„Odată am fost foarte aproape să ne prăbuşim cu avionul. Am plecat la Balcaniada din Iugoslavia, în 1976, când, la un moment dat, avionul a început să se zguduie“
Director general al CS Farul Constanţa, Ilie Floroiu şi-a înscris numele în topul celor mai valoroşi sportivi constănţeni. „Dacă ar fi să fac un top al performanţelor, pe primele trei locuri se află Draica, Floroiu şi cu mine“, spunea şefa Direcţiei de Sport, Elena Frâncu, despre prietenii săi de-o viaţă. Atlet de valoare, Floroiu a pus umărul la imaginea bună pe care o au atleţii autohtoni în străinătate. Calm, organizat şi foarte apropiat de sportivi, fostul atlet recunoaşte că nu poate sta departe de pistă şi că se mai antrenează şi acum. Înregistrarea integrală a interviului o puteţi asculta pe www.ziuadeconstanta.ro.
Cum v-aţi început cariera sportivă?
Am început-o foarte târziu, la 18 ani şi jumătate, pe 1 iunie 1971. La vremea respectivă se organizau crosuri, printre care şi Crosul Tineretului, care, din păcate, astăzi nu mai există. Acesta, chiar dacă era pe vremea lui Ceauşescu, pentru atletism era un bun prilej de selecţie pentru viitorii campioni. Printre cei descoperiţi la aceste crosuri se numără campioni precum Gheorghe Dimpu, campion şi recordman european de juniori, Fiţa Lovin, campioană mondială şi medaliată la Jocurile Olimpice şi, bineînţeles, subsemnatul. După ce am terminat pe locul 7 la Crosul Tineretului, în 1971, am avut nişte discuţii şi am venit la clubul Farul, unde era antrenor Ion Veliciu.
Cine v-a descoperit?
La liceu am avut un profesor de educaţie fizică foarte tenace, iubitor al atletismului, Silviu Ispas, şi aş putea spune că dumnealui a fost cel care m-a descoperit în prima fază şi, ulterior, antrenorul Ion Veliciu.
Aţi avut un moment atunci în care aţi fi vrut să faceţi altceva decât sport?
Eu eram un copil de la ţară, veneam dintr-un sătuc din Tulcea şi încă nu realizam ce fac în acea perioadă. Eram elev la Liceul Agricol Agigea, la contabilitate şi merceologie. Cu impulsul tineresc şi aportul profesorului de educaţie fizică am ales să fac atletism în detrimentul meseriei pe care o învăţasem la liceu. Prin natura mea, sunt o persoană care iubeşte competiţia şi, în general, îmi place să câştig.
Ce a urmat după ce v-aţi legitimat?
Am început antrenamentele, cantonamentele, am ieşit campion naţional, campion balcanic, am recorduri naţionale care sunt şi astăzi în picioare şi alte rezultate care au venit ulterior.
Cum era viaţa de sportiv atunci?
Atunci, entuziasmul pentru mişcare era mult mai mare, erau şi acele concursuri şi crosuri pentru tineri. Însă, pe atunci, nu prea puteai să faci şi altceva, spre deosebire de astăzi, când tinerii au mai multe variante. Se depărtează de sport şi se duc spre calculatoare, spre cluburi de noapte, spre întreceri cu maşini sau spre droguri şi nu se mai îndreaptă spre mişcare. Prin urmare, sportul de performanţă are astăzi de suferit, dovadă fiind rezultatele din ultimii ani, de la Olimpiada de anul trecut, care nu se compară cu cele din anii precedenţi.
Care credeţi că este problema principală din cauză căreia nu se mai face mişcare, nu se mai organizează concursuri ca altădată?
În primul rând vreau să menţionez că nu este o problemă de bani. Nu îţi trebuie bani să faci mişcare, să alergi. Nu trebuie să se facă neapărat sport de performanţă, ci sport de masă, aşa cum se face de exemplu în ţările nordice. Acei oameni nu aleargă să ajungă mari campioni mondiali, ci vor să ajungă campioni ai sănătăţii.
