu o răţuşcă brodată pe piept. "Licuţă, nu ma ţipa, că mă faci de râs!“, i-am spus nervoasă când a dat Farul gol. Şi m-a ascultat... tare bine şi importantă m-am simţit. Aveam vreo patru anişori şi-mi amintesc cum băncuţele de lemn de pe stadion, încălzite de soare mă frigeau rău :D apoi, după ceva ani aduc aminte că a fost singurul om care a plâns că a retrogradat Fraul. şi sezonul ăsta suferă rău. Eram mică şi trăgeam draperiile în sufragerie pentru a ne uita la tenis şi la mecirule de fotbal pe care comuniştii ni le serveau la TV. sau puneam dispozitive pe perete. ce ne mai distram.. "Eu sunt pasărea colo-colo care zboară de colo până dincolo“ :)) cum să nu-l iubeşti pe Licuţă? :) m-a dus pe şantier la el, m-a plimbat peste tot şi încă şi acum îşi face milioane de griji pentru mine. pentru că eu tot a lui sunt. a fost primul om căruia i-am spus tată şi chiar şi acum pe el îl văd TATA. şi nu-mi pot imagina viaţa fără el.... şi-mi pare rău că nu-l văd mai des
Episodul următor... Diduţa
Micuţul jeg
Duminica, 31 Mai 2009, 12:55
Autor Alina Bargaoanu - Vasiliu
Vineri seara, într-un club din Mamaia, în aşteptarea concertului lui Damian. Eram cu un grup de amici dintre care unul îşi sărbătorea ziua de naştere. Dansam relaxată, gândindu-mă la ale mele, când micul jeg a apărut fix în faţa mea. Pe amândoi ne-a luat prin surprindere întâlnirea. El a dat, ceremonios, din cap, iar eu i-am răspuns tot aplecând capul în semn de salut formal, apoi şi-a urmat drumul spre budă, urmat de bodyguard, ca un bărbat adevărat.
Probabil s-a gândit el, în timp ce se uşura (ajutat de bodyguard?), că nu trebuie să piardă prilejul de a se manifesta ca un jeg, pentru a-şi onora renumele. Aşa că s-a întors şi m-a abordat, rânjind: „Până nu ţi-o trag, n-o să te potoleşti să mai scrii despre mine!” Okay, stai calmă, mi-am spus, nu e cazul să sari la concluzii… „Defineşte <ţi-o trag>, pls!” „Păi să ţi-o trag, aşa, adică să te… beeeep!”
Tough choice pentru mine, la faza asta: Să fac pe fecioara ofensată şi să mă retrag (nu prea aveam unde, căci nu puteam şi nici nu-mi doream să plec din grupul cu care venisem), să rămân ca să văd ce-mi mai spune, pentru a scrie apoi despre, să-i trag una peste ochi, provocând paznicul musculos ce-i stătea în spate… Am hotărât să-mi menţin calmul şi să încerc să mă port ca o doamnă, să scap de micul jeg fără scandal.
„Care-i problema, parcă nu te deranja ce scriu eu…”, am răspuns.
„Aaaaa, nu mă deranjează, chiar îmi place, scrie, scrie ce vrei tu, oricum îmi faci un serviciu, orice ai scrie, ştii şi tu că şi reclama proastă e tot reclamă.”
„Păi e în regulă atunci, iată, dacă scriu, eşti şi tu mulţumit, iar eu fac ce-mi dictează conştiinţa…”
„Ei, mai scrii şi pentru că îţi dă Ăla un salariu.”
„Măi, eu sunt mulţumită că, luând un salariu, pot să scriu ce vreau eu, nu ce-mi impun alţii, cum se întâmplă la ziarul tău…”
Dar micuţul jeg (mic, cât un bob de mazăre, dar persistent) nu se putea desprinde de ce avea el în program, aşa că a reînceput cu vulgarităţile, ideea fiind că el are o grămadă de gagici, foarte tinere şi frumoase, care „lucrează” în ture, prea-mulţumite că-l pot servi atunci când el şi le doreşte, aşa că nu-şi poate pierde timpul cu una ca mine, care sunt şi „babă”, şi cam plinuţă pentru standardele lui. Dacă aş slăbi câteva kilograme, parcă s-ar băga să mă satisfacă pentru a înceta eu să mai scriu. Toate astea plecând de la premiza că micul jeg se consideră God’s gift to women şi niciuna nu i-ar putea spune „nu”.
I-am spus „Nu, nu sunt interesată”, ca să nu las loc vreunei ambiguităţi, dar s-a făcut că nu mă aude, era prea concentrat asupra propriei persoane, râdea, se plesnea peste coapse, schiţa, ca un adevărat manelist, mişcări de dans, plesnind din degete, se învârtea prin faţa mea încercând să mă impresioneze, căuta aprobarea celor din jur (printre care şi amicele mele), care-i cântau în strună, intimidaţi de funcţia şi statutul lui… „Sunt şmecher, nu-i aşa?”, îi întreba şi mă întreba, cerând feed-back pentru prestaţia sa. „Eşti şmecher, da…”, i-am răspuns, sincer amuzată de spectacol. Când şi-a pierdut speranţa de a primi de la mine şi altceva decât un zâmbet condescendent şi întrucâtva compătimitor, s-a retras la masa lui, unde îl aşteptau cârdul de gagicuţe cu care se mândreşte şi ceata de alte mici jeguri care l-au linguşit până l-au făcut să piardă orice urmă de bun simţ (presupunând că mămica lui l-a învăţat ce e frumos şi ce nu-i frumos să facă şi să spună).
