frânturi de lume II - uspenia şi slava rusă

jurnal de bord - episodul "la popa la poartă-i o pisică moartă“

Atunci cand iti doresti cu adevarat ceva, intreg Universul conspira sa iti realizeze visul

Dar atunci când nu mai ai putere să-ţi doreşti... ce se întâmplă?! de la o vreme sunt... fără ţintă. pur şi simplun nu ştiu ce vreau. şi asta în orice domeniu. adică: nu ştiu ce vreau să mănânc, nu şriu unde vreau să merg, nu ştiu ce vreau să fac şi îmi cumpăr cărţi pentru că nu şriu exact ce aş vrea să citesc. nu ştiu dacă este bine să fac un anumit lucru, nu ştiu dacă spun ce trebuie, nu ştiu dacă mă simt bine (ştiu doar că mi-e cam rău de câteva zile), nu ştiu de ce nu am chef să văd persoana pe care tind să cred că o iubesc mai mult decât pe ursuleţul meu de pluş (asta e grav!!!!), nu ştiu de cine mi-e dor, dacă mi-e dor, dacă mi-e sete, dacă.... dacă, dacă. sunt obosită. este singurul lucru pe care îl ştiu cu adevărat.

şi mai ştiu că ieri am fost într-un loc în care parcă timpul s-a oprit în loc. ieri am definit locul ca fiind sinistru, iar astăzi mă întreb dacă nu cumva acolo o fi raiul. dar, gândindu-mă mai bine, poate că nu toţi avem acelaşi rai. 

