And I love you I love you I love you like never before

Pentru ce protestăm? Cât de sănătoasă este sănătatea?

Protestele din ultimele zile ne-au arătat o faţă pe care românii nu păreau a o mai avea.

Mi-e teamă însă ca, la fel ca în orice ocazie, revolta mioriticilor să nu fie o manipulare sau o făcătură. Oricum, cu un motiv de plecare şi un altul de urlat în stradă, nişte oameni au protestat. De ce? Am plecat de la defiinţarea SMURD şi am ajuns la Băsescu. Vă place sistemul sanitar din România? Să vă povestesc eu cum mai bine de doi ani mi-am petrecut mult prea mult timp în „cea mai mare unitate sanitară din judeţ", aşa cum îi spunem, în limbaj de lemn, Judeţeanului?! Să vă spun cum mi-am plimbat bunicul cu căruţul prin tot spitalul, chinuindu-mă să nu-l scap, pentru că nici măcar o infirmieră nu a catadicsit să mă ajute? Sau cum, în disperare de cauză, am ales să-l transferăm la Bucureşti? Ori că sfârşitul i-a venit în urma infectării, în Spitalul Judeţean Constanţa, cu... „celebrul" stafilococ auriu? Că aproape un an a fost chinuit de febră şi frisoane? Poate că toate astea sunt neimportante pentru cei care protestează şi urlă „Jos Băsescu!". Ştiţi ceva?! Mi-e totuna cine ocupă Cotroceniul. În momentul în care îmi amintesc chinurile prin care a trecut bătrânul meu iubit din pricina unui stafilococ „dăruit" de Spitalul Judeţean Constanţa.... chiar nu-mi pasă cine conduce ţara, ci realizez doar că sistemul sanitar nu ne aduce sănătate, ci durere. Da, sunt şi excepţii. Aici însă excepţiile nu confirmă regula. Nu spun să schimbăm tot, dar ar trebui să ne învăţăm cu normalitatea. Să nu ne mai dea afară din Urgenţă bodyguarzii plătiţi din banii pe care noi îi dăm asigurărilor de sănătate. Să nu stăm câte cinci ore pentru a fi consultaţi, să nu murim pe holurile spitalelor sau să nu ni se facă mai rău după ce plecăm de acolo. Să nu ne mai fie teamă să naştem în spitalele de stat şi să dăm zeci de milioane pentru a deveni părinţi. Îmi amintesc de „Copilul divin" al lui Bruckner, care a refuzat să se nască după ce a aflat toate nenorocirile lumii. Şi eu aş refuza în aceste condiţii, în această ţară. Şi vă mărturisesc că mi-am pornit scrierea cu intenţia de a-l întreba pe marele revoluţionar al oraşului, proaspăt întors din Honduras şi din Venezuela, de ce nu iese în stradă. Acum, el, revoluţionarul, are revoluţie, dar tace. Se duce în club şi... atât. Mucles! Am realizat că de fapt întrebarea mea ar fi de prisos. Nu mai contează politica acum. Contează că ni se încalcă poate cel mai de preţ drept: cel de a trăi. Şi că trebuie să realizăm, dincolo de cuvinte, de manipulări şi de interese, că nimeni nu a făcut nimic să se schimbe asta. Şi că vinovaţii suntem noi. Că le-am permis să ne aducă în starea asta...

Ce am gătit astăzi

http://gurmandino.ro/2011/08/18/piept-de-pui-umplut-cu-unt-usturoi-si-busuioc/

http://www.caietulcuretete.com/2010/10/cornuri-cu-mere.html

Cornurile le-am făcut cu Nutella, gem de caise şi dulceaţă de gutui.Am mai pus şi nişte stafide.

Încercaţi! Merită...

:D

Ce-ţi dorim noi ţie, dulce Românie

Discutam zilele trecute cu un om citit, umblat, cu legături în conducerea judeţului. Fusese „p-afară" câteva zile şi s-a întors, ca de fiecare dată, şocat de diferenţa dintre România şi alte locuri, mai apropiate decât ne-am închipui, dar atât de diferite. Este adevărat, mereu simţim această diferenţă. De la vlădică până la opincă, aşa cum se spune, România este un spaţiu atipic, infectat, din care nu poţi ieşi curat. Oare cum o fi viitoru?! O dată-n an măcar ar trebui să-i urăm ceva ţării acesteia pe care noi, fiecare, o îmbolnăvim cu răutăţile noastre, cu furtişagurile, cu ironiile de doi bani şi cu minţile corupte, cu tot ceea ce înseamnă mai rău în a fi român. Câteodată te uiţi în jurul tău şi vezi numai feţe încrâncenate. Este firesc. Tuturor ni se întâmplă. Am ajuns să ridicăm răutatea la nivel de isteţime, iar bunătatea este prostie crasă. Orice valoare morală este dată peste cap, iar principiile degenerează în orgii petrecute într-o mini-vacanţă la munte între un profesor şi o elevă. Omorâm câinii spunând zâmbitor că nu face nimic, că la fel procedăm şi cu porcii, uitând că porcul nu va muri niciodată prin auto-înfometare pe catafalcul stăpânului răpus de boală. Nu mai contează ce ai în cap, ci ce ai sub fund, ce maşină conduci, ce firmă a produs pantalonii, bluza, ochelarii, haina, părul, siliconul. Noi, ca oameni, nu mai existăm. Societatea nu ne mai transformă în fiinţe comunicative, care ştiu să relaţioneze, ci, din contră, ne transformă în monştri gata de atac la orice pală de vânt, la orice idee greşită ne trece prin cap. Suferim de mania persecuţiei şi de paranoia. Credem că toate sunt parte dintr-o teorie a conspiraţiei. Nu mai vedem cerul albastru, nu mai simţim aerul curat, ci doar pereţii şi firma de la intrarea în vreo cafenea sau vreun club. Vedem haine, nu suflete, firme, nu altceva.