Eu rămân la părerea pe care mi-am mai exprimat-o despre micuţul jeg: un caraghios…
Autor Alina Bargaoanu - Vasiliu
Vineri seara, într-un club din Mamaia, în aşteptarea concertului lui Damian. Eram cu un grup de amici dintre care unul îşi sărbătorea ziua de naştere. Dansam relaxată, gândindu-mă la ale mele, când micul jeg a apărut fix în faţa mea. Pe amândoi ne-a luat prin surprindere întâlnirea. El a dat, ceremonios, din cap, iar eu i-am răspuns tot aplecând capul în semn de salut formal, apoi şi-a urmat drumul spre budă, urmat de bodyguard, ca un bărbat adevărat.
Probabil s-a gândit el, în timp ce se uşura (ajutat de bodyguard?), că nu trebuie să piardă prilejul de a se manifesta ca un jeg, pentru a-şi onora renumele. Aşa că s-a întors şi m-a abordat, rânjind: „Până nu ţi-o trag, n-o să te potoleşti să mai scrii despre mine!” Okay, stai calmă, mi-am spus, nu e cazul să sari la concluzii… „Defineşte <ţi-o trag>, pls!” „Păi să ţi-o trag, aşa, adică să te… beeeep!”
Tough choice pentru mine, la faza asta: Să fac pe fecioara ofensată şi să mă retrag (nu prea aveam unde, căci nu puteam şi nici nu-mi doream să plec din grupul cu care venisem), să rămân ca să văd ce-mi mai spune, pentru a scrie apoi despre, să-i trag una peste ochi, provocând paznicul musculos ce-i stătea în spate… Am hotărât să-mi menţin calmul şi să încerc să mă port ca o doamnă, să scap de micul jeg fără scandal.
„Care-i problema, parcă nu te deranja ce scriu eu…”, am răspuns.
„Aaaaa, nu mă deranjează, chiar îmi place, scrie, scrie ce vrei tu, oricum îmi faci un serviciu, orice ai scrie, ştii şi tu că şi reclama proastă e tot reclamă.”
„Păi e în regulă atunci, iată, dacă scriu, eşti şi tu mulţumit, iar eu fac ce-mi dictează conştiinţa…”
„Ei, mai scrii şi pentru că îţi dă Ăla un salariu.”
„Măi, eu sunt mulţumită că, luând un salariu, pot să scriu ce vreau eu, nu ce-mi impun alţii, cum se întâmplă la ziarul tău…”
Dar micuţul jeg (mic, cât un bob de mazăre, dar persistent) nu se putea desprinde de ce avea el în program, aşa că a reînceput cu vulgarităţile, ideea fiind că el are o grămadă de gagici, foarte tinere şi frumoase, care „lucrează” în ture, prea-mulţumite că-l pot servi atunci când el şi le doreşte, aşa că nu-şi poate pierde timpul cu una ca mine, care sunt şi „babă”, şi cam plinuţă pentru standardele lui. Dacă aş slăbi câteva kilograme, parcă s-ar băga să mă satisfacă pentru a înceta eu să mai scriu. Toate astea plecând de la premiza că micul jeg se consideră God’s gift to women şi niciuna nu i-ar putea spune „nu”.
I-am spus „Nu, nu sunt interesată”, ca să nu las loc vreunei ambiguităţi, dar s-a făcut că nu mă aude, era prea concentrat asupra propriei persoane, râdea, se plesnea peste coapse, schiţa, ca un adevărat manelist, mişcări de dans, plesnind din degete, se învârtea prin faţa mea încercând să mă impresioneze, căuta aprobarea celor din jur (printre care şi amicele mele), care-i cântau în strună, intimidaţi de funcţia şi statutul lui… „Sunt şmecher, nu-i aşa?”, îi întreba şi mă întreba, cerând feed-back pentru prestaţia sa. „Eşti şmecher, da…”, i-am răspuns, sincer amuzată de spectacol. Când şi-a pierdut speranţa de a primi de la mine şi altceva decât un zâmbet condescendent şi întrucâtva compătimitor, s-a retras la masa lui, unde îl aşteptau cârdul de gagicuţe cu care se mândreşte şi ceata de alte mici jeguri care l-au linguşit până l-au făcut să piardă orice urmă de bun simţ (presupunând că mămica lui l-a învăţat ce e frumos şi ce nu-i frumos să facă şi să spună).
Eu rămân la părerea pe care mi-am mai exprimat-o despre micuţul jeg: un caraghios…
www.cugetliber.ro/blog/articol/413/micutul-jeg
Abonați-vă la:
Postări (Atom)