socata si madlena

când eram mică, imi imaginam că fulgii de nea cad din pernele cu care îngerii se bat, în joacă. exact cum noi, copiii ne jucam înainte de culcare... mai apoi, când am crescut îmi plăcea să privesc frunzele cărămizii ale toamnei, căzând pe caldarâm. poate că mă uitam fără rost, poate că mă atrăgeau doar culorile anotimpului în care am văzut lumina zilei... motivele nu le stiu, însă mereu, moartea bucăţelelor de materie, care într-un anotimp se nasc, într-altul trăiesc, iar în cel de-al treilea plutesc duse de vântul rece, m-a fascinat. până şi mirosul toamnei târzii îmi este drag,poate la fel de drag ca aroma mării după ploaie. aţi sesizat vreodată cât de frumos miroase sarea mării răspândită în aer? de la fulgi,la frunze... văd acum cum nu mai am timp sa mă uit în jur. nici nu ştiu cum s-a întâmplat asta. mă simt acaparată de atâte chestii fără sens, încăt nu mai ştiu ce ar fi normal să vad mai întâi. uneori simt că si problemele cotidiene sunt fără sens. întâmplări ambigue şi stranii formează acum tabloul vieţii mele. nicidecum un fulg... sau o frunză. nu mai am amintiri proustiene... nu mai simt mirosuri care să-mi aducă aminte de întâmplări plăcute. mi-aduc aminte de socata pe care o făcea mamaia gherghina. aveam câţiva anişori şi mă duceam la ea ştiind că voi bea licoarea înţepătoare şi foarte aromată. timpul mi-a şters din minte imaginea, ani de zile. apoi, gustând o băutură plină de chestii chimice (suna taliban, aşa-i?? :)) mi-am reamintit, de parcă aş fi muşcat din madlenă: un borcan mare, ca de murături,plin cu licoarea gălbuie,în care pluteau florile de soc. pus după sobă, recipientul mă atrăgea mereu, în special pentru că-mi era greu să ajung la el. tot atunci, odată cu senzaţia proustiană, mi-am reamintit de ceasul negru de masă al bunicului, de curtea îngustă şi de străzile abrupte ale Cernavodei. oare cum ni se întâmplă să ne aducem aminte lucruri frumoase pe care fără un motiv aparent le uitam?
acum, trebuie să recunosc. prefer să uit. mă complac într-o amnezie voită, creată ca mecanism de autoapărare. poate tocmai din cauza asta mi-e greu să scriu, aşa cum am spus în primul post. uit şi lucrurile rele, lacrimile, înjurăturile şi durerile zilei de ieri. sau poate că încet, încet, îmi voi uita întreaga viaţă... :)

Mai avem nevoie şi de iarbă?

