sâmbătă, 11 aprilie 2009
vineri, 10 aprilie 2009
Tatuajul - arta din spatele trend-ului
„Am tatuat vreo şase băieţi din lotul naţional de atletism şi o fată. De fiecare dată când se află în cantonament în Constanţa, vin la mine, la salon"
Arta tatuajului îşi are originea în cele mai vechi timpuri. Denumirea desenului ce-ţi rămâne pe trup ca o urmă a timpului, a evenimentelor prin care trece cineva în viaţă sau ca un mod de exprimare a trăirilor provine de la cuvântul tatau, folosit în Polinezia pentru a descrie o rană deschisă.
Pe bucata de piele imprimată, tatuajul va fi veşnic tânăr, în ciuda trecerii anilor.
Privit în zilele noastre nu ca un ritual, aşa cum a fost menit, ci ca un mod de a-ţi arăta curajul şi de a fi în pas cu moda, „virusul" tatuajului atinge din ce în ce mai multă lume, iar „secta" strânge din ce în ce mai mulţi adepţi. De la modă la fiţe sau la o simplă exprimare a talentului, tatuajul a devenit un moft. Sau poate doar o stare de spirit. Gabriel Paraschiv este unul dintre artiştii tatuatori pe care îi are Constanţa. Şi-a început cariera în urmă cu mulţi ani şi vorbeşte cu aceeaşi pasiune despre felul în care îşi imprimă inspiraţia pe epidermă. Pentru că nu vede tatuatul ca pe o meserie, ci ca pe modul cel mai frumos şi cel mai longeviv de a-şi expune arta. „Am desenat mereu, de mic desenez. La tatuaje am ajuns în 1998.
Atunci am făcut primul tatuaj. Făceam modele pentru un prieten care tatua. Dar el a plecat din oraş şi mi-au făcut băieţii un aparat improvizat, bineînţeles, şi m-am apucat de treabă. La început a fost un joc", povesteşte Gabriel.
Artă şi prejudecată
Acum are propriul său salon, Blue Shark Tattoo Studio, şi mii de desene „pictate" cu acul pe pielea celor care i-au trecut pragul. Dar îşi aminteşte începuturile: „Să pui pentru prima dată aparatul pe pielea cuiva este ciudat. Tremuram tot, îţi dai seama. Am făcut un tatuaj simplu în câteva ore, mi-a luat foarte mult timp. Pe vremea aia era altceva, nu aveam atât de multe cunoştinţe, nu aveam atât de multe cataloage sau tehnică, aşa cum avem acum. Şi era mai costisitor. Făceam după reviste. Dacă îţi plăcea, hai... desenam după revistă şi gata. Nu erau atât de proporţional. Aşa am început să lucrez. Tot timpul am improvizat. Primul aparat profesional mi l-am luat de la un tip care avea un salon numit Metamorfoza". Aşa a început totul. Nu neagă, în România încă există prejudecăţi legate de tatuaje, desenele atrag priviri, uneori şi critici, însă de ceva vreme lumea s-a obişnuit, iar numărul clienţilor creşte. La început, tinerii se tatuau din teribilism. Apoi a devenit o modă, iar modelele în vogă erau foarte cerute. „La început, multă lume îşi făcea tribale. Sunt şi cele mai simple de făcut. Mai nou, atât afară, dar şi la noi, dar numai de vreo şase luni, au început să ceară modele realiste. Asta tot datorită artiştilor, care propun clientului modele mai complexe. Un prieten de-al meu, mecanic de automobile, a venit să mă roage să-i bat un piston şi mi-a arătat desenul, care nu mi-a plăcut. I-am propus să căutăm pe net poza unui motor secţionat şi să-i fac aşa tatuajul. Normal că a ieşit super şi nici el nu se aştepta la aşa ceva. Contează mult dacă îţi iese bine lucrarea pentru că multă lumea întreabă unde l-ai făcut, la cine şi este ca o carte de vizită. Degeaba dau o carte de vizită, dacă nu arăt ce pot", povesteşte Gabriel Paraschiv.
„Am tatuat prin tot Costineştiul"
A lucrat în străinătate şi aşa a învăţat că tatuajul este o artă în adevăratul sens al cuvântului, care necesită foarte multă muncă: „Prima dată am plecat în 2003. Făceam tatuaje pe plajă, în Costineşti. Am lucrat vreo şase veri acolo. Făceam pictură pe corp, dar la cererea clientului făceam şi tatuaje permanente, chiar dacă nu aveam voie să facem aşa ceva acolo. Făceam la cameră. Cred că am tatuat prin tot Costineştiul, în toate vilele care erau atunci. În 2003 m-a sunat o mătuşă care avea o rudă care lucra mecanic în Cipru. Tipul îşi lăsase plete, îşi luase motor şi îşi făcuse tatuaje. În salonul respectiv, din Larnaca, a fost întrebat dacă nu ştie un tatuator în România şi aşa s-a ajuns la mine. Le-am trimis nişte modele, mai mult tribale, şi le-au plăcut. Prima dată am stat numai două săptămâni, pentru că atunci îţi trebuia viză pentru Cipru. În următoarea vară m-am dus din nou acolo, dar am lucrat cu un alt tip, care avea vreo trei, patru saloane în tot Ciprul. În 2005 a fost o schimbare radicală şi am tatuat foarte mult, am învăţat de la un artist internaţional din Ungaria. În patru luni am învăţat foarte multe. Acolo veneau mulţi artişti, din toate ţările. Am văzut mulţi artişti, stiluri diferite şi am învăţat foarte multe de la ei".
