Steluţele: episodul IV - La mulţi ani, Andra mea!

trebuie să recunosc faptul că mă număr printre norocoşii planetei. nu aveam mai mult de trei sau patru anişori când în viaţa mea a apărut ea, minunea mea. de atunci am împărţit tot: bucurie, durere, lacrimi, fericire, năzbâtii, secrete, sentimente... tot ce se poate într-o viaţă. este adevărat, povestea noastră a început ca un război, certându-ne pe păpuşi. apoi l-am iubit la unison pe Luci, care ne-a înselat "mişeleşte“ cu numita Dori Paris. nu ştiu cum am trecut peste drama asta. aaa, ba ştiu. împreună. ăla a fost momentul în care ne-am decis că nu ne vom mai certa vreodată pe bărbaţi (să ne înţelegem, eram încă la grădiniţă) şi că, dacă se va întâmpla să ne surâdă vreunul amândurora vom alege soluţia cea mai simplă şi mai bună: îl vom împărţi (Cristi, nu te impacienta, nu s-a mai întâmplat de atunci). multe ne-au fost străine, însă un lucru ne-a fost clar din prima: ne iubeam şi ne iubim în continuare. eu aveam şase ani şi ea şapte şi în existenţele noastre a apărut Biţu. ne-am bucurat noi că vedem puţă (eram perverse de mici), însă nu am prevăzut urmarea. toată lumea a început să-l iubească mai mult pe ăla micu'. oricum, n-a fost tragedie. am crescut şi am început să povestim cum eu sunt făcută de mama cu tata, ea de Măria cu nenea Cristi, numai că mama s-a recăsătorit cu nenea Cristi şi Măria cu tata, iar săracu' Biţu avea tată incert (uneori tata, alteori nenea Cristi). vă vine să credeţi sau nu minciuna noastră a prins până târziu, când ajunsesem deja amândouă în Bucureşti. nopţile noastre cu poveşti au adus pereţilor secrete mii. dar cine să ştie ce am eu în inimă dacă nu ea?! nu mai departe de acum vreo două luni moţăiam pe canpea după o partidă straşnică de plâns. mă usturau ochii şi mă durea inimioara. sună telefonul. era ea care mă întreba fără preambul: ce faci, copilu'? zi-mi, ce ai păţit? doar ea ştie, de la sute de kilometru depărtare că am ceva, exact atunci când am. cum se numeşte asta dacă nu iubire adevărata? niciodată nu m-a certat, dar mereu m-a înţeles. este sufleţelul meu pereche şi niciodată nu voi putea să-mi privesc viaţa fără ea. am zis mereu şi o voi spune întotdeauna: dacă veam o soră nu o puteam iubi atât. şi, da... este Andra mea. minunea mea. iar azi a fost ziua ei. la mulţi ani, iubire (iar o sa creadă lumea chestii ciudate despre noi :)). îţi doresc toată sănătatea, fericirea şi tot binele din lume. te iubesc şi nu va exista clipă în viaţa mea în care să nu am nevoie de tine.

la mulţi ani!

(anul trecut, la munte)

(minunea mea cu minunea ei)

(true love)

un om, o poveste, un secol

Pe tataia Preda l-am văzut toată viaţa mea ca pe un personaj. a fost legionar sau nu? a fost întrebarea care m-a măcinat încă de pe vremea când nici măcar nu ştiam ce înseamnă cuvântul ăla. un om dur care-mi zâmbea de multe ori aproape pe ascuns. din patul lui ridică acum capul şi mă întreabă: maşina ta e coreeană? apoi revine la ziarele lui... după alte câteva minute întreabă în ce lună suntem sau cum este vremea. alteori ne trimite să vedem ce fac caii, chiar dacă în curtea aia nu s-a mai văzut copită de cabalină de pe vremea când era el în puteri. sunt prea multe de spus despre un om care a făcut închisoare politică, a văzut războiul şi facerea Canalului. el este un om cu o poveste de un secol. 

Azi ne întrebam daca este bine sau nu să trăieşti cât el, dacă ar trebui să ne dorim asta. eu îmi doresc mie ce îi doresc şi lui, în acest moment: să ne vedem sănătoşi şi la anu', tataie. :)

songs of the night

song of the day

new me

song of the day

Mazare, ce au facut parintii tai pentru Constanta?

În plină şedinţă de Consiliu Local, primarul Radu Mazăre a avut o revelaţie: „Tot oraşul acesta a fost făcut de părinţii noştri!". S-a revoltat, s-a înroşit, s-a răstit şi a lăsat întreg Consiliul... mască. 

Episodul nu a fost discutat, nu s-au pus întrebări, nu s-a parlamentat pe această temă. Dar eu nu pot să nu întreb: dragă primarule, ce au făcut părinţii tăi pentru oraşul acesta? Părinţii tăi cu buletine de Bucureşti au muncit vreo secundă pentru bunăstarea urbei de la malul mării? Din câte am auzit eu, şi nu cred că mi-au ajuns zvonuri mincinoase la urechi, soţii Mazăre nu prea vă aduceau, pe voi, cei trei flăcăi, la mare în vacanţă. O făcea o familie de prieteni care nu avea copii. Familie despre care ai recunoscut emoţionat că încă o ajuţi cu bani şi că îţi sunt ca nişte părinţi. Deci, nu ştiu de câte ori au venit Ştefan şi Gabriela Mazăre pe plaiurile nisipoase ale Constanţei însă este cert: nu au făcut nimic pentru oraşul acesta. Am vrut să te întreb ieri exact acest lucru: cum a contribuit familia Mazăre la dezvoltarea Constanţei? Însă răspunsul tău infatuat mi-a înflorit în imaginaţie şi m-a făcut să renunţ. „Pe mine", mi-ai răspuns în mintea mea la întrebarea care m-a măcinat de-a lungul întregii şedinţe de Consiliu Local. Tu eşti „binele" pe care l-au dat părinţii tăi oraşului? Sunt absolut convinsă că acesta îţi este crezul. Ştiu câteva persoane care te-ar contrazice cu argumente, nu cu vorbe în vânt. Şi nu poţi reclama faptul că cineva îşi doreşte binele constănţenilor, chiar dacă nu este pe placul tău apoi să şopteşti la urechile unui angajat zâmbăreţ: „Ce prost mai e şi acesta". Prostul despre care spui tu este departe de a-mi fi simpatic. Însă, „prostul" acela a ridicat o problemă pe care tu nu o vezi. Nu plăteşti oamenii informaţi cu puii, făina şi uleiul. Nu îi poţi mitui pe cei tineri, care citesc, văd, observă. Îi orbeşti doar pe cei neputincioşi. Însă, aceşti bătrâni care nu te pot vedea în esenţă, sunt cei care au făcut ceva pentru Constanţa. Asta spre deosebire de tine şi de familia ta. Pentru tineri spui că faci locuinţe ieftine pe care să şi le poată permite, însă atunci când ai fost întrebat cum un tânăr cu mai puţin de opt milioane salariu ar putea să-şi permită un apartament „ieftin", ai zis că nu-i nici o problemă. Tinerii au cheltuieli, poate au 100 de euro lunar, dar de unde avans, domn' primar. Le dai mata?! Vând prietenii câteva terenuri şi dau pomană la tineri? Nu cred că se va întâmpla asta. Aşa că, înainte să-i plângi pe ceva pentru Constanţa, întreabă-te cine o să te plângă pe tine...