Iubim să nu gândim

În naivitatea mea, ramân mereu surprinsa de nepasarea oamenilor din jurul meu. De felul în care trecem pe strada pe lânga semenii nostri fara sa ne pese. De modul în care ne ascundem de problemele comunitatii, de felul în care stim sa ne bagam capul în nisip, ca strutul, pentru a nu baga de seama ce se petrece în jurul nostru. Si, daca românul iubea înainte stirile de orice fel, absorbea informatia cum un burete uscat absoarbe apa, m-am trezit, mai nou, dându-mi seama ca nepasarea noastra ne-a abolit pâna si aceasta pornire.
Nu ne mai uitam decât dupa can-can-uri fara substrat, nu ne mai intereseaza decât sa ne distram, nicidecum sa ne informam. Nu mai conteaza valoarea mesajului primit, ci modul în care acesta invadeaza intimitatea cuiva.
Pentru un neam caruia i-a fost interzis, ani de-a rândul, privilegiul informarii, suntem al naibii de ignoranti. Ni se ofera enciclopedii la preturi infime, ni se dau pe tava fel de fel de date interesante, ni se prezinta o altfel de fateta a realitatii, iar noi nu facem altceva decât sa întoarcem spatele.
Sau alegem sa fim de acord cu cei care ne dau informatii eronate, numai pentru a nu ne învinge lenea de a stii ce alegem. Stiti care-i culmea prostiei? Sa fii prost degeaba.

www.bzc.ro

Mazăre de... cartier

Profesorul Valentin Ciorbea s-a făcut oracol. Spune el că, în viitor, cartierele pentru tineri pe care le face primarul nostru PSD-ist, noul său şef pe plan de partid, ar putea să-i preia numele: cartierul Mazăre.

Foarte tare, frate!, spunem şi noi ca băieţaşii de cartier. Pentru că, după cum spune fostul profesor al lui Radu Mazăre, mai marele urbei va deveni un... primar de cartier. Sau greşesc? Şi acum gândim în perspectivă. Primul cartier va fi Mazăre I, al doilea, evident, Mazăre II... apoi se va ajunge la Mazăre IX, dar ce ne vom face când se va ajunge la cartierul cu numărul 69??? O să fie chiar ciudat, nu vi se pare?
Apoi, ce să mai zicem... profesorul Ciorbea şi-a motivat propunerea spunând că în istoria Constanţei a mai existat un astfel de caz: numirea unei zone a oraşului după numele primarului Mihail Coiciu.
Or exista asemănări între cei doi? Coiciu a avut trei mandate la cârma Constanţei: 1886- 1888, 1892 - 1894 şi 1894 - 1897. Şi, dacă stăm bine să ne gândim, cam ăsta este şi planul lui Mazăre... să ajungă şi pentru a treia oară în jilţul Primăriei. Ca şi Radu, nici Mihail nu s-a născut în oraşul la conducerea căruia a ajuns. Însă, dacă ne uităm mai bine în „mapa profesională“ a defunctului primar, putem vedea că acesta a fost un fel de combinaţie între Radu Mazăre şi Nicuşor Constantinescu, pentru că în perioada 1904-1905 a fost şi preşedintele Consiliului Judeţean Constanţa. Ce mai, doi într-unul!
Poate n-a făcut Mihail Coiciu cartiere peste cartiere, însă, a făcut două şcoli: Principele Ferdinand şi Principesa Maria. Şi, se pare că, mai există un punct comun între cei doi edili. Despre Coiciu se spune că a fost la fel de controversat, la vremea lui, precum este Mazăre acum. Nu ştim dacă a stat la fel de bine la capitolul ceasuri, femei, maşini, ca şi actualul primar, însă, scandalurile s-au ţinut şi după el. În orice caz, acum stau eu şi mă gândesc. Oare afirmaţia profesorului Ciorbea a fost una spusă la întâmplare sau comparaţia între cei doi a fost făcută dinadins? Oricum, altceva n-avem de făcut decât să aşteptăm redenumirea cartierelor pentru tineri. Şi, probabil, la un moment dat, şi toate ansamblurile rezidenţiale şi clădirile făcute de prietenii edilului, pe spaţii verzi sau în cele mai tari zone ale oraşului, vor lua tot numele lui. Aşa că, ajungem la concluzia că până la urmă întreaga Constanţă se va chema „Mazăre“. Sau „oraşul lui Mazăre“.