Fetele, mai curajoase
De-a lungul timpului, moda din străinătate a ajuns şi la noi, iar fetele s-au dovedit mult mai curajoase decât băieţii şi devin mai des clientele saloanelor în care se fac tatuaje. Dacă au început cu tribale desenate pe partea inferioară a spatelui, reprezentantele sexului frumos au ajuns să-şi dorească tatuaje din ce în ce mai mari. „Am făcut foarte multe tatuaje în zona inghinală, pe picioare şi pe spate, pe gât, pe ceafă sau la încheietura mâinii. Am făcut multe steluţe în ultimul timp. Este o modă cu steluţele. Acum am o fată care a început să-şi facă un tatuaj pe tot spatele, o pasăre phoenix. Genul ăsta de tatuaj îl fac într-o lună, o lună şi jumătate. Se lucrează parţial, în mai multe şedinţe", spune artistul de la Blue Shark. Spune că, de foarte multe ori, clienţii nu au nici cea mai vagă idee despre semnificaţia desenului pe care şi-l doresc imprimat pe piele. De obicei se ghidează după modul în care arată modelul şi după ce „dictează" tendinţele. Gabriel Paraschiv spune că mulţi dintre cei care îşi doresc un tatuaj nu sunt informaţi, dar situaţia începe să se schimbe: „Noroc că acum este o emisiune de profil, Miami Ink, pe un post de televiziune şi mai văd pe acolo ce şi cum. Acolo vedem poveşti regizate, dar în realitate oamenii nu au poveşti atât de impresionante. Sau nu mereu. A venit o fată să mă roage să-i fac în dreptul inimii un ochi de femeie cu irisul verde, cu o lacrimă, pentru că mama ei murise şi când se uita la ea i-a dat o lacrimă. Şi mi-a zis că vrea să-şi facă ochiul mamei ei".
Durerea - mit sau realitate?
Există situaţii în care cineva îşi doreşte un tatuaj, a găsit un model preferat, însă frica de durere îl împiedică să-şi ducă plenul la capăt. „Nu doare atât de rău, cum crede toată lumea. Există zone mai sensibile, unde este pielea foarte fină. La subraţ, pe coapse, pe burtă, pe faţă. Însă, după ce-l faci pe primul, vrei mai multe. Aşa se întâmplă de cele mai multe ori şi, după ce îşi fac primul tatuaj, revin pentru un altul", spune Gabriel.
Este o idee preconcepută că numai rockerii îşi fac tatuaje? Se pare că a fost până nu demult. Însă, o dată cu moda s-au schimbat şi clienţii. Aşa că saloanele de tatuaje sunt populate atât de cei care ascultă hip-hop, dar şi de manelişti. Dacă rockerii au rămas la modelele mai sinistre, gen capete de scheleţi, ceilalţi respectă trend-ul care acum indică un singur model - coy fish (crap japonez): „Înainte nu ştiau de moda asta, dar acum toată lumea ştie şi spun că nu-l vor cu capul în jos, ci cu capul în sus, să le aducă noroc. Cu capul în jos nu aduce noroc, spun ei". Şi, pentru a înlătura o altă idee preconcepută, nu numai tinerii vin să-şi deseneze pielea, ci şi persoanele cu vârste mai înaintate. Gabriel povesteşte că cel mai vârstnic client al său are 53 de ani şi că a ajuns deja la cel de-al 14-lea tatuaj. „La început i-am acoperit tatuajele pe care şi le-a făcut în armată, nume de femei şi alte alea. Apoi am început să-i fac pe picior, pe mână, pe spate, tatuaje imense. Este full. Este macaragiu prin port, dar este pur şi simplu pasionat. Îi plac la nebunie", spune artistul.
Sportivii, cei mai desenaţi
Despre pasiunea sportivilor pentru tatuaje ştie toată lumea. De la Adi Mutu la Beckam şi alte vedete naţionale şi internaţionale, orice meci de fotbal sau competiţie sportivă poate fi considerată o adevărată expoziţie de tatuaje. Şi Gabriel Paraschiv a trecut prin experienţa desenării permanente a unor sportivi: „Am tatuat vreo şase băieţi din lotul naţional de atletism şi o fată. De fiecare dată când se află în cantonament în Constanţa, vin la mine, la salon". De altfel, unul dintre atleţi şi-a prezentat, anul trecut, tatuajele într-un ziar cu profil sportiv, mândrindu-se că are mai multe chiar şi decât Mutu. Ne plac, le facem, dar poate, la un moment dat, vrem să scăpăm de ele. Cum facem asta?! „Cu laser, dar rămân urme. Există fel de fel de tratamente, însă pielea nu mai arată la fel după ce este îndepărtat tatuajul".
Cu cine vrea Mazare sa-l asemuim
În megalomania lui, Che „el Comandante" Guevara, Fidel Castro, Al Capone şi James Bond sunt numai câteva dintre figurile emblematice pe care Radu Mazăre le-a idolatrizat de-a lungul vremii şi cu care s-a autoasemuit
Edilul Constanţei ne-a obişnuit ca apariţiile sale să fie surprinzătoare, dar şi... copiate. Fără un stil propriu bine conturat, Radu Mazăre a împrumutat, de-a lungul vremii, crâmpeie din personalitatea unor personaje care au lăsat urme adânci în istoria mondială sau a unora care au făcut vâlvă în cinematografie.
A pornit ca un revoluţionar Che Guevara. Îl vedeam la evenimentele pe care le organiza şi ne aşteptam în orice moment să auzim: „Viva la revolucion!". Personaj la modă într-o anumită perioadă, el Che a „populat" hainele tinerilor, dar nu şi minţile lor. Probabil că nu mulţi dintre cei care purtau inscripţionat pe haine chipul lui Guevara ştiau că a fost un revoluţionar de stânga, lider al regimului comunist cubanez şi insurgent sud-american. Însă nu s-au sfiit să-i preia avântul de revoltă. Şi Mazăre, asemenea. Probabil că spiritul lui Che l-a ajutat să-şi continue lupta asiduă, dar numai declarativă, pe care a dus-o împotriva preşedintelui Traian Băsescu. Însă copierea comandantului (lui Che Guevara i se spunea „el comandante") nu se opreşte aici. Radu Mazăre a declarat în nenumărate rânduri că este un împătimit fumător de trabucuri. Că le preferă în locul ţigaretelor normale şi că a prins gustul foilor de tutun rulate într-o vizită în Cuba. Evident, are şi o marcă preferată: Montecristo - produse în Cuba.
