Foştii colegi de la ZIUA de Constanţa m-au invitat să scriu un editorial aniversar. Au trecut 14 ani de ZIUA la Constanţa. Am scris cu greu. Recunosc, am vrut să refuz, m-am fâstâcit, nu am avut idei... până când acest text a curs din mintea şi din sufletul meu în câteva minute. Aş fi vrut să spun mult, mult mai multe. Bune şi rele, aş fi vrut să i le spun, să le ştie, să "nu avem vorbe la proces" :) De mult nu am mai scris cu atâta emoţie. Iar emoţia este cadoul pe care eu îl ofer ziarului ZIUA de Constanţa. Faptul că după atâţia ani încă mai trezeşte în sufletul meu sentimente extrem de puternice.
I-aş mai spune să dragei mele ZIUA de Constanţa să nu mai spună oricând şi oricui "te iubesc". Să iubească pe cine merită, cu măsură, să-şi arate cu sinceritate aprecierea şi admiraţia, să fie echilibrată şi cumpătată. În toate, mereu :)
Aş mai fi scris că una dintre cele mai drage scriituri îmi este cea cu ajutorul căreia am descoperit copilul şi adolescentul care s-au transformat într-un adult, credeam atunci şi sunt convinsă acum, abject. Am luat primă în concediu, nu? :))
Începutul la ZIUA a fost mirific. Terifiant şi minunat, un amalgam de sentimente. Un nea Andrei care tuna şi fulgera, un Charlie care ne-a lăsta, pe mine şi pe Ţenţu, prea devreme singuri printre hiene :)) O Moni poetică lângă mine, fotbal pe plajă, Pizzico, Vraja Mării, pisicile lui nea Ţipa, câinii, Peninsula, Cazinoul, simţeam lumea, o cunoşteam, poveste... Nu aveam simţurile aproape abolite, ca acum...
O poveste fără început şi fără sfârşit :)
Cu această ocazie revin şi pe blog. Sper să scriu mai mult, mai des, mai frumos. Să ascultăm muzică, aşa cum o făceam înainte, şi să citim cuvinte frumoase scrise de alţii, să privim fotografii sau picturi. Şi, din când în când, să facem câte o prăjitură
Draga mea ZIUA de Constanţa,
În ultimul editorial scris în paginile tale, înainte să-mi văd de altă viaţă, îmi comparam anii petrecuţi în redacţie cu o poveste de dragoste. A fost. Cu bune şi cu rele, cu fericire şi amărăciune, cu iubire şi cu ură, cu zâmbete şi cu lacrimi, cu bucurii imense şi frustrări, cu victorii şi eşecuri. Dragostea completă, adevărată. Mi-e greu să-mi adun sentimentele pentru a scrie aceste rânduri. Ştii şi tu cum este cu dragostea, odată lăsată în urmă păstrezi sentimente pe care nu le poţi şterge vreodată. Sentimente risipite în suflet, care cu greu se adună. Emoţie.
Povestea mea cu tine a început în 2005 pe o stradă mică, din Peninsulă, în spatele Arhiepiscopiei. Nu voi uita vreodată ziua în care am intrat în redacţie pentru prima dată. Nu o voi uita niciodată pe Theodora Minciu, iar cele mai dragi scrieri îmi sunt cele despre Gil Dobrică, Cristi Iacob, Lavinia Răducanu, Beatrice Rancea, Ilie Floroiu, Dumitru Antonescu, Gabi Paraschiv, Mark, cinematograful Republica sau campania pentru draga mea Feri. Nu voi uita experienţa minunată numită Bună ziua, Constanţa!
Nu îi voi uita niciodată pe Charlie, nea Andrei, Claudia, domnul Verioti, Adriana, Nicu, Vio, Gina, Cristina, Angi, doamna Elena, Moni, Ţenţu, Paul, Cecilia, Ada, Claudia Candet, Alexandra, Dani, Geluţu, Marius, Cipix, Borcan, Cami, ubita Cornelia, Luiza, Lavinia Profor, Ionuţ Moldoveanu, Mădă, Nico, Ştefania (ordinea este absolut aleatorie). Iar lista poate continua. Ei au fost şi sunt ZIUA de Constanţa. Nu un ziar, ci o stare de spirit, nu un grup de oameni adunaţi într-o redacţie, ci un organism într-o continuă mişcare şi transformare.
Cei şapte ani şi jumătate pe care i-am trăit ca parte a acestui organism m-au transformat în adultul care sunt acum. Rezistent la stres (mult stres), cititor de ziare la 6 dimineaţa, atent la detalii, la nume, la pierderi şi greşeli în titluri, un om căruia nu îi este frică să privească pe oricine în ochi cu mândrie. Pentru că, în redacţia ZIUA de Constanţa a intrat un copil şi a ieşit un om mare (care încă scrie acre în loc de care) :).
14 ani de poveste, din care eu am trăit şi simţit jumătate.
Draga mea ZIUA de Constanţa., îţi doresc viaţă lungă şi frumoasă. Să ai grijă de oamenii tăi, să îi preţuieşti şi să te lupţi pentru ce mai buni dintre ei. Să continui lupta. Să nu te laşi niciodată pradă deznădejdii. Să nu te crezi niciodată cea mai bună, chiar dacă eşti. Să te baţi mereu pentru primul loc. Să fii mereu locul în care nişte copii, mai mici sau mai mari, iubesc jurnalismul, trăiesc pentru a scrie, respiră ştiri şi visează să îşi pună semnătura pe cele mai frumoase reportaje şi cele mai incisive anchete. Şi să nu îţi uiţi poveştile, pentru că ele te ţin în viaţă.
La mulţi ani!
Cu drag,