pedro guerra - contaminame

Ce şi de ce citim

Cărtărescu şi Coelho... că-s la modă. Cam asta citesc românii. Şi, să nu trecem cu vederea tabloidele. Ziarele astea chiar fac vânzări!
Nu vreau să credeţi că mă dau vreo cultă. În nici un caz. Citesc când am timp, în limite normale. Şi, bineînţeles, îmi pică în mâini şi tabloidele. De fapt, trebuie să mărturisesc faptul că în fiecare dimineaţă citesc cel puţin patru astfel de publicaţii. Doar nu puteam să mă dezmint, nu? Sunt româncă şi nu pot schimba asta.
Autohtonii sunt voyeuri. Au ei o plăcere deosebită să privească prin gaura cheii la vieţile celorlalţi. Sunt ei dispuşi să reţină orice prostie despre orice vedetuţă fabricată de ziarişti. Însă, dacă li se oferă o informaţie despre un artist de valoare, un interviu cu o persoană mai puţin mediatizată însă mult mai importantă nici nu se uită. Am simţit pe pielea mea efectul ăsta ipocrit şi superficial al educaţiei precare a românilor. Nu vreau să par dură însă, am ajuns la concluzia că asta ne lipseşte: cultura.
Sau poate că nu, poate greşesc eu. Cea mai frumoasă perspectivă asupra acestei situaţii ar fi doar nepăsarea, superficialitatea, viteza în care ne trăim vieţile.
Poate că felul în care modul în care citim şi felul în care ne alegem lecturile mă afectează pe mine este foarte direct. Am scris la un moment dat un editorial în care am pus o părticică din mine. Mi-am arătat un sentiment, oricât de banal ar fi fost el, în faţa celor care citesc acest ziar. A doua zi am primit semnale „de bine“ din mai multe părţi. Oamenii mi-au apreciat scrierile însă, pe Internet, lumea nu a fost interesată de povestea mea. Oricum, poate de data asta chiar sunt subiectivă însă, mă simt obligată să vă transmit, din nou, o parte din sufletul meu.
Nu ne cere nimeni să ne uităm numai la posturile TV specializate în cultură, suntem conştienţi că nu avem timp să citim, să ne limpezim minţile şi să mai gândim în toată agitaţia cotidiană. Repet, pentru a treia oară deja: suntem superficiali. Citim informaţie multă şi proastă.
Ştim ce cupă are la sutien Simona Senzual, ştim câte operaţii de mărire/micşorare a bustului a făcut Ana-Maria Prodan, spunem cu ochii închişi ora şi data naşterii fiicei Andreei Marin. Ştim cine cu cine s-a cuplat în nu ştiu eu ce reality-show, cunoaştem toţi artiştii ce fac parte din mai ştiu eu care naţionalitate conlocuitoare şi putem vorbi ore în şir despre subiectul unei telenovele. Însă, niciodată nu ştim să deosebim valoarea de nonvaloare.
Apoi, ajunşi „oameni mari“ ne miră faptul că progeniturile noastre au modele cum ar fi Guţă sau zâna Surprizelor. Sinceră să fiu, mi-aş dori să ne uităm la alte lucruri. şi mi-aş alege ca model, decât pe cei enumeraţi mai sus, un căţeluş pe care l-am văzut în urmă cu câteva seri, ducând de mâncare unuia mai mic decât el. Mai umani şi puţin mai profunzi decât noi, nu vi se pare?

Averea lui Mazăre

http://www.ziuact.ro/display.php?data=2008-02-22&id=227814

# Grecul Ioannis Skantzikas încă nu i-a restituit primarului Constanţei cei 600.000 de euro împrumutaţi # Nicio maşină din mediatizata colecţie a lui Radu Mazăre nu apare în declaraţia sa de avere

Intro
Obligat de lege, edilul Radu Mazăre şi-a făcut cunoscută averea prin publicarea pe site-ul Primăriei a declaraţiei din acest an.