El lider... Willys
De la militărosul costum de insurgent, Mazăre a schimbat personajul, dar nu şi registrul. Următoarea „ţintă" a copierii: Fidel Castro. Iar pasiunea pentru „el lider maximo" l-a şi costat. „Mă uitam la nişte fotografii cu Fidel Castro în Havana, într-un Willys", a spus Mazăre, povestind cum a ajuns proprietarul unui astfel de Jepp. Cu care poate fi văzut rulând pe străzile oraşului pe care îl păstoreşte cu mândrie. Iar milităria a fost dată jos din cui pentru a fi gata de războiul „cu slugile lui Băsescu", după cum a recunoscut. „Dacă nu s-ar fi terminat campania electorală, m-aş fi dus în costum militar, ca Fidel Castro. De vreo doi ani, ăsta e felul meu de-a mă îmbrăca: mai fancy. Acum, sunt voios că mi-am luat din Vietnam o şapcă cu stea roşie, de la trupele Viet Cong-ului, care i-au bătut pe americani", povestea primarul pentru revista Playboy.
Radu Bond sau James Mazăre?!
De la Che şi Fidel a trecut la Al Capone şi la însemnele CCCP (URSS). Probabil din nevoia de a fi mai cizelat, mai stilat, Radu Mazăre şi-a făcut apariţia în 2008, chiar de ziua sa de naştere (5 iulie), la o expoziţie de maşini de epocă, îmbrăcat într-un costum ce a adus tuturor aminte de celebrul gangster Al Capone. Mândru nevoie mare, edilul a defilat pentru audienţă în piaţeta din faţa Cazinoului din Mamaia. Şi asta ca o repetiţie a ceea ce avea să urmeze: o prezentare de modă în toată regula pentru designerul Mihaela Drafta. Şi nu oricum, ci personificându-l pe Bond. James Bond. Sau nu, pardon... Radu. Radu Mazăre. Că nu dădea bine să spună Mazăre. Radu Mazăre. Suna oricum, numai a agent secret nu. În orice caz, primarul ne arată mereu că este un individ cameleonic, dar şi un bun copiator de stiluri, atât vestimentare, cât şi comportamentale. Nu ne rămâne decât să aşteptăm, să vedem cu ce ne mai uimeşte.
Edilul Constanţei ne-a obişnuit ca apariţiile sale să fie surprinzătoare, dar şi... copiate. Fără un stil propriu bine conturat, Radu Mazăre a împrumutat, de-a lungul vremii, crâmpeie din personalitatea unor personaje care au lăsat urme adânci în istoria mondială sau a unora care au făcut vâlvă în cinematografie.
A pornit ca un revoluţionar Che Guevara. Îl vedeam la evenimentele pe care le organiza şi ne aşteptam în orice moment să auzim: „Viva la revolucion!". Personaj la modă într-o anumită perioadă, el Che a „populat" hainele tinerilor, dar nu şi minţile lor. Probabil că nu mulţi dintre cei care purtau inscripţionat pe haine chipul lui Guevara ştiau că a fost un revoluţionar de stânga, lider al regimului comunist cubanez şi insurgent sud-american. Însă nu s-au sfiit să-i preia avântul de revoltă. Şi Mazăre, asemenea. Probabil că spiritul lui Che l-a ajutat să-şi continue lupta asiduă, dar numai declarativă, pe care a dus-o împotriva preşedintelui Traian Băsescu. Însă copierea comandantului (lui Che Guevara i se spunea „el comandante") nu se opreşte aici. Radu Mazăre a declarat în nenumărate rânduri că este un împătimit fumător de trabucuri. Că le preferă în locul ţigaretelor normale şi că a prins gustul foilor de tutun rulate într-o vizită în Cuba. Evident, are şi o marcă preferată: Montecristo - produse în Cuba.
El lider... Willys
De la militărosul costum de insurgent, Mazăre a schimbat personajul, dar nu şi registrul. Următoarea „ţintă" a copierii: Fidel Castro. Iar pasiunea pentru „el lider maximo" l-a şi costat. „Mă uitam la nişte fotografii cu Fidel Castro în Havana, într-un Willys", a spus Mazăre, povestind cum a ajuns proprietarul unui astfel de Jepp. Cu care poate fi văzut rulând pe străzile oraşului pe care îl păstoreşte cu mândrie. Iar milităria a fost dată jos din cui pentru a fi gata de războiul „cu slugile lui Băsescu", după cum a recunoscut. „Dacă nu s-ar fi terminat campania electorală, m-aş fi dus în costum militar, ca Fidel Castro. De vreo doi ani, ăsta e felul meu de-a mă îmbrăca: mai fancy. Acum, sunt voios că mi-am luat din Vietnam o şapcă cu stea roşie, de la trupele Viet Cong-ului, care i-au bătut pe americani", povestea primarul pentru revista Playboy.
Radu Bond sau James Mazăre?!
De la Che şi Fidel a trecut la Al Capone şi la însemnele CCCP (URSS). Probabil din nevoia de a fi mai cizelat, mai stilat, Radu Mazăre şi-a făcut apariţia în 2008, chiar de ziua sa de naştere (5 iulie), la o expoziţie de maşini de epocă, îmbrăcat într-un costum ce a adus tuturor aminte de celebrul gangster Al Capone. Mândru nevoie mare, edilul a defilat pentru audienţă în piaţeta din faţa Cazinoului din Mamaia. Şi asta ca o repetiţie a ceea ce avea să urmeze: o prezentare de modă în toată regula pentru designerul Mihaela Drafta. Şi nu oricum, ci personificându-l pe Bond. James Bond. Sau nu, pardon... Radu. Radu Mazăre. Că nu dădea bine să spună Mazăre. Radu Mazăre. Suna oricum, numai a agent secret nu. În orice caz, primarul ne arată mereu că este un individ cameleonic, dar şi un bun copiator de stiluri, atât vestimentare, cât şi comportamentale. Nu ne rămâne decât să aşteptăm, să vedem cu ce ne mai uimeşte.
joi, 9 aprilie 2009
„Valorosii" din Consiliul Local
Dacă ar fi să gândim logic, atât PSD-ul, cât şi PD-L-ul au trimis în parlament sau în guvern spuma partidului.