Băiatul dumneavoastră v-a urmat cariera în vreun fel?
Din păcate, nu. Am avut tentative să îl duc spre sport. Am fost cu el pe stadion, la sală, însă nu. A urmat cariera profesională şi lucrează într-o bancă.
Cât câştiga pe vremea aceea un sportiv?
Foarte puţin. Să vă dau un exemplu. Am venit pe locul 5, la Jocurile Olimpice din 1976, de la Montreal, când am realizat şi un record naţional la 10.000 de metri şi cei din Consiliul Naţional pentru Educaţie Fizică şi Sport s-au chinuit atunci să mă premieze. Mi-au oferit 3.000 de lei când, pe atunci, un muncitor obişnuit câştiga cam 1.700 de lei. Am primit, însă, atunci, un apartament cu trei camere, unde stau şi acum, pe care mi l-a dat primul secretar al judeţului.
Aţi reuşit atunci să ieşiţi din ţară, lucru care era dificil pe vremea aceea...
Nu era neapărat un beneficiu, pentru că te duceai practic la concurs. Păi, plecam, de exemplu, vineri dimineaţa din ţară, ajungeam la prânz la Roma, pentru concurs, mâncam, ne odihneam şi la ora cinci făceam antrenamentul de acomodare. Sâmbătă dimineaţă aveam din nou antrenament, duminică - concurs şi luni dimineaţă ne întorceam în ţară. Aşa că nu era niciun avantaj, pentru că plecam în alte ţări.
Totuşi, ce v-a impresionat cel mai mult în urma acestor ieşiri din ţară?
Per ansamblu, Noua Zeelandă mi-a plăcut cel mai mult. Am plecat atunci pe 3 ianuarie 1979 din Bucureşti, unde era un viscol puternic, abia ajungând la Aeroportul Otopeni, cu un Aro. Când am ajuns în Noua Zeelandă a fost foarte ciudat, pentru că afară erau 27 de grade şi noi eram înfofoliţi de la gerul din România. E altceva acolo, o altă lume, verdeaţă multă. În plus, acolo se face multă mişcare şi toată lumea deschisă. A fost foarte frumos.
Aţi fost tentat să vă stabiliţi în altă ţară?
Nu, niciodată, deşi mi s-a propus la un moment dat, când un club din Italia a vrut să mă legitimeze. Atunci chiar apăruse şi un articol într-un ziar italian, în care se scria despre mine, şi mi-a fost frică să nu cumva să interpreteze altfel Securitatea. Am mai fost odată singur în Brazilia, fără niciun ban în buzunar, la o competiţie. Am fost invitat în noaptea de Anul Nou, în 1974, la un cros în această ţară. Trebuia să plec singur, biletul fiind plătit numai pentru mine. Aici au fost nişte probleme, pentru că invitaţia era pentru 24 sau 25 decembrie. Eu trebuia să ajung la Madrid, unde venea un reprezentant al unei companii aeriene din Brazilia. Însă compania Tarom nu avea curse spre Madrid în fiecare zi, aşa că m-au trimis pe data de 29. Am ajuns în Madrid fără bani, unde am stat 24 de ore, timp în care am mâncat doar câteva portocale pe care le aveam la mine. De asemenea, de acasă mi-au spus să am grijă cu paşaportul să nu mi-l fure, să nu-l pierd. Dacă nu aveai paşaport pe vremea aia, erai un om mort. Aşa că l-am prins cu acul de siguranţă de buzunar. Am ajuns pe data de 30, după aproape două zile de drum şi prin aeroporturi. Nu am cunoscut traseul, acesta fiind pe străzile din Sao Paolo şi am terminat pe un nesatisfăcător loc 30. Apoi, pe 3 ianuarie, am concurat pe pistă şi am câştigat, la competiţie participând aceiaşi concurenţi din urmă cu trei zile.
Aveţi superstiţii?
Nu mă întorc niciodată din drum dacă am uitat ceva. Îmi controlam geanta cred că de zece ori înainte să plec la concurs.
Aveaţi un idol când concuraţi?