În declaraţia de avere înregistrată pe 18 ianuarie a.c., mai-marele urbei spune că are o şalupă Bayliner cu remorcă, depozite bancare în valoare de 2.495 USD şi 8.811 euro, conturi de 5.500 USD şi 623 de lei, dar şi 230.000 euro cash. Şi asta, în condiţiile în care, în 2003, primarul spunea că deţine depozite în ţară de 225.000 USD şi 151.000 de euro, iar în străinătate, de 872.000 de euro. Ceea ce însuma 1.023.000 euro şi 225.000 USD. Indemnizaţia primită de la Primărie s-a ridicat, în 2007, la 60.369 de lei, ceea ce înseamnă în jur de 5.031 de lei lunar. Însă noua declaraţie se dovedeşte a fi surprinzătoare.

Afacerist în dezvoltare

Dacă anul trecut Mazăre declara că primeşte dividende în valoare de 124.775 de lei de la firmele SC Ideea Contrast SRL şi SC Xenoti SRL, în ultimul document nu se specifică nimic de astfel de venituri. De asemenea, anul trecut, primarul încă mai avea o şalupă Selva şi un autoturism Chrysler, despre vânzarea sau înstrăinarea cărora nu se specifică nimic în actul semnat la începutul lui 2008. Numărul firmelor la care edilul este acţionar nu s-a schimbat în ultimul an. Opt afaceri şi-a notat Radu Mazăre în „palmaresul“ din declaraţie: SC Sigma Trading SA, SC Ideea Contrast SRL, SC Comtext SA, SC Concordia Press, SC Tomis Marketing Service, SC Xenoti SRL, SC Conpress Grup şi SC Royal Distribution Service. Şi asta în ciuda faptului că zvonurile spun că edilul ar avea mult mai multe business-uri, de care se ocupă oamenii săi de încredere. Se pare că spiritul antreprenorial al şefului administraţiei publice locale s-a dezvoltat de-a lungul timpului, pentru că în declaraţia de avere din mai 2004 nu apărea implicat decât în două societăţi comerciale: Nisipuri SA şi Concordia Press.

Edilul cu doi datornici

Actul declarativ ne mai arată şi faptul că Mazăre este un om darnic, care-şi ajută semenii la nevoie. Aşa se face că, încă din 2005, edilul are un datornic în persoana lui Ioannis Skantzikas, pe care l-a împrumutat cu 600.000 de euro. Grecul, acţionar la firma Europroiect, apare în declaraţia de avere a primarului atât în 2005, cât şi în 2006. Acesta mai este implicat şi în societăţile Black Sea Suppliers SRL, Metal Trade SRL, Romexpress Line SRL, Instalatorul SRL, Blue Beach SRL, Oro Invest SRL şi Oro Construct SRL. În firma Europroiect SRL, Skantzikas este asociat cu conaţionalul său, Antonios Gioxas. Datorii la edil mai are şi firma Nisipuri SA, căreia Mazăre i-a împrumutat 1.626.310 lei.

Apartamentul cu suprafaţă variabilă

În declaraţia de avere apare, încă din 2003, un apartament în Bucureşti. Dacă în anul menţionat anterior, locuinţa apare ca fiind dobândită în 1997 şi având 30 mp, în 2004 a fost declarată ca fiind de numai 20 mp. De asemenea, în urmă cu patru ani, Mazăre spunea că deţine numai un sfert din acel apartament. În 2006, edilul a declarat că are numai 1/8 din apartamentul din Capitală şi spunea că a fost dobândit în 1998. În 2008 nu mai menţionează deloc acel bun, despre care se spunea că este o moştenire. De asemenea, în 2003, averea lui Mazăre era „îngroşată“ cu un teren de 500 mp, dobândit în 1995.