Nume cum ar fi Nemirschi, Moga, Marinescu sau Banias au părăsit în glorie Consiliul Local Municipal pentru a urca atât pe scara politicii, cât şi pe cea a carierei lor. Din CLM Constanţa au plecat, în urmă cu ceva vreme, un ministru - fostul viceprimar Nicolae Nemirschi, un deputat - Antonella Marinescu, şi doi senatori - Mircea Banias şi Nicolae Moga. Evident, nimeni nu s-ar fi aşteptat să de-a fuguţa toţi cei 27 de consilieri înspre Capitală, pentru a ocupa funcţii sus-puse numai pentru că noi, constănţenii, ne considerăm „fruncea". Însă, oricine participă, măcar de curiozitate, la o şedinţă de Consiliu Local îşi poate da seama cam de ce sunt în stare aşa-zişii aleşi ai poporului. Votaţi pe listele partidului, nicidecum nominal, consilierii cască de le sar capacele. Mai ceva decât parlamentarii. Sau râd, vorbesc la telefon sau între ei, se hlizesc de zici că nimic nu-i atinge. Ajungem la vot, iar cartonaşele cu „pentru" rămân zeci de minute în aer, fără a da atenţie schimbării proiectelor supuse votului. Şi asta se întâmplă în fiecare lună, cu prilejul fiecărei şedinţe. Probabil că multitudinea de proiecte pe care le au de studiat (dar nu o fac) şi problemele numeroase pe care le au de înfruntat, ca şi reprezentanţi ai constănţenilor, le omoară tot: nervi, neuroni, timp şi aşa mai departe. Nu poţi să nu îi compătimeşti pe cei 27 care se mai trezesc din când în când de vreo ieşire revoltată. Traducere: din când în când înseamnă foarte rar. Îngrozitor de rar. Ar mai trebui să ştiţi că starea de calm în care se scaldă nu este datorată vreunei iubiri eterne ce şi-o poartă cei 27, ci unei nepăsări totale şi unei obedienţe „până la moarte" pentru „el lider maximo" de la prezidiu. Pentru că, într-un final, reprezentativa aleşilor locali are un antrenor demn de orice Campionat Mondial. Şi i-a dresat atât de bine, încât dacă face un semn, toată lumea stă cuminte şi nu mai clipeşte. În orice caz, păpuşarul are grijă ca toate să se întâmple aşa cum trebuie, spre mulţumirea şi fala sa. Iar ei, „valoroşii" din Consiliul Local, echipa de aur a partidelor constănţene, se gudură respectuos şi încearcă să marcheze „pentru" nea Piţi-ul lor. Dacă vor avea aceleaşi rezultate ca şi naţionala... e clar.
Nume cum ar fi Nemirschi, Moga, Marinescu sau Banias au părăsit în glorie Consiliul Local Municipal pentru a urca atât pe scara politicii, cât şi pe cea a carierei lor. Din CLM Constanţa au plecat, în urmă cu ceva vreme, un ministru - fostul viceprimar Nicolae Nemirschi, un deputat - Antonella Marinescu, şi doi senatori - Mircea Banias şi Nicolae Moga. Evident, nimeni nu s-ar fi aşteptat să de-a fuguţa toţi cei 27 de consilieri înspre Capitală, pentru a ocupa funcţii sus-puse numai pentru că noi, constănţenii, ne considerăm „fruncea". Însă, oricine participă, măcar de curiozitate, la o şedinţă de Consiliu Local îşi poate da seama cam de ce sunt în stare aşa-zişii aleşi ai poporului. Votaţi pe listele partidului, nicidecum nominal, consilierii cască de le sar capacele. Mai ceva decât parlamentarii. Sau râd, vorbesc la telefon sau între ei, se hlizesc de zici că nimic nu-i atinge. Ajungem la vot, iar cartonaşele cu „pentru" rămân zeci de minute în aer, fără a da atenţie schimbării proiectelor supuse votului. Şi asta se întâmplă în fiecare lună, cu prilejul fiecărei şedinţe. Probabil că multitudinea de proiecte pe care le au de studiat (dar nu o fac) şi problemele numeroase pe care le au de înfruntat, ca şi reprezentanţi ai constănţenilor, le omoară tot: nervi, neuroni, timp şi aşa mai departe. Nu poţi să nu îi compătimeşti pe cei 27 care se mai trezesc din când în când de vreo ieşire revoltată. Traducere: din când în când înseamnă foarte rar. Îngrozitor de rar. Ar mai trebui să ştiţi că starea de calm în care se scaldă nu este datorată vreunei iubiri eterne ce şi-o poartă cei 27, ci unei nepăsări totale şi unei obedienţe „până la moarte" pentru „el lider maximo" de la prezidiu. Pentru că, într-un final, reprezentativa aleşilor locali are un antrenor demn de orice Campionat Mondial. Şi i-a dresat atât de bine, încât dacă face un semn, toată lumea stă cuminte şi nu mai clipeşte. În orice caz, păpuşarul are grijă ca toate să se întâmple aşa cum trebuie, spre mulţumirea şi fala sa. Iar ei, „valoroşii" din Consiliul Local, echipa de aur a partidelor constănţene, se gudură respectuos şi încearcă să marcheze „pentru" nea Piţi-ul lor. Dacă vor avea aceleaşi rezultate ca şi naţionala... e clar.
miercuri, 8 aprilie 2009
Antonella Marinescu: „Am făcut scufundări cu Mazăre, în Indonezia“
Fost consilier local, membru PSD şi, mai nou, deputat, Antonella Marinescu este o figură greu de trecut cu vederea. Frumoasă, cu bani şi pe picioarele ei, social-democrata a ştiut cum să-şi facă treaba, nu doar în viaţa politică, ci şi în afaceri. Şi, chiar dacă pare o persoană destul de dură, deputatul Marinescu a ştiut să ne arate şi o latură sensibilă, scoasă la iveală o dată cu revenirea pe strada copilăriei, locul unde am stat la o şuetă.