pentru că ne-am plictisit de acelaşi peisaj, am decis să plecăm în... expediţie. evident, este mult spus. însă, patru zuze şi un alex (copilul de aproape opt ani, care este cu siguranţă cel mai matur din gaşcă) s-au îmbarcat în matizul albastru şi au plecat în necunoscut. cum nea andrei îmi povestise cât de frumos este şi cum "mergi, mergi şi te trezeşti cu muntele în faţă“, am luat calea... pelerinajului. glumesc. am pornit spre Uspenia. ştiam atât: la două cantoane faci stânga. două cantoane s-au dovedit a fi doi iepuraşi, dar am ajuns, într-un final acolo, cu toate că drumul poate fi găsit mult mai lesne: este fix la intrarea în babadag. până la slava rusă nu este prea mult. vreo 8 km. poate şi mai puţin. dar dacă nu aveţi ditamai maşina (repet, noi am fost cu ricky, neînfricatul matiz albastru) te numeşti nebun dacă îţi continui drumul. noi am făcut-o. peisajul... absolut divin. serpentine (de fapt nişte curbe cu dimensiuni apocaliptice pentru o cori care nu mai ieşise cu maşina din judeţul de baştină), copaci, verdeaţă, linişte, păsărele ciripitoare. şi MULTE gropi. îngrozitor de multe. într-un final am ajuns la slava rusă. pe drum... nimeni. linişte mormântală. în faţă... o biserică cu o cupolă argintie, strălucitoare şi cu perdele în geam. asta ni s-a părut şi mai ciudat. străzi pietruite şi goale. întâlnim doi copii, într-un final. se plimbau cu bicicleta. o fetiţă blondină şi un baieţel cu şapcă roşie, cu însemnele PSD-ului. ahaaa... deci şi aici a fost campanie electorală. "cum ajungem la uspenia?“. o luaţi înapoi şi când ajungeţi la căminul ars faceţi stânga. poftim?!?! ce cămin ars? le promitem acadele (jumătate dintre copiii din slava rusă aşteaptă acadele de la femeile nebune cu matiz albastru, probabil) şi întoarcem. trecem pe lângă un bătrânel cu faţa arsă de soare şi barba mare. acelaşi lucru: treceţi pe lângă căminul ars şi faceţi stânga. a, bun. după minute bune de hurducăieli (gropile par a fi farmecul zonei) ajungem la căminul ars şi, după alte indicaţii, dăm de drumul ce ar fi trebuit să ne ducă spre Uspenia. şi ne-a dus. numai că trebuie să fiţi atenţi dacă veţi urma aceeaşi cale: la un moment dat vă veţi aduce aminte de ceva ... Lăsaţi orice speranţă, voi cei ce intraţi aici. :)) pe un drum cât un matiz şi jumătate mergeţi pe lângă chestia împădurită ce aduce a munte. noroc că era 1 mai şi aşa am mai văzut picior de om şi roată de maşină în cale. că altfel... neştiind dacă mergem înspre ţintă sau dacă la un moment dat vom cădea de pe Pământ, a oprit lângă un bătrânel cu faţa rotofeie şi... evident, barbă mare. "mai avem mult până la uspenia?!“. "nuuu, mai mergeţi puţin şi faceţi dreapta“, ne spune. aşa a fost. am mers puţin şi am dat de o răscruce. facem dreapta. în sfârşit: uspenia. o poartă mare, de lemn. deschisă. cu un semn de interzis pe ea. ciudat. linişte, pace, pustietate. şi atât. clădiri dărăpănate, un câine care semăna cu o vulpe şi... linişte. multă linişte. parcăm şi coborâm din maşină. inspectăm, curioşi. copilului deja i se făcuse frică. ne ducem la uşa biserii. era închisă. şi, ca nişte fete curajoase ce suntem ne uităm pe geam. "ooo, ce mizerie“, spunem noi ca nişte gospodine ce suntem :)) de fapt nu vedeam nimic decât pervazul şi... evident, perdelele. la un moment dat se aude un clipocit de apă şi speriate ne uităm în jur. cel care ne îndrumase într-aici, moşul care ne-a spus să afcem dreapta se spăla pe mâini. "cum a ajuns atât de repede aici?!?!?!??!?!?!“. "preotul este plecat. la fel şi înaltul. şi nu au lăsat cheie de la biserică. aşa că nu puteţi vedea cum este înauntru. preotul este la bucureşti, la aeroport. vine o verişoară de-a lui din australia“, ne-a lămurit bătrânul şi ne-a zis că dacă vrem putem să venim duminică, la slujbă. se îndreaptă înspre o chilie a cărei uşă se deschide. în prag apare un călugăr, iar bătrânul intră. am mai stat nu foarte mult timp, perioadă în acre am văzut o pisică, cu labele în sus despre care am crezut cu tărie că este moartă. "la popa la poartă-i o pisică moartă“, ne hlizeam mai mult pentru a ne face să credem că situaţia nu este atât de ciudată pe cât o vedeam noi. pisica era vie. dormea la soare. dar cum poate să stea o pisică nemişcată atâta timp?!?! nu vom înţelege niciodată :D am mai stat puţin şi am plecat, salutând în drum spre ieşire un călugăr care se uita curios la noi. drumul de întoarcele a părut mult mai scurt. înapoi la slava rusă... la căminul ars de la răscruce de drumuri. un bătrânel în baston mergea pe drum. "de ce se numeşte căminul ars“, întrebăm cu un aer de turist mânat de curiozitatea exploratorului aflat în expediţie. "pentru că a fost un cămin. şi a ars. era căminul cultural. au fumat copiii sub scenă şi au luat foc nişte hârtii. acu' vreo 20 de ani“ şi misterul nostru s-a dus naibii. nu era nimic palpitant. dar arăta misterios... fără tavan, cu un cer când senin, când cenuşiu deasupra, cu un cal alb păscând lângă şi cu o coloană sonoră asigurată de localnici (muzică rusească). am plecat din slava rusă cu o întrebare de "copii de oraş“ pe buze: "cum pot trăi oamenii ăştia în pustietate“.

am ajuns, târziu... în raiul nostru: constanţa. asta după aproape o oră de stat într-o aglomeraţie văratecă, între hanul piraţilor şi oraş. doar era 1 mai. mamaia era "cotropită“.