Maşinile de colecţie, omise

În ciuda faptului că pasiunea sa pentru maşini este cunoscută de toată lumea, colecţia de autoturisme a edilului nu apare în nicio declaraţie de avere. A pornit la drum cu limuzinele: un Lincoln Continental, pe care l-a condus timp de şase ani, şi un Chrysler New Yorker. S-a despărţit, însă, de ele şi a pornit pe calea maşinilor de teren. Pentru că, dacă vrei să atragi atenţia, trebuie, fără doar şi poate, să-ţi achiziţionezi şi maşini pe măsură. Aşa că Mazăre s-a gândit că ar fi bine să-şi împlinească pasiunea pentru autoturismele cu ani de fabricaţie demult apuşi. Totul a început cu un Morgan roşu, decapotabil, achiziţionat de la armata americană. Apoi, după ce a făcut furori cu acesta, şi-a mai luat un Jeep Willis fabricat în Germania, în 1968. Preţul de achiziţie: numai 11.000 de euro. Sau cel puţin aşa susţine edilul. Ultimul model pe care Mazăre l-a achiziţionat a fost vedetă la vremea sa, în perioada 1970-1990: o Toyota Land Cruiser, ce are ca an de fabricaţie 1977. De data aceasta, maşina a fost achiziţionată de pe Internet. Însă, colecţionarul nostru nu se opreşte aici. Mai vrea un Studebaker Dictator, fabricat în 1937. Umblă vorba prin târg cum că aceste maşini au fost fabricate numai în perioada 1927-1937 şi, în ciuda „vârstei înaintate“ a automobilului, mai-marele urbei spune că a dat numai zece mii de euro pe acest exemplar. Parcul auto al lui Radu Mazăre este completat, după propriile-i spuse, de un Jaguar şi un Cadillac Escalade. O colecţie destul de impresionantă pentru un primar de... provincie.

Consilierii „bă“ şi „mă“

Am văzut destul de multe la viaţa mea. Directori ciufuţi, politicieni neinspiraţi, artişti cu prea multe fiţe... Însă, o şedinţă de Consiliu Local ca cea de lângă Sanatoriul Balnear, vă jur că n-am mai pomenit.
Ziua Îndrăgostiţilor la Techirghiol. Pare romantic, nu? Vă zic eu, nu este. Adunătura de aleşi locali s-a purtat ca o gaşcă de cartier, căreia i-au lipsit doar înjurăturile din repertoriu. Mi s-a părut că a fost puţin mai rău decât pe stadion. Şi, mai ales, toată întâmplarea a avut un înalt grad de ipocrizie.
Cei care în timpul şedinţei s-au bălăcărit şi s-au înţepat prin părţile dorsale, în timpul pauzei de ţigară râdeau şi glumeau la unison. Că doar, dacă stăm bine să ne gândim, mulţi sunt vecini sau colegi de serviciu. Însă, pentru a păstra măcar aparenţa duşmăniei între partide şi a nu da naştere la interpretări, vehemenţa lor a atins de multe ori limite paroxistice.
„Ba nu, mă, lasă-mă şi pe mine să spun“, a fost fraza preferată a serii. Şi, din cauză că nu se lăsau unii pe ceilalţi să se exprime, hărmălaia a fost de nedescris, iar situaţia creată mi s-a arătat de-a dreprul hilară. Totuşi, un loc cum este Techirghiolul, ar trebui condus de oameni cu capul pe umeri, mi-am zis în sinea mea. Potenţialul locului nu ştiu dacă permite bălăcăreli de acest gen, multe dintre ele total pe lângă subiect. Ca să nu vă mai spun că domnii şi doamnele din Consiliu aveau o mate problemă: prezenţa presei. Oare ce aveau ei de ascuns?
„Ce vrei, mă, Constanţa? Ce vrei? Spune odată ce vrei!“, se chinuia unul dintre pesedişti să-şi facă o colegă de partid să vorbească. Aceasta a răbufnit şi a ameninţat: „Ies, mă, afară din şedinţă!“. un altul i-a replicat cu un zâmbet ironic pe buze: „Doamna Constanţa, faceţi riduri“. Preşedinta de şedinţă fierbea. Roşul părului îi coborâse uşor în obraji. Deja nu mai putea suporta să-şi vadă colegii pesedişti, în clinciuri cu democraţii-liberali. „Lăsaţi vrăjelile! Suspend şedinţa. Termină odată“, s-a isterizat madama preşedintă.
Printre certuri, consilierii nu au uitat că mai au şi de sărbătorit Ziua Îndrăgostiţilor. Aşa că, o peremistă mai tinerică, care îşi afişa mândră verigheta de pe deget a decretat: „Hai, mă, că vorbim degeaba! Votăm sau nu că eu trebuie să plec!“. Mai târziu, spre sfârşitul întâlnirii, a recunoscut cu un zâmbet încurcat pe buze că o aştepta consortul acasă, pentru a sărbători aşa cum se cuvine. „Unde să mai plec în oraş la ora asta?“, a spus ea puţin dezamăgită. Ca şi cum treburile oraşului ţin cont de sărbătorile fabricate de comercianţi, nu de îndrăgostiţi.
S-a trecut la vot. Fiecare ridica mânuţa în legea şi ideologia lui. La un moment dat, cineva a replicat sec: „Uite că alianţa PNL-PSD funcţionează şi la Techirghiol. Hai, mă, maşina de vot!“. Unul dintre consilieri a spus că ar trebui daţi mai mulţi bani pentru culte. Şi că, nu este normal să se dea bani mulţi pentru ortodocşi şi mai puţini musulmani. „Voi sesiza Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării“, s-a isterizat democrat-liberalul. Un coleg de partid şi crez i-a ţinut isonul. Un adversar politic a avut atunci o idee: „Fac propunere să-ţi facem ţie circumcizie“. Că doar aşa se tratează politicienii mioritici, cu miştouri, până la urmă au votat. Au votat şi au plecat. A rămas în urmă circul... că doar din asta se hrăneşte românul: circ şi pâine.