Cum vi s-a părut primarul Radu Mazăre în Playboy?!
(răsfoia revista) Eu am văzut pozele exact când i s-au adus, în stare neprelucrată. Vreo 30 - 40. În ziua aia le-am văzut. Dar sunt foarte frumoase, într-adevăr. (râde) Până acum nu m-am uitat în viaţa mea în Playboy.
L-au denumit „gangster romantic“.
Adevărul e că fotografiile sunt reuşite. Şi eu aş vrea să-mi facă cineva poze, dar să mă scoată cu zece ani mai tânără. Ştiţi ce bine ar fi?!
Pe primar l-au „scos“ mai tânăr?
Păi arată bine.
Aveţi doi copii foarte frumoşi...
Am un băiat de 15 ani, care este mai mare decât mine şi a ajuns la perioada vârstei critice, ca să zic aşa. Mă înnebuneşte din punctul ăsta de vedere şi aştept să treacă peste această perioadă. El se crede neînţeles. Nu am probleme cu şcoala, are note foarte bune, dar nu înţelege anumite lucruri pe care i le spun. Cel mic este foarte disciplinat. Cât a fost bolnav, îmi amintea mereu să îi iau temele de la şcoală. Dacă veneam acasă fără teme...
Aveţi un câine nou?!
Da... s-a zis în ziare, la un moment dat, că pe poartă am o plăcuţă care spune „câine rău“. Mama mea (n.r. Paraschiva Barbu) citeşte ziare, dar mai nou citesc şi eu, şi fac revista presei pe diagonală. Revenind, acolo am văzut că scrie „câine rău“ pe poartă. Mă obliga legea. Eu am avut un boxer. Era foarte bine antrenat, foarte bine dresat de cel care dresează câinii pentru punctele de frontieră. Se făceau demonstraţii cu câinele meu. Am avut probleme... legea spune că dacă hoţul intră la mine în curte, iar eu nu am acea plăcuţă pe poartă, iar câinele îi face ceva, eu sunt pasibilă de pedeapsă, că nu am anunţat că am câine rău. Între timp, Bruno al meu a îmbătrânit... între timp a şi murit, în februarie, anul acesta. Vreau să-mi iau un câine de pază, dar deocamdată m-am ales cu o jighimea de golden retriever alb, care este un nebun. Nu am avut în viaţa mea un câine mai zăpăcit ca ăsta. Vreau să-mi iau un ciobănesc caucazian, să-l dresez. Până acum am avut numai boxeri. Am avut-o pe Hanna, prima mea căţea boxer, pe care am primit-o cadou de la Radu Mazăre, şi de la Hanna l-am făcut pe Bruno al meu, care culmea... Bruno provenea din pui ai lui Nane, căţeaua lui Radu Mazăre, şi ai lui Dick al lui Băsescu. Deci aveam câine super tare. Nu avea pedigree, dar era super tare.
Cum este în Camera Deputaţilor?
Când am ajuns acolo, sincer nu-mi găseam locul. Aveam senzaţia de pierdere a personalităţii. Exact sentimentul ăsta. Am plecat de aici dintr-o gaşcă, dintr-o echipă bine închegată. Acolo te simţi debusolat. Nu-ţi găseşti locul. Am avut senzaţia de pierdere de personalitate. Dar eu nu sunt aşa. Eu sunt veselă, comunicativă şi m-am dus acolo ca să fac treabă. Acum observ că vin din ce în ce mai puţin în plen. Nu sunt aşa disciplinaţi cum ar trebui să fie.
De unde vă cumpăraţi hainele?
Eu o am pe prietena maică-mii, Mihaela. Ea locuieşte şi aici, şi în Italia şi, în ultima perioadă, numai ea mi-a adus haine. Şi mă nimereşte foarte bine. A avut un magazin în Constanţa şi îmi luam mereu haine de la ea şi înainte.
Dar trebuie să preferaţi nişte firme, nişte creatori.
Eu cu ce mă simt bine, cu aia mă îmbrac. Eu mă tund şi mă aranjez la aceeaşi fată de zece ani. Cumpărăturile... Încălţările de la Musette îmi plac foarte tare. Şi de la Batta, pentru pantofii fără toc. Aceste două magazine îmi plac foarte mult, de la noi. Mai merg la Ruxandra Irimia, fosta mea colegă de bancă din liceu, care are o casă de modă.
Cât aţi dat cel mai mult pe un obiect vestimentar?
Nu prea arunc banii pe astfel de chestii. Mie îmi plac parfumurile, încălţările. Eu nu dau cu miile de euro pe îmbrăcăminte. Am două rochiţe, dintre care una este de la Roberto Cavalli, pe care le-am primit cadou. Au fost aduse din Italia. Nu pot spune că dau bani.
Aveţi un hobby foarte interesant: scufundările.
Da, marea mea iubire marea. Când aveam opt ani, m-am apucat de zdrăngănit la chitară. Chiar într-un spectacol al cenaclului Flacăra am cântat o melodie care se chema Marea şi era compusă de tatăl meu, Dumnezeu să-l ierte.
De la zdrăngănit la chitară aţi ajuns la scufundări... în aceeaşi mare?
Eu am fost şi la cor, până la 18 ani. La chitară mai cânt şi acum, din când în când. Însă, eu ştiu să înot foarte bine. De scufundări m-am apucat dintr-o chestie ciudată, pentru că eram undeva plecaţi în concediu, iar Mugur, băiatul meu cel mare, avea vreo opt anişori atunci. Şi stăteam şi mă uitam după el. Era cu instructorul de diving. Stăteam pe malul apei şi mă uitam după fi-miu cum se duce el, se vedeau bulele cum ies şi, stând aşa, zic: „Mare idioată sunt. Ce naiba stau aici, când pot să mă duc sub apă, că de înotat ştiu să înot, apa îmi place..., îmi place marea?!“. Şi aşa a început totul.
Până unde aţi ajuns?
Păi am descoperit că m-am dus un metru, doi, trei, patru, cinci şi am vrut şi mai mult, şi mai mult, şi mai mult. Apoi am început să mă şcolesc, iar după ce mi-am luat prima steluţă, am vrut mai mult... la mine este totul sau nimic. Acum sunt instructor de diving. Şi îmi place foarte mult cu copiii.
Care a fost cel mai frumos lucru pe care l-aţi văzut sub apă?
Eu prefer scufundarea nocturnă. Mi-a plăcut în Mexic, pentru că intram în apă înainte de a se întuneca şi nu ne aprindeam lanternele sub apă până nu se făcea întuneric total. Am văzut în seara aia broaşte ţestoase, rechini, crabi... a fost foarte frumos. Mai îmi place şi scufundarea la epavă. Dar cea mai frumoasă scufundare pe care am făcut-o a fost tot în Mexic, în caverne. Nu ai adâncime mare, maxim 20 de metri, dar eşti într-un labirint cu stalactite, stalagmite şi vezi cum intră razele soarelui prin piatră şi ai imaginea aia pe care o vedem şi noi pe calculator. Este o feerie.
Nu l-aţi convins niciodată pe Radu Mazăre să facă scufundări cu dvs.?
Am făcut scufundări cu Radu Mazăre. Noi cu Radu am fost în Indonezia, acum doi ani. Ne-au dus pe o insulă exact ca în Robinson Crusoe. Nu era mai lată de 100 de metri şi mai lungă de 500 - 600. Nu exista curent electric, nici apă, nimic. Noi am făcut un foc de tabără, cu mâncare, cu muzică... a fost delir. Atunci am fost cu domnul primar Mazăre la scufundări.
Copiilor le plac scufundările?
Da, amândoi fac asta. Cel mic este, deocamdată, bubble maker.
Despre soţul dvs. ce ne puteţi spune? Cum v-aţi îndrăgostit?
Eu spun despre soţul meu că este oltean, chiar dacă nu este aşa. El este din Argeş, dar după cum se vorbeşte acolo, cu mă dusei şi fusei, aşa îi zic eu, că este oltean. Este foarte deştept. Când a dat la facultate, nu a fost ajutat de părinţii lui, pentru că ar fi vrut să-l facă miliţian în sat. Când a intrat la facultate, ai lui au plâns de necaz. A terminat şef de promoţie. Când am terminat facultatea, i s-a propus să rămână asistent la catedra de rezistenţa materialelor sau la cea de mecanică şi nu a vrut, a venit cu mine, la Constanţa. Noi ne cunoaştem din 1987 şi suntem căsătoriţi de aproape 19 ani. M-am căsătorit în 1990. Am fost colegi de an, de grupă, prieteni foarte buni, dar ce ne-a legat pe noi cel mai mult a fost înţelegerea. Am fost foarte, foarte buni prieteni. Şi ne-am împrietenit la munci agricole (râde). De acolo a plecat totul. Noi am fost împreună din anul trei de facultate.
Mama dvs. este un personaj cunoscut şi controversat. Cum v-a afectat acest lucru?
Nu m-a afectat, pentru că eu o cunosc. Este greu şi cu tot ce s-a scris despre mine. Dar eu am ştiut ce mă aşteaptă când am intrat în politică. Dar mama pune la suflet. Şi fi-miu s-a supărat atunci când presa a scris că Mazăre a trimis nişte „bucăţi“ în Parlament. Fi-miu cel mare s-a supărat foarte tare.
Cum v-aţi apropiat de Radu Mazăre? Cum aţi ajuns un om din echipa lui?
Mă ştiu cu ei de mult timp... din ’92 sau ’93. A venit la mine cu un pui de boxer şi mi l-a făcut cadou. Atunci m-am împrietenit cu el. Dacă până atunci vorbeam, ne cunoşteam, atunci ne-am împrietenit. Ne ştiam... eu eram la Grand. Terminasem facultatea în 1991, am lucrat la Mobitom o perioadă, până când mama mi-a zis că are nevoie de ajutor la Grand. Am preluat de la maică-mea, am început. Ne ajutam unii pe alţii cu aprovizionarea. Deja începuseră cu Conpress-ul. Luam pentru mine marfă, mai luam şi pentru ei. Radu, pentru mine, este un om deosebit. Nu am avut niciun fel de problemă cu el, aşa cum au zis alţii. Cu mine a fost mereu foarte corect. Dar niciodată nu i-am cerut nimic. Absolut nimic.
Cum vi s-a părut primarul Radu Mazăre în Playboy?!
(răsfoia revista) Eu am văzut pozele exact când i s-au adus, în stare neprelucrată. Vreo 30 - 40. În ziua aia le-am văzut. Dar sunt foarte frumoase, într-adevăr. (râde) Până acum nu m-am uitat în viaţa mea în Playboy.
L-au denumit „gangster romantic“.
Adevărul e că fotografiile sunt reuşite. Şi eu aş vrea să-mi facă cineva poze, dar să mă scoată cu zece ani mai tânără. Ştiţi ce bine ar fi?!
Pe primar l-au „scos“ mai tânăr?
Păi arată bine.
Aveţi doi copii foarte frumoşi...
Am un băiat de 15 ani, care este mai mare decât mine şi a ajuns la perioada vârstei critice, ca să zic aşa. Mă înnebuneşte din punctul ăsta de vedere şi aştept să treacă peste această perioadă. El se crede neînţeles. Nu am probleme cu şcoala, are note foarte bune, dar nu înţelege anumite lucruri pe care i le spun. Cel mic este foarte disciplinat. Cât a fost bolnav, îmi amintea mereu să îi iau temele de la şcoală. Dacă veneam acasă fără teme...
Aveţi un câine nou?!
Da... s-a zis în ziare, la un moment dat, că pe poartă am o plăcuţă care spune „câine rău“. Mama mea (n.r. Paraschiva Barbu) citeşte ziare, dar mai nou citesc şi eu, şi fac revista presei pe diagonală. Revenind, acolo am văzut că scrie „câine rău“ pe poartă. Mă obliga legea. Eu am avut un boxer. Era foarte bine antrenat, foarte bine dresat de cel care dresează câinii pentru punctele de frontieră. Se făceau demonstraţii cu câinele meu. Am avut probleme... legea spune că dacă hoţul intră la mine în curte, iar eu nu am acea plăcuţă pe poartă, iar câinele îi face ceva, eu sunt pasibilă de pedeapsă, că nu am anunţat că am câine rău. Între timp, Bruno al meu a îmbătrânit... între timp a şi murit, în februarie, anul acesta. Vreau să-mi iau un câine de pază, dar deocamdată m-am ales cu o jighimea de golden retriever alb, care este un nebun. Nu am avut în viaţa mea un câine mai zăpăcit ca ăsta. Vreau să-mi iau un ciobănesc caucazian, să-l dresez. Până acum am avut numai boxeri. Am avut-o pe Hanna, prima mea căţea boxer, pe care am primit-o cadou de la Radu Mazăre, şi de la Hanna l-am făcut pe Bruno al meu, care culmea... Bruno provenea din pui ai lui Nane, căţeaua lui Radu Mazăre, şi ai lui Dick al lui Băsescu. Deci aveam câine super tare. Nu avea pedigree, dar era super tare.
Cum este în Camera Deputaţilor?
Când am ajuns acolo, sincer nu-mi găseam locul. Aveam senzaţia de pierdere a personalităţii. Exact sentimentul ăsta. Am plecat de aici dintr-o gaşcă, dintr-o echipă bine închegată. Acolo te simţi debusolat. Nu-ţi găseşti locul. Am avut senzaţia de pierdere de personalitate. Dar eu nu sunt aşa. Eu sunt veselă, comunicativă şi m-am dus acolo ca să fac treabă. Acum observ că vin din ce în ce mai puţin în plen. Nu sunt aşa disciplinaţi cum ar trebui să fie.
De unde vă cumpăraţi hainele?
Eu o am pe prietena maică-mii, Mihaela. Ea locuieşte şi aici, şi în Italia şi, în ultima perioadă, numai ea mi-a adus haine. Şi mă nimereşte foarte bine. A avut un magazin în Constanţa şi îmi luam mereu haine de la ea şi înainte.
Dar trebuie să preferaţi nişte firme, nişte creatori.
Eu cu ce mă simt bine, cu aia mă îmbrac. Eu mă tund şi mă aranjez la aceeaşi fată de zece ani. Cumpărăturile... Încălţările de la Musette îmi plac foarte tare. Şi de la Batta, pentru pantofii fără toc. Aceste două magazine îmi plac foarte mult, de la noi. Mai merg la Ruxandra Irimia, fosta mea colegă de bancă din liceu, care are o casă de modă.
Cât aţi dat cel mai mult pe un obiect vestimentar?
Nu prea arunc banii pe astfel de chestii. Mie îmi plac parfumurile, încălţările. Eu nu dau cu miile de euro pe îmbrăcăminte. Am două rochiţe, dintre care una este de la Roberto Cavalli, pe care le-am primit cadou. Au fost aduse din Italia. Nu pot spune că dau bani.
Aveţi un hobby foarte interesant: scufundările.
Da, marea mea iubire marea. Când aveam opt ani, m-am apucat de zdrăngănit la chitară. Chiar într-un spectacol al cenaclului Flacăra am cântat o melodie care se chema Marea şi era compusă de tatăl meu, Dumnezeu să-l ierte.
De la zdrăngănit la chitară aţi ajuns la scufundări... în aceeaşi mare?
Eu am fost şi la cor, până la 18 ani. La chitară mai cânt şi acum, din când în când. Însă, eu ştiu să înot foarte bine. De scufundări m-am apucat dintr-o chestie ciudată, pentru că eram undeva plecaţi în concediu, iar Mugur, băiatul meu cel mare, avea vreo opt anişori atunci. Şi stăteam şi mă uitam după el. Era cu instructorul de diving. Stăteam pe malul apei şi mă uitam după fi-miu cum se duce el, se vedeau bulele cum ies şi, stând aşa, zic: „Mare idioată sunt. Ce naiba stau aici, când pot să mă duc sub apă, că de înotat ştiu să înot, apa îmi place..., îmi place marea?!“. Şi aşa a început totul.
Până unde aţi ajuns?
Păi am descoperit că m-am dus un metru, doi, trei, patru, cinci şi am vrut şi mai mult, şi mai mult, şi mai mult. Apoi am început să mă şcolesc, iar după ce mi-am luat prima steluţă, am vrut mai mult... la mine este totul sau nimic. Acum sunt instructor de diving. Şi îmi place foarte mult cu copiii.
Care a fost cel mai frumos lucru pe care l-aţi văzut sub apă?
Eu prefer scufundarea nocturnă. Mi-a plăcut în Mexic, pentru că intram în apă înainte de a se întuneca şi nu ne aprindeam lanternele sub apă până nu se făcea întuneric total. Am văzut în seara aia broaşte ţestoase, rechini, crabi... a fost foarte frumos. Mai îmi place şi scufundarea la epavă. Dar cea mai frumoasă scufundare pe care am făcut-o a fost tot în Mexic, în caverne. Nu ai adâncime mare, maxim 20 de metri, dar eşti într-un labirint cu stalactite, stalagmite şi vezi cum intră razele soarelui prin piatră şi ai imaginea aia pe care o vedem şi noi pe calculator. Este o feerie.
Nu l-aţi convins niciodată pe Radu Mazăre să facă scufundări cu dvs.?
Am făcut scufundări cu Radu Mazăre. Noi cu Radu am fost în Indonezia, acum doi ani. Ne-au dus pe o insulă exact ca în Robinson Crusoe. Nu era mai lată de 100 de metri şi mai lungă de 500 - 600. Nu exista curent electric, nici apă, nimic. Noi am făcut un foc de tabără, cu mâncare, cu muzică... a fost delir. Atunci am fost cu domnul primar Mazăre la scufundări.
Copiilor le plac scufundările?
Da, amândoi fac asta. Cel mic este, deocamdată, bubble maker.
Despre soţul dvs. ce ne puteţi spune? Cum v-aţi îndrăgostit?
Eu spun despre soţul meu că este oltean, chiar dacă nu este aşa. El este din Argeş, dar după cum se vorbeşte acolo, cu mă dusei şi fusei, aşa îi zic eu, că este oltean. Este foarte deştept. Când a dat la facultate, nu a fost ajutat de părinţii lui, pentru că ar fi vrut să-l facă miliţian în sat. Când a intrat la facultate, ai lui au plâns de necaz. A terminat şef de promoţie. Când am terminat facultatea, i s-a propus să rămână asistent la catedra de rezistenţa materialelor sau la cea de mecanică şi nu a vrut, a venit cu mine, la Constanţa. Noi ne cunoaştem din 1987 şi suntem căsătoriţi de aproape 19 ani. M-am căsătorit în 1990. Am fost colegi de an, de grupă, prieteni foarte buni, dar ce ne-a legat pe noi cel mai mult a fost înţelegerea. Am fost foarte, foarte buni prieteni. Şi ne-am împrietenit la munci agricole (râde). De acolo a plecat totul. Noi am fost împreună din anul trei de facultate.
Mama dvs. este un personaj cunoscut şi controversat. Cum v-a afectat acest lucru?
Nu m-a afectat, pentru că eu o cunosc. Este greu şi cu tot ce s-a scris despre mine. Dar eu am ştiut ce mă aşteaptă când am intrat în politică. Dar mama pune la suflet. Şi fi-miu s-a supărat atunci când presa a scris că Mazăre a trimis nişte „bucăţi“ în Parlament. Fi-miu cel mare s-a supărat foarte tare.
Cum v-aţi apropiat de Radu Mazăre? Cum aţi ajuns un om din echipa lui?
Mă ştiu cu ei de mult timp... din ’92 sau ’93. A venit la mine cu un pui de boxer şi mi l-a făcut cadou. Atunci m-am împrietenit cu el. Dacă până atunci vorbeam, ne cunoşteam, atunci ne-am împrietenit. Ne ştiam... eu eram la Grand. Terminasem facultatea în 1991, am lucrat la Mobitom o perioadă, până când mama mi-a zis că are nevoie de ajutor la Grand. Am preluat de la maică-mea, am început. Ne ajutam unii pe alţii cu aprovizionarea. Deja începuseră cu Conpress-ul. Luam pentru mine marfă, mai luam şi pentru ei. Radu, pentru mine, este un om deosebit. Nu am avut niciun fel de problemă cu el, aşa cum au zis alţii. Cu mine a fost mereu foarte corect. Dar niciodată nu i-am cerut nimic. Absolut nimic.
marți, 7 aprilie 2009
tocmai m-am revoltat!
cel mai mult mă enervează că uneori mă simt obligată să-mi explic stările. că unori se trezeşte câte cineva să fie lezat că eu nu mă simt bine, că sunt tristă sau că pur şi simplu nu am chef de oameni. ar trebui să fiu omorâtă cu pietre în piaţa publică pentru asta?! eu cred că nu. însă, revenind la explicaţiile obligatorii, nu pot spune decât un singur lucru: LE DETEST! nu sunt obligată să explic nimănui de ce mă simt într-un anume fel, în special atunci când mă chinui foarte tare să fiu sinceră cu mine şi să mă fac să înţeleg ce mi se întâmplă. dacă într-un final reuşesc să-mi dau seama ce am voi putea cu siguranţă să trec peste situaţie. însă, în momentul în care nu sunt lăsată în pace, să-mi văd singură de probleme, mi se adânceşte starea. ştiu asta, asta sunt, nu mă pot schimba chiar dacă îmi doresc acest lucru. aşa... sunt intorovertită atunci când sunt suparata. şi ce? unde-i crima? că nu mă plâng, că nu urlu şi nu mă dau cu capul de pereţi?! îmi cer scuze încă o dată. m-am obişnuit să mă abţin de la istericale. însă nici nu pot sări în sus de fericire în momentele în care nu vad motivele de bucurie. este adevărat, râd, glumesc şi-mi văd de treabă, aparent fără a avea probleme, însă le am şi la sfârşitul zilei simt nevoia să mi le gândesc. pentru că nu vreau să trec peste ceva în viaţa asta fără să conştientizez. măcar atât îmi datorez... asta-i viaţa, aşa simţi că treci prin ea... acceptâdu-ţi stările, durerile, tristeţile şi bucuriile, nu dându-le cu piciorul spunând că nimic nu este adevărat, că totu-i roz şi orice poate fi uitat. uite că nu. eu nu vreau să-mi uit viaţa. vreau să-mi învăţ greşelile şi să-mi amintesc problemele, peste ani, atunci când vor fi neînsemnate şi amuzante. dar nu am chef să le explic acum...
Abonați-vă la:
Postări (Atom)