Eu, Românie, îţi doresc să fii, măcar o dată-n an, normală! Să ne lipseşti de încrâncenare, de competiţia fără rost cu unii care nu ne sunt competitori, să dai răutatea deoparte şi să trăieşti numai pentru tine, nu cu ochii la alţii! Ţi-aş dori ca şi copiii noştri să-ţi spună: „La trecutu-ţi mare, mare viitor!"

Eutanasiem maidanezii. Dar pe politicieni de ce îi mai ţinem în viaţă?!

Deputaţii au votat legea prin care este permisă eutanasierea maidanezilor. Nu mă interesează absolut niciun detaliu, nicio condiţie, nimic. M-am resemnat cu faptul că nu mai suntem oameni. Vă întreb atât: de ce pe politicieni îi mai ţinem în viaţă?

Aş vrea să spun de la bun început că nu mă refer la viaţa terestră a politicienilor, nu atentez la nimic şi nu instig în niciun fel la violenţă, dar fac referire la viaţa lor politică. „Eu te-am făcut, eu te omor", zice vorba românului cu alcoolu'-n bot. Aşa şi cu ei, cei ajunşi prin Parlament, pe la Primării sau Consilii Judeţene. Noi îi facem, prin voturile şi susţinerea noastră. Noi ajutăm la crearea monstrului, noi îi dăm drumul în lume, apoi noi nu îl putem stăpâni. În loc să voteze legi pentru a ne face viaţa mai uşoară, ei nu ştiu cum să fure mai bine. Câinele fură de foame, voi din îndestulare şi din lăcomie, dragi politicieni! Câinele muşcă, dar nu te linge mai apoi, aşa cum faceţi voi cu locurile în care scuipaţi şi pe care aveţi grijă să vă plimbaţi limbile, domestici şi ascultători. Câinele nu-i parşiv, el oferă afecţiune sinceră. Câinele nu oferă pomeni electorale cu lacrimi false în ochi pentru ca mai apoi să plece în vacanţe însorite în celălalt capăt al lumii. Aţi văzut vreodată un câine râzând, suferind, plângând? I-aţi simţit durerea? Da, şi câinii simt, spre deosebire de voi, care aveţi orice senzaţie abolită. Voi, ca oameni, aproape că nu mai existaţi. Şi vina este a noastră, a celor care nu au capacitatea de a vedea sub masca zâmbitoare şi binevoitoare, care nu percep intenţiile din spatele gesturilor aparent frumoase, care nu văd mizeria şi putreziciunea sufletelor. Câinele îşi însoţeşte stăpânul chiar şi după moarte. În schimb, voi, politicienii acestei ţări, sunteţi în stare să înfigeţi pumnalul în spatele oricui vă incomodează. Credeţi că sunteţi mai buni numai pentru că mergeţi în două labe încălţate cu pantofi de mii de euro, că vă ascundeţi blana sub ţoale de firmă şi vă alungaţi mirosurile neplăcute cu parfumuri ale celebrelor case? Vă înşelaţi... Nemernicia nu poate fi ascunsă nici de cele mai bune farduri.

Omorâţi câinii! Poate că şi noi vom avea vreodată ocazia să vă „omorâm" pe voi.

Nessuno sa la verità, è un grande amore e mai più grande esisterà

Foarte mică pauză de linişte: Scârbă

Suntem un popr al dracu' de scârbos. "Nu, nu mă interesează ai cui sunt banii, de la cine, cum au fost obţinuţi, contează că îmi sunt daţi mie şi copilului meu bolnav. Nu mai contează nimic altceva. Nici dreptate, nici alte prostii. Nu discut subiecte d-astea“. Exact cuvintele astea au fost spuse astăzi de ochii unei femei care a primit bani de la Radu Mazăre. Nu contează câţi bani, nu ăsta este subiectul. Şi da, copilul ei este foarte bolnav. Dar este şi irecuperabil. Orice şi oricine mi-ar spune, oricâte tratamente ar face, copilaşul acela va suferi de tetrapareză spastică toată vieţişoara lui. Şi, probabil că nu va conştientiza vreodată că mama lui i-a pupat, prin cuvinte, nu la propriu, tălpile unuia care... Nu merită să scriu. Ştim cu toţii...
Pot să spun un singur lucru: Mi-e scârbă, foarte scârbă!