Da, era un sportiv belgian, Emile Puttemans, campion european la 5.000 de metri. Îmi plăcea modestia lui, maniera lui de alergare, acurateţea alergării. Îmi plăcea foarte mult.
Care a fost cel mai mare premiu câştigat în cariera de sportiv?
1.000 de dolari primiţi la un concurs în Finlanda a fost cel mai mare premiu.
Ce au atleţii de culoare faţă de noi la probele de fond?
Sunt mult mai talentaţi din punct de vedere genetic. În plus, ei se nasc, cresc şi se antrenează la 2.000 de metri altitudine, ceea ce înseamnă foarte mult pentru performanţele sportive la această probă.
Care a fost proba dumneavoastră preferată?
Eu am concurat la 5.000 şi 10.000 de metri, însă a doua a fost preferata mea, deşi cea mai bună performanţă a mea, când am fost la două secunde de recordul mondial, a fost la 5.000 de metri.
Aveţi vreo amintire care v-a marcat de-a lungul vieţii?
Sunt foarte multe. Odată am fost foarte aproape să ne prăbuşim cu avionul. Am plecat la Balcaniada din Iugoslavia, în 1976, când, la un moment dat, avionul a început să se zguduie. Iniţial nu am luat în serios, însă, după puţin timp, avionul a început să piardă altitudine şi mi-am dat seama că e ceva serios. Colegilor mei li se făcuse rău. După ce nu am fost primiţi să aterizăm de urgenţă pe un aeroport din Iugoslavia, am ajuns, până la urmă, la Zagreb, în siguranţă, pilotul anunţându-ne apoi că avionul mai avea combustibil pentru câteva minute de zbor.
Dacă ar fi să o luaţi de capăt, aţi alege acelaşi drum?
Da, pentru că este un drum greu, dar frumos. A fost ceva ce am practicat din plăcere şi mi-a adus foarte multe satisfacţii.
Director general al CS Farul Constanţa, Ilie Floroiu şi-a înscris numele în topul celor mai valoroşi sportivi constănţeni. „Dacă ar fi să fac un top al performanţelor, pe primele trei locuri se află Draica, Floroiu şi cu mine“, spunea şefa Direcţiei de Sport, Elena Frâncu, despre prietenii săi de-o viaţă. Atlet de valoare, Floroiu a pus umărul la imaginea bună pe care o au atleţii autohtoni în străinătate. Calm, organizat şi foarte apropiat de sportivi, fostul atlet recunoaşte că nu poate sta departe de pistă şi că se mai antrenează şi acum. Înregistrarea integrală a interviului o puteţi asculta pe www.ziuadeconstanta.ro.
Cum v-aţi început cariera sportivă?
Am început-o foarte târziu, la 18 ani şi jumătate, pe 1 iunie 1971. La vremea respectivă se organizau crosuri, printre care şi Crosul Tineretului, care, din păcate, astăzi nu mai există. Acesta, chiar dacă era pe vremea lui Ceauşescu, pentru atletism era un bun prilej de selecţie pentru viitorii campioni. Printre cei descoperiţi la aceste crosuri se numără campioni precum Gheorghe Dimpu, campion şi recordman european de juniori, Fiţa Lovin, campioană mondială şi medaliată la Jocurile Olimpice şi, bineînţeles, subsemnatul. După ce am terminat pe locul 7 la Crosul Tineretului, în 1971, am avut nişte discuţii şi am venit la clubul Farul, unde era antrenor Ion Veliciu.
Cine v-a descoperit?
La liceu am avut un profesor de educaţie fizică foarte tenace, iubitor al atletismului, Silviu Ispas, şi aş putea spune că dumnealui a fost cel care m-a descoperit în prima fază şi, ulterior, antrenorul Ion Veliciu.
Aţi avut un moment atunci în care aţi fi vrut să faceţi altceva decât sport?
