SALVATI-L PE MATEI!

Ce se intampla cand o mama afla ca unicul ei motiv de a trai, copilul sau, are cancer?

Ce simt niste parinti atunci cand ingerul primit de Sus traieste clipe cumplinte la numai 2 ani de viata?

Prea putini dintre noi stim raspunsul la aceste intrebari!


Iunie 2005
Matei s-a nascut pe 13 Iunie 2005, atunci cand parintii Luminita si Cezar isi doreau cu ardoare acest “DAR AL LUI DUMNEZEU” (pentru ca in traducere, Matei inseamna darul divin).
Martie 2008
In urma cu 2 saptamani, lui Matei, un copil fericit si zglobiu, i se face rau. Este dus de catre parinti la Spitalul Judetean Constanta. La o prima investigatie se presupune ca starea lui este cauzata de medicatia contra parazitilor intestinali, administrata anterior. Dupa o saptamana de internare la Constanta si fara nici un diagnostic, parintii lui Matei se hotarasc sa plece la Spitalul Marie Currie din Capitala. Medicii de aici stabilesc si diagnosticul: NEUROBLASTOM TORACIC CU METASTAZE OSOASE! Socul este mult prea mare pentru parintii micutului: in traducere, aceasta sintagma medicala inseamna o TUMOARE LA NIVELUL CUTIEI TORACICE.
Refuzul
Parintii refuza sa accepte cruda sentinta. Vor si o opinie din strainatate. Aleg Franta. Au aflat ca acolo este cel mai bun spital specializat pe aceasta problema medicala. Astfel, contacteaza Institutul “Goustave Roussy”.
Alternativa
Doctorii specialisti din cadrul clinicii franceze raspund familiei micutului Matei, oferindu-i sanse de supravietuire de peste 50% dupa interventia chirurgicala.
Asteptarea
Pana miercuri, 19.03.2008, parintii lui Matei vor afla diagnosticul final si data operatiei. Matei are nevoie de o operatie de transplant dublu de maduva.
Aceasta operatie va fi realizata numai daca VOI OAMENI cu SUFLET ne veti ajuta sa strangem banii. El are nevoie de peste 135.000 euro din cei aproape 200.000 necesari la inceput.
Ceea ce traieste Matei acum nu se poate numi copilarie. Insa cu bunavointa si daruirea voastra, a oamenilor cu suflet, situatia se poate schimba.
Timpul insa trece, iar Matei nu il mai are la dispozitie. Impreuna putem face ca viata lui sa reintre pe fagasul normal. Impreuna putem ajuta o familie sa aiba in continuare bucuria neasemuita de a fi PARINTI, de a li se spune “mami” si “tati”!


SALVATI-L PE MATEI!

CONT EURO: RO36BRDE410SV06575694100

CONT RON: RO62BRDE410SV06576144100

conturile sunt deschise la BRD Bucuresti - Agentia Gorjului, titular de cont Nicorici Cezar Cristian

Alegem până culegem

Eu recunosc: de foarte multe ori fac alegeri greşite. Şi asta nu pentru că nu-mi dau seama de consecinţe, ci pentru că mă ameţesc prea tare în detalii.

Însă, după ce criterii alegem noi, ca popor? De-a lungul timpului, românii au făcut atât de multe alegeri care, ulterior, s-au dovedit a fi eronate, încât nu ştiu cum mai putem crede în noi, ca entitate. Luăm toţi românii ca fiind unul singur şi încercăm să luăm o decizie. Bâââââz! Răspuns greşit! Parcă ne vedem la vreun concurs de la televizor. Eliminat! Eşti cea mai slabă verigă!
Şi, din păcate, şi când vine vorba de o simplă joacă, facem la fel. Alegem nealesul. Un exemplu concret: un concurs pe un site. Internauţii sunt puşi să aleagă un primar virtual. După ce, câteva zile bune la rând, conducea detaşat unul dintre candidaţi, venit cu proiecte bune, la spartul târgului a ieşit învingător un altul. Nu contează cine, de ce sau cum. Nu mai contează nici măcar faptul că, dintre cei cinci candidaţi de pe blog, numai vreo doi şi-au luat în serios candidatura. Astea-s detalii...
Însă, exact ca şi la alegerile locale, şi în cazul ăsta au contat mai mult relaţiile, cunoştinţele, felul în care ştii să te faci cunoscut maselor, cum ştii să îţi faci reclamă... şi aşa mai departe. Poate că politica este ca o femeie uşoară, însă trebuie să recunoaştem că a noastră este şi bolnavă.
Poate că din cauza asta nu mai mergem la vot. Te simţi ca şi cum te-ai duce pe Centură... dar poate că nici asta nu contează foarte mult.
Vorbeam cu un politician despre felul în care se fac alegerile în alte ţări. Sau, mai exact, despre modul în care un candidat îşi face campanie electorală. În mijlocul oamenilor. Politica noastră, pe lângă faptul că este facilă, ca o femeie uşoară, mai este şi televizată. Iar emisiunile de profil mi se par ca programe ale canalelor XXX. Nu vi se pare?
Murdărie pe care alegem să o credem curăţenia întruchipată, minciuni pe care le luăm de bune, promisiuni pe care ştim că nu le vom vedea concretizate, dar cu care ne încântăm... este vina lor că ne vând „marfă“ de proastă calitate sau a noastră, că acceptăm? Putem noi să aruncăm culpa în cârca unuia anume? Mă tot gândesc şi nu găsesc niciun răspuns. Pentru un popor care a dat multe valori universale suntem ai dracului de creduli.
Sau poate ar trebui să le dăm crezare Paraziţilor: „nu e vina mea, e vina naturii“...

De ce ti-e frica, nu scapi

Duminica seara am calcat pentru prima data, în... interes personal, pragul Urgentei din Judeteanul constantean. Nu mai fusesem pe acolo decât în cautare de materiale si am fost întotdeauna de-a dreptul terifiata de gândul ca as putea ajunge din alte motive. Însa, cum se spune în popor... de ce ti-e frica, nu scapi.
Dupa cum ziceam, durerea nu ma mai lasa si am luat calea Urgentei. Ajung în fata cabinetului, astept ce astept si sunt primita înauntru. O doamna cu ochelarii pe nas ma întreaba „suav“: „ce s-a întâmplat?“. „Ma doare forte tare urechea“, îi raspund eu. „Pai cum, la ora asta? Este 3 dimineata!“. Nu stiam ce sa fac... sa plâng de durere sau sa râd din cauza situatiei stupide. Fara prea multe întrebari, m-a trimis la etajul 6. Îmi zice liftiera: „la stânga“. Iar eu i-am urmat sfatul.
Când, ce vad? Ginecologie. Aoleu! zic. M-au trimis unde chiar n-am nevoie. Ma uit mai bine si încerc sa-mi revin din buimaceala si vad un anunt lipit de-o usa: „pentru urgente ORL, sunati la sonerie“. Îmi si imaginam o scena ca-n „Caldura mare“ a lui Caragiale: „Doctoru-i acasa? Da, dar mi-a poruncit sa spui, daca l-o cauta cineva, c-a plecat la tara“. Medicul meu era „acasa“. Mi-a dat tratament, dupa ce m-a consultat, si a spus un „da“ scurt. Durerea mi-a trecut, însa am ramas cu o imagine pe care nu o voi putea uita usor: colosul ce sta sa cada este aproape pustiu noaptea. Linistea mormântala te sperie, iar la Urgenta, mai poti vedea dormind, pe holuri, oameni care n-au un acoperis deasupra capului.

Tăiaţi copaci după pohta ce-o pohtiţi!

De multe ori asişti, fără să vrei, la faze demne de cascadorii râsului. Uite aşa mi s-a întâmplat mie ieri, când stăteam pe holurile Gărzii de Mediu.

Un domn trecut bine de vârsta a doua venise să se plângă că la el în sat se taie copacii şi că nimeni nu ia măsuri împotriva acestui fapt. Că nu este normal, că de ce se permite aşa ceva... ce era la gura omului nici nu vă pot descrie. Purta o discuţie aprinsă cu Vasile Petro, cel care a fost comisarul-şef al instituţiei, însă nimeni nu ştie ce hram mai poartă acum.
Din vorbă-n vorbă, a ajuns Petro la o concluzie şi i-a răspuns nemulţumitului nostru foarte simplu: „nu avem nicio lege care să interzică tăierea copacilor. Nu avem ce face, pur şi simplu. Dacă vă duceţi acum să tăiaţi câţi pomi vreţi, nu avem ce să vă facem, cum să vă pedepsim“. A, da? Serios? Cu alte cuvinte, haideţi să defrişăm, că o să ne pupe Garda de Mediu pe frunte, părinteşte, şi o să ne felicite pentru fapta pe care am comis-o. Super şmecherie!
Acum îmi explic eu de ce se construieşte atât pe spaţiul verde, zilele astea. Şi de ce nu se face nimic în privinţa asta. S-a întâmplat ca, tot ieri, să vorbesc cu locatarele unui bloc, în faţa căruia se construieşte o clădire impunătoare. Îmi povesteau, cu lacrimi în ochi, cum li s-au tăiat câţiva pomişori din faţa blocului, dar şi tufele de trandafiri, pentru a se ridica zidurile de beton. Şi nu li se părea normal ca să nu fie găsit un vinovat pentru asta.
Cine să mai înţeleagă şi autorităţile? Revenind la musiu Petro, acesta a aruncat niţel mâţa în curtea Direcţiei Silvice, care cică ar trebui să ia măsuri. Şi bag eu mâna în foc că şi Direcţia ar da vina pe altcineva şi tot aşa. Că doar, na, de ce să fim noi responsabili? Chiar nu avem motive, nu?
Şi poate că domn’ fost comisar nu minte. Poate chiar nu există o prevedere legislativă care să taie mâna celui care îndrăzneşte să omoare un copac. Pentru că, la noi, genocidul copacilor este cea mai des întâlnită crimă. Ei nu plâng, nu se vaită, nu le curge sânge dacă le tăiem o rămurică... nu există nicio urmă fizică a faptei noastre abominabile. Decât un spaţiu gol. Şi, de cele mai multe ori, se pare că scopul scuză mijloacele. „Nu mai avem loc în oraşul ăsta! Nu mai putem respira, nu mai avem cum să ne facem o casă“, spun din ce în ce mai multe voci.
Să vă explic ceva: respiraţi din cauza copacilor. Tăiaţi arborii, vă mai tăiaţi câte o bucăţică dintr-un plămân. Oricum, în câţiva ani, constănţenii or să se oxigeneze artificial. Dar vom avea betoane să ne punem şi în cap.

after you...

îmi spunea cineva aseară că un bărbat fără femeie este ca o navă fără comandant: în derivă. mi-a mai explicat că viaţa trebuie trăită frumos, că ar trebui să învăţăm să fim mai buni şi să trecem multe cu vederea într-o relaţie. evident, mai în vârstă şi mai experimentat decât mine, interlocutorul meu mi-a povestit istoria amorului său, cu mama copiilor săi. totul ţine din vremea liceului şi greutăţile nu i-au ocolit niciodată. "dar noi am ştiut, Corina, să apreciem orice lucru frumos. vezi boshetul ăla? dacă înflorea o mică floricică în el, ne opream şi o admiram. pentru noi, nu pentru altceva. voi nu mai ştiţi să trăiţi ca noi...". stai şi te gândeşti cam ce vrei de la viaţă. eu poate că am ajuns la o înţelegere cu mine... nu vreau aventură, nu vreau nelinişti, vreau, după o lungă perioadă, normalitate. şi tocmai dorinţa asta mă dă peste cap...

câteodată te trezeşti că nu ştii cine eşti, ce vrei de la viaţă şi încotro ar trebui să te îndrepţi. doare, parcă fizic, parcă te-ai rupe din rădăcini şi te-ai trezi într-o lume rece, fără nimeni şi nimic. însă, varianta cea mai urâtă la toată povestea asta este atunci când simţi că te sfâşii în două bucăţi, nu tocmai egale. ironia de care a dat mereu dovadă soarta a fost mereu surprinzătoare însă, încet, m-am obişnut. cel puţin pe de-o parte. nu pot spune că nu mă mai şochează anumite lucruri care mi se întâmplă şi se dovedesc dintre cele mai ironice. nu ştiu cine sau de ce preferă să-şi bată puţin joc de noi şi, atunci când se limpezesc apele să le tulbure mult mai tare decât erau ele iniţial. aşa mi se întâmplă şi mie acum. pe anumite planuri totul este excelent însă, ironia a lovit din nou ;) intr-o secunda parcă, s-au schimbat toate coordonatele problemei. şi nu în bine. cel puţin nu pentru liniştea mea. şi, mai grav este că, în ciuda aiurelii create, chiar dacă multe situaţii sunt ciudate şi nu prea înţeleg eu acum ce se întâmplă, schimbarea asta a început să-mi placă... cu toate cele zece întâmplări ciudate şi o minune, cu pictorii miraţi, cu cele zece zile absurde... şi cu cele zece vieţi... cu toate că eu mi-aş dori să fie 11... stele, lacrimi înnodate, lumina de la ele, castele...ape... cerul...şapte zâne, licurici, speranţe-n noapte, piticii din poveste, nouă magi...comorile din suflet... pentru tine toate...