luni, 3 ianuarie 2011
Pauză de linişte – Urări de an nou (?!)
Întoarcerea la realitate a fost cum nu se poate mai şocantă. Bum! M-am apropiat de casă şi a venit realitatea peste mine, de parcă mă aştepta la colţ. Ce să spun... Săptămâna mea de hibernare a fost minunată. Mi-aş dori să nu se fi terminat. M-a ajutat să-mi clarific anumite probleme, să realizez câteva lucruri şi să mă pun măcar pe un picior, dacă nu pe amândouă. Mi s-a demonstrat încă o dată că am o intuiţie de care până şi eu ar trebui să mă feresc, că uneori prevăd lucrurile într-un mod care mă înspăimântă (mai ales pe cele rele) şi că, în anumite cazuri, nimic nu se schimbă, oricât de tare încerci să visezi că se va întâmpla.
Una peste alta, mi-am început anul cu aproximativ aceeaşi urare ca şi în 2010. "Să dea Domnul să te măriţi anul ăsta“, mi-a spus Diduţa "suavă“ la telefon. Este adevărat că anul trecut îmi urase şi să-i fac un strănepot. oricum, chiar şi "din flori“ dacă altfel nu se poate. ce să fac?! să plâng, să râd??? nu mai ştiu... fac 30 de ani anul ăsta, la naiba!!! nu mi se pare că este cam mult?? i-am explicat de "n“ ori că nu toţi putem avea vieţi la fel, că unora le este scris într-un fel, altora într-un altul, că unele lucruri se întâmplă la timpul lor sau deloc, că, că şi că. nimic, frate! e chitită! am ajuns să o ameninţ că mă duc la agăţat în Piaţa Chiliei şi iau cel mai negru dintre ţigani. dar, nimic n-o opreşte!
în orice caz, faza asta cu măritatul deja mă scoate din sărite. care-i treaba? unde-i câştigul? la ce m-ar ajuta în afara faptului că aş intra cu mândrie în toate tiparele sociale posibile? o, da... este adevărat! aş fi pe placul societăţii monogame în care soţiile de vârsta mea nu ştiu cum să cheltuiască mai repede banii soţului în timp ce acesta este în oraş cu băieţii (a se înţelege "cu altele“). nu mă consider norocoasa care va da peste dragostea adevărată, din poveşti. nu există. este un capitol încheiat. iubirea aia o găseşti în mintea ta, la 20 de ani. când înaintezi niţel în vârstă realizezi că dragostea nu-i aşa cum o vedeai. că, de fapt, suntem nişte animale umblătoare în două picioare şi uneori prea vorbăreţe şi că nu avem alt scop în viaţă decât a ne găsi, măcar aşa, de fason sau de paravan, un "suflet pereche“. şi încă unul, încă unul, încă... să nu fiu înţeleasă greşit. mi-aş dori o familie. dar una adevărată, nu un bâlci, nu o telenovelă, nu un film de pe Acasă TV, nu un război continuu, nu o luptă. da, ştiu... vreau cam multe. şi poate d-asta, în realitate, nu-mi doresc nimic.
Sper să vă aducă 2011 numai bine. şi, mai ales, lucruri adevărate. ceea ce-mi doresc şi mie :)
Una peste alta, mi-am început anul cu aproximativ aceeaşi urare ca şi în 2010. "Să dea Domnul să te măriţi anul ăsta“, mi-a spus Diduţa "suavă“ la telefon. Este adevărat că anul trecut îmi urase şi să-i fac un strănepot. oricum, chiar şi "din flori“ dacă altfel nu se poate. ce să fac?! să plâng, să râd??? nu mai ştiu... fac 30 de ani anul ăsta, la naiba!!! nu mi se pare că este cam mult?? i-am explicat de "n“ ori că nu toţi putem avea vieţi la fel, că unora le este scris într-un fel, altora într-un altul, că unele lucruri se întâmplă la timpul lor sau deloc, că, că şi că. nimic, frate! e chitită! am ajuns să o ameninţ că mă duc la agăţat în Piaţa Chiliei şi iau cel mai negru dintre ţigani. dar, nimic n-o opreşte!
în orice caz, faza asta cu măritatul deja mă scoate din sărite. care-i treaba? unde-i câştigul? la ce m-ar ajuta în afara faptului că aş intra cu mândrie în toate tiparele sociale posibile? o, da... este adevărat! aş fi pe placul societăţii monogame în care soţiile de vârsta mea nu ştiu cum să cheltuiască mai repede banii soţului în timp ce acesta este în oraş cu băieţii (a se înţelege "cu altele“). nu mă consider norocoasa care va da peste dragostea adevărată, din poveşti. nu există. este un capitol încheiat. iubirea aia o găseşti în mintea ta, la 20 de ani. când înaintezi niţel în vârstă realizezi că dragostea nu-i aşa cum o vedeai. că, de fapt, suntem nişte animale umblătoare în două picioare şi uneori prea vorbăreţe şi că nu avem alt scop în viaţă decât a ne găsi, măcar aşa, de fason sau de paravan, un "suflet pereche“. şi încă unul, încă unul, încă... să nu fiu înţeleasă greşit. mi-aş dori o familie. dar una adevărată, nu un bâlci, nu o telenovelă, nu un film de pe Acasă TV, nu un război continuu, nu o luptă. da, ştiu... vreau cam multe. şi poate d-asta, în realitate, nu-mi doresc nimic.
Sper să vă aducă 2011 numai bine. şi, mai ales, lucruri adevărate. ceea ce-mi doresc şi mie :)
marți, 28 decembrie 2010
Mică pauză de linişte - "Pune mâna pe el să se facă mare!“
De două zile stau în casă şi vegetez cum nu am mai făcut-o de mult timp. probabil că atunci când mă voi întoarce la realitatea constănţeană îmi va fi greu să mă reobişnuiesc, să am din nou ceva de făcut, să îmi beau cafeaua citind ziarele şi să mă apuc de treabă. sper ca până atunci să mă satur de leneveală. deocamdată este atât de bineee :D ieri a nins toată ziua şi eu, antisociala, am fost nevoită să mă duc la piaţă. încruntată, nemachiată, am tras pe mine haina şi am pornit prin mocirla formată din zăpadă şi nisip (sau pământ, nu mi-am dat seama) rămas în urma lucrărilor la celebrul pasaj basarab. mi-am băgat portofelul, atât de mare cât este el, într-un buzunar al blugilor şi telefonul în celălalt. pe drum am văzut un nene ieşind dintr-un magazin. m-am încruntat puţin mai tare şi mi-am văzut de drum. în spatele meu îl aud spunând: "pune mâna pe el să se facă mare!“. "Doamne!“, mi-am spus. "Ce pervers o mai fi şi ăsta?!?“. şi a repetat de câteva ori acelaşi lucru în timp ce eu, cea speriată de zăpadă şi terifiată la gândul că aş putea aluneca, am grăbit pasul înfruntându-mi teama. la un moment dat, enervată de îndemnul repetitiv, m-am uitat la el. în braţe, într-o gentuţă sau o sacoşă, nu ştiu sigur, avea un miel, cred că abia fătat. o creatură la fel de speriată ca şi mine, numai că foarte, foarte mică. oare pot deveni mai suspicioasă şi mai antisocială decât atât?!?!?!?!
joi, 23 decembrie 2010
Abonați-vă la:
Postări (Atom)