Eu eram un copil de la ţară, veneam dintr-un sătuc din Tulcea şi încă nu realizam ce fac în acea perioadă. Eram elev la Liceul Agricol Agigea, la contabilitate şi merceologie. Cu impulsul tineresc şi aportul profesorului de educaţie fizică am ales să fac atletism în detrimentul meseriei pe care o învăţasem la liceu. Prin natura mea, sunt o persoană care iubeşte competiţia şi, în general, îmi place să câştig.
Ce a urmat după ce v-aţi legitimat?
Am început antrenamentele, cantonamentele, am ieşit campion naţional, campion balcanic, am recorduri naţionale care sunt şi astăzi în picioare şi alte rezultate care au venit ulterior.
Cum era viaţa de sportiv atunci?
Atunci, entuziasmul pentru mişcare era mult mai mare, erau şi acele concursuri şi crosuri pentru tineri. Însă, pe atunci, nu prea puteai să faci şi altceva, spre deosebire de astăzi, când tinerii au mai multe variante. Se depărtează de sport şi se duc spre calculatoare, spre cluburi de noapte, spre întreceri cu maşini sau spre droguri şi nu se mai îndreaptă spre mişcare. Prin urmare, sportul de performanţă are astăzi de suferit, dovadă fiind rezultatele din ultimii ani, de la Olimpiada de anul trecut, care nu se compară cu cele din anii precedenţi.
Care credeţi că este problema principală din cauză căreia nu se mai face mişcare, nu se mai organizează concursuri ca altădată?
În primul rând vreau să menţionez că nu este o problemă de bani. Nu îţi trebuie bani să faci mişcare, să alergi. Nu trebuie să se facă neapărat sport de performanţă, ci sport de masă, aşa cum se face de exemplu în ţările nordice. Acei oameni nu aleargă să ajungă mari campioni mondiali, ci vor să ajungă campioni ai sănătăţii.
Băiatul dumneavoastră v-a urmat cariera în vreun fel?
Din păcate, nu. Am avut tentative să îl duc spre sport. Am fost cu el pe stadion, la sală, însă nu. A urmat cariera profesională şi lucrează într-o bancă.
Cât câştiga pe vremea aceea un sportiv?
Foarte puţin. Să vă dau un exemplu. Am venit pe locul 5, la Jocurile Olimpice din 1976, de la Montreal, când am realizat şi un record naţional la 10.000 de metri şi cei din Consiliul Naţional pentru Educaţie Fizică şi Sport s-au chinuit atunci să mă premieze. Mi-au oferit 3.000 de lei când, pe atunci, un muncitor obişnuit câştiga cam 1.700 de lei. Am primit, însă, atunci, un apartament cu trei camere, unde stau şi acum, pe care mi l-a dat primul secretar al judeţului.
Aţi reuşit atunci să ieşiţi din ţară, lucru care era dificil pe vremea aceea...
Nu era neapărat un beneficiu, pentru că te duceai practic la concurs. Păi, plecam, de exemplu, vineri dimineaţa din ţară, ajungeam la prânz la Roma, pentru concurs, mâncam, ne odihneam şi la ora cinci făceam antrenamentul de acomodare. Sâmbătă dimineaţă aveam din nou antrenament, duminică - concurs şi luni dimineaţă ne întorceam în ţară. Aşa că nu era niciun avantaj, pentru că plecam în alte ţări.
Totuşi, ce v-a impresionat cel mai mult în urma acestor ieşiri din ţară?
Per ansamblu, Noua Zeelandă mi-a plăcut cel mai mult. Am plecat atunci pe 3 ianuarie 1979 din Bucureşti, unde era un viscol puternic, abia ajungând la Aeroportul Otopeni, cu un Aro. Când am ajuns în Noua Zeelandă a fost foarte ciudat, pentru că afară erau 27 de grade şi noi eram înfofoliţi de la gerul din România. E altceva acolo, o altă lume, verdeaţă multă. În plus, acolo se face multă mişcare şi toată lumea deschisă. A fost foarte frumos.
Aţi fost tentat să vă stabiliţi în altă ţară?
Nu, niciodată, deşi mi s-a propus la un moment dat, când un club din Italia a vrut să mă legitimeze. Atunci chiar apăruse şi un articol într-un ