"Rapid nu se schimbă, aşa cum marea nu capătă culoarea ochilor iubitei comandantului de vas!"
sâmbătă, 19 iulie 2008
vineri, 18 iulie 2008
Coleg de cameră cu Moartea
Întunericul nopţii se lăsase peste salonul de spital. Femeia tremura uşor în pat, fiindu-i parcă frică până şi de bătăile propriei inimi. Se mai auzea câte un foşnet, care o speria şi mai tare.
Firişoare de transpiraţie rece îi curgeau pe şira spinării. Îi era frig, însă nu se putea mişca din cauza fricii. „Cum să fac?“, se gândea în timp ce încerca să se încurajeze. „Voi trece şi de noaptea asta. Trebuie să fiu bine, trebuie să rezist!“. I se făcuse sete, medicaţia pe care asistenta i-o administrase câteva ore mai devreme, la lăsarea serii, nu îi priise. Simţea cum membrele îi amorţesc, cum capul îi vâjâie, cum nu mai are aer. Stătea cu faţa la perete şi singurul lucru pe care îl putea face pentru a-şi mai potoli teama era să se roage încet, pentru a nu deranja trupul ce-i stătea alături. „Tatăl nostru Carele eşti în ceruri, sfinţească-se Numele Tău, vie împărăţia Ta, facă-se voia Ta...“, reuşea să bâiguiască. Până o podidiră lacrimile. Simţea că nu mai rezistă, că presiunea este prea mare. Se imagina într-un film de groază, într-un labirint fără scăpare. Vedea, cu coada ochiului, o umbră care aluneca încet pe peretele alb. Nici nu mai ştia dacă este reală sau dacă este doar o fantasmă. Ştia doar că în patul de lângă ea zăcea un trup inert, fără suflare, rece... Cadavrul îi era, de câteva ore, vecin de cameră şi nici nu realiza dacă însăşi Moartea îi stătea alături. Poate chiar venise să o ia pe ea, poate umbra de pe perete era coasa... nici nu mai ştia ce să creadă. Simţea că înnebuneşte. Din fericire, cele scrise mai sus sunt doar produse ale imaginaţiei mele. Însă, orice are un sâmbure de adevăr, nu-i aşa? „Mama a dormit în salon cu mortul“, mi-am auzit spunând ieri o colegă. Nu m-am putut abţine să nu-mi imaginez întâmplarea. Şi a ieşit ce aţi citit mai sus. Câteva minute mai devreme, altcineva îmi spusese că o femeie în vârstă, în suferinţă, stătuse alături de un cadavru timp de trei ore, pentru că asistentele nu avuseseră timp să-l ia din salon. Deja m-am plictisit să tot repet scrierile despre „aşa-zisul sistem european de sănătate“. Nu mai vreau să simt lehamitea care pune stăpânire pe mine atunci când calc într-un spital. Pot să mai spun un singur lucru: nu este normal, doamnelor şi domnilor cu halate albe. Nu este uman, d-apăi normal. Puneţi-vă în locul personajului principal din povestea mea. Voi sunteţi meniţi să alungaţi Moartea, nu să o aduceţi aproape de noi!
joi, 17 iulie 2008
miercuri, 16 iulie 2008
Oraşul care miroase a cremă de plajă
Nu vi se pare că urbea în care trăim miroase în timpul verii a cremă care protejează pielea împotriva razelor solare?
Hoardele de turişti aduc după ele parfumul înţepător al alifiilor folosite pentru a nu ne prăji prea tare la soare. Ştim că noi, constănţenii, suntem mai ignoranţi din acest punct de vedere. Nu vedem mereu pericolul la care ne supunem atunci când stăm să ne prăjim sub razele astrului zilei. Nu ne gândim că marea este murdară, nu simţim mirosul algelor ca şi cum ar fi „mireasmă“ de hazna. Nu vedem marea murdară şi nu ne speriem de meduze. Nu vedem scoicile, nu ne ferim de înţepăturile lor. De câte ori nu v-aţi tăiat pielea membrelor inferioare în bucăţelele mici de scoici aduse la mal de mare, uscate de soare şi păstrând pe ele urmele de sare? De câte ori v-aţi crizat când aţi păţit aşa ceva? Este firesc să simţim întinderea de apă ca fiind a noastră, este normal ca la un moment dat să ne identificăm cu ea. Acum vreo două seri l-am auzit pe Mircea Badea spunând că marea miroase a... rahat. Că nu avem staţii de epurare, că litoralul miroase a hazna. Citea din presa centrală un subiect preluat apoi şi de cea locală. Politizat sau nu, subiectul poate fi valid. Nu neg, poate or avea dreptate. Dar cum se face că noi, cei care trăim aici, în apropierea apei mult hulite nu simţim „aroma“ pestilenţială? Ştim să deosebim un WC de algele putrezite sub razele soarelui. Dar voi ştiţi, dragi turişti? Ştiţi să vă daţi seama când marea este agitată, nemulţumită, nefericită, când anunţă ploi şi furtuni sau când vi se arată frumoasă, limpede şi rece? Cum se schimbă curenţii şi cum i se schimbă culoarea? Nu ştiţi. O huliţi, dar cu toate astea tot în ea vă scăldaţi. Pentru că, după cum tot Badea spunea, sunteţi prea snobi ca să nu veniţi pe plaiurile mioritice, mult prea costisitoare. Daţi bani mulţi ca să vă scăldaţi în hazna? Atunci vă adresez o ultimă întrebare: pe vremea când comuniştii erau la putere, când turismul litoral era în floare, când turiştii străini ne populau în număr foarte mare plajele, aveam mai multe staţii de epurare? Marea era mai curată? Sau şi atunci erau la fel de mulţi snobi ca şi acum?
Abonați-vă la:
Postări (Atom)