uneori chiar mă satur să mă întreb chestii d-astea! serios acum. stau în Constanţa, oraş frumos şi destul de aerisit. sau cel puţin aşa era în amintirile mele de copil. ştiu că ieşeam la joacă, împreună cu Andreea şi Luci (o să povestesc mai pe larg despre ei) şi ne jucam în parcul dintre Tomis I şi Tomis II. iarbă, aer curat... ce mai, tot tacâmul. îmi aduc aminte mirosul pe care copacii din parc îl răspândeau, nu pot să uit că ne murdăream hăinuţele cu verdele ierbii şi că ne bălăceam pe ascuns picioarele în apa fântânii de vis-a-vis de cofetăria Amfiteatru. Licuţă al meu (tataia faristu`) i-a spus parcului ăla Maracana, de când mă ştiu eu. chiar n-am idee de ce a asemuit locul nostru de joacă celebrului stadion, dar acum, după atâţia ani mă gândesc că, într-adevăr, locul a fost arena năzdrăvăniilor noastre. mă uit cu drag acum (chiar dacă atunci m-a durut îngrozitor şi probabil că am bocit pe măsură) la semnul pe care încă îl am în genunchi. am căzut şi pielea mi s-a zgâriat într-un pătrăţel prefabricat care forma modelul de pe pavajul din parc. mereu căutam castane, asta îmi aduc aminte şi ne uitam oarecum speriaţi dar şi fascinaţi în acelaşi timp la bătrâneii care jucau table sau şah pe lângă noi. uneori ne enervau pentru că nu puteam sta pe bănci din cauza lor. era teribil. ne ascundeam printre copacii cu trunchiuri groase, culegeam floricele şi admiram, chiar n-am idee de ce, mâlul strâns pe fundul fântânii. de fapt ne amuza faptul că, dacă întram cu picioarele în apă, alunecam şi făceam clar o năzbâtie ce se putea lăsa cu o pedeapsă. fapt de un foarte mare curaj :)) poate că povestirea mea pare haotică şi fără noimă, poate că amintirile copilăriei mele nu au importanţă, însă mă uit acum la parcul care mi-a fost loc de joacă şi mi se face milă. nu simt asta doar pentru că nu mai văd locul luminos şi dătător de zâmbete, ci pentru că micuţii de acum nu mai au şansa pe care noi am avut-o. la Revoluţie eram într-a doua. ţin minte un vers din toată perioada de dinainte de evenimentele din decembrie: "Slavă, slavă, pururi slavă celuri ce ne-a dezrobit, slavă, slavă pururi slavă, neînvinsului partid“. mai reţin cozile la care mă ducea mamaia şi desenele cu Mihaela. ştiu că aştepta seara, după telejurnal, ştirile sportive, care nu se transmiteau mereu. mai ţin minte cum nu aveam lumină şi multe altele, însă aveam aer. nu plâng după comunism, pentru că nu îmi permit. nu am suferit din cauza lui, dar ştiu că multi au simţit dureri de nedescris. nu deplâng o perioadă anume, ci situaţia în care a ajuns iarba acum. ca o paranteză, când venise vremea să mă pregătesc pentru facultate, auzisem că într-un an s-a dat un subiect care mie mi s-a părut ciudat: să scrii cam ce gândeşte un fir de iarbă. acum chiar ar fi un exerciţiu interesant, nu? poate dacă mai marii urbei s-ar obliga măcar pentru cinci minuţele să gândească în locul unui fir de iarbă, alta ar fi situaţia. dar nu! noi facem foişoare, blocuri, mall-uri, biserici... şi multe altele. o să ajungem, peste câţiva ani, să umblăm cu tubul de oxigen după noi. mai bine m-aş muta pe Marte

New Era :)

Cineva mi-a spus vinerea care tocmai a trecut să-mi fac blog. Venind tocmai din partea şefei mele a fost niţeluş ciudat însă, analizând situaţia mi-am dat seama că nu ar fi chiar o chestie nasoală. În plus, am realizat că în afară de editorialele pe care câteodată le scriu numai din obligaţie, fără a simţi în vreun fel "fiorul creator“ (exprimarea este perimată, într-adevăr, însă uneori chiar îmi exprim stări în ceea ce scriu acolo) mi-e foarte greu să scriu ceva despre mine, să-mi spun o părere, să emit o opinie într-un text cu caracter cât de cât personal. Din păcate, după o perioadă care a abundat în scrieri generate probabil de tropăiala hormonală a adolescenţei, s-a lăsat tăcerea. O prietenă îmi spunea acu` câteva zile că înainte să adoarmă vorbeşte cu ea. Ştim cu toţii că dialogul interior este benefic, atâta timp cât ideile noastre nu capătă un caracter extremist, care să ne ducă la reacţii aproape de patologic. Bun! Însă, eu nici măcar asta nu sunt în stare să fac: să vorbesc cu mine înainte să adorm. Din cauza asta, de câţiva ani încoace adorm numai cu televizorul aprins, ascultând nuş ce talk-show-uri. Aşa că, m-am decis! De astăzi voi încerca să-mi scriu măcar frânturi de viaţă, de idei, de experienţe. Voi face asta numai pentru a încerca să mă apropii eu, din nou, de mine. Sper să-mi reuşească, măcar în parte :)