Gaiţele din sănătate

Nu-mi plac spitalele. Dar cu îi plac? Mirosul, culorile sumbre, suferinţa pe care o poţi simţi, toate creează un tablou destul de neplăcut.
Însă, în momentul în care ajungi într-un spital, bolnav sau cu treabă, uiţi lejer de probleme atunci când te loveşti de asistente. Trebuie să subliniez că nu am intenţia de a generaliza. Nu vreau să spun că toate asistentele sunt o apă şi un pământ, însă, din nefericire, într-un sistem sanitar în plină reformă ne lovim mult prea des de relicve ale vieţii comuniste.
Să vă explic. Acum vreo două zile m-am nimerit prin Spitalul Judeţean. Din vorbă în vorbă, una dintre asistente a început să ţipe la mine. Bun. Am gândit că femeia este nervoasă, că are probleme pe care nu este în stare să şi le rezolve şi că simte nevoie să se exteriorizeze. Am dat să plec... eu înaintasem vreo 50 de metri pe coridor, iar ea, doamna asistentă, din scaunul ei ţipa în continuare la mine.
Drăguţ mi-am zis. Şi apoi am realizat că dacă la mine, reprezentant al presei, distinsa duduie îndrăzneşte să urle în halul ăla, cam ce or păţi săracii pacienţi?
Într-un sistem sanitar şpăgăcios, în care o tanti care face o injecţie primeşte de la pacient cel puţin 50 de mii, în condiţiile în care tratamentul cu pricina se repetă de cel puţin trei ori pe zi, numai pentru că a fost atât de amabilă să-şi facă treaba, asistenta a ajuns să se creadă buricul pământului.
Nu este vorba de proastă organizare a conducerii, nu este vorba neapărat de proastă creştere a angajatului, eu cred că putem vorbi strict de o foarte proastă obişnuinţă comunistă.
Mi-aduc aminte că, în urmă cu mulţi ani nu te puteai duce la doctor fără un pachet de kent şi unul de cafea. Aşa se obişnuia pe atunci. Evident, la român învăţul nu are şi dezvăţ întotdeauna. Aşa că, obiceiul s-a păstrat şi în primii câţiva ani de după Revoluţie. Chiar dacă găseai Kent şi cafea pe toate drumurile, sechelele şpagagiste ne-au urmărit ani de-a rândul. Şi acum este la fel. Nu te poţi îmbolnăvi fără şpagă. Am ajuns la concluzia că vom da atenţii şi ca să ne procopsim cu vreo boală, pentru că aşa ne-am obişnuit.
Treziţi-vă! Nu trebuie să dăm pentru servicii pe care oricum le plătim. Nu trebuie să ne ploconim pentru ca cineva să-şi facă treaba. Şi nu suntem nevoiţi să suportăm nervii nimănui. Mai ales când am ajuns la concluzia că toate gaiţele s-au adunat în serviciile sanitare.