poate, aşa cum ziceam mai devreme, fiecare are raiul lui. iar universul conspiră pentru noi numai dacă ne dăm seama ce ne dorim. şi dacă visăm. şi mai ales dacă avem puterea să ne dorim ceva. şi dacă îl luăm exemplu pe ricky, matizul albastru care a ajuns acolo unde se credea că numai căruţa poate :)) the end

song of the day

frânturi de lume - uspenia şi slava rusă

ONG-işti degeaba

Marea organizaţie ecologistă Mare Nostrum a organizat sâmbătă, cu ocazia Zilei Pământului, o „plantare arbori, arbuşti şi flori" în parcul Tăbăcăriei.

În acest context nu pot decât să adresez o întrebare conducerii Mare Nostrum: cum vă mai rabdă Pământul, chiar şi de ziua lui?! Vă miră întrebarea mea?! Să ne mai jucăm puţin de-a interogatoriul. Cum puteţi să vă mândriţi cu un parteneriat cu primăria?! Cum puteţi planta „10-15 pomişori", aşa cum mi s-a spus discret, pe şest, din partea lui Mazăre?! Cum vă faceţi frate cu primarul până treceţi puntea şi cum vă trece greaţa?! Pentru că îmi închipui că nu v-a fost uşor să vă pupaţi cu cel pe care l-aţi stuchit de nu aţi mai putut, cu ceva ani în urmă. Cred că ne aducem cu toţii aminte cu cât patos îl înjurau ONG-iştii pe Radu Mazăre atunci când s-a pus problema construirii mall-ului din Tăbăcărie. Şi acum, la numai câţiva ani depărtare, plantează pomana verde din partea celui numit „distrugătorul parcului". Aşa, a?! Bună treabă de ecologist cu tichie de mărgăritar. Şi să vedeţi ce explicaţie off the record mi se dă: că, vezi Doamne, s-au săturat să se lupte cu el şi s-au decis să îl implice în acţiuni de mediu, numa', numa' i-o veni şi lui mintea la cap! Nu vă mai puteţi opri din râs? Vă înţeleg. Nu ştiu dacă să numesc asta naivitate sau... Au denumit acţiunea Eco-Guerrilla, ca să-i placă şi primului om al urbei. Că doar el este mare amator de simboluri sud-americane. Au spus că evenimentul este „un nou concept de comportament civic ecologist", „simbolul mişcării de rezistenţă pentru apărarea integrităţii şi funcţionalităţii spaţiilor verzi urbane". Au avut şi un slogan frumos, pompos, bine gândit pentru a atrage atenţia: „Nu contează cine eşti, ci ceea ce faci pentru natură!". Corect! În orice caz, cei de la Mare Nostrum au pus frumuşel în pământ cei câţiva puieţi de la primărie, plus câţiva achiziţionaţi din propriile fonduri şi au dormit mai liniştiţi noaptea. Cred că este bine să faci nani cu gândul că plantele înrădăcinate în ziua respectivă l-au îmbogăţit, poate, puţin pe vărul primarului Mazăre, Basarab Popa. Nu ştiţi cine este? Citiţi rechizitoriul DNA-ului şi vă veţi lămuri. Apoi, poate data viitoare, când vă veţi mai plânge că între ong-iştii de mediu din Constanţa nu există solidaritate şi că, „în Constanţa, organizaţiile sunt numai cu numele şi nu vor să colaboreze în niciun fel. Unii primesc fonduri de pe la primărie, alţii au interese numai în anumite zone ale litoralului. Dacă pe unul îl interesează numai Grindul Chituc, iar eu le spun să facă ceva pentru Constanţa, spun că nu îi interesează. Cu cine să faci proteste pe aici?!", veţi avea măcar puţină demnitate. Dar chiar aşa. Cu cine?

song of the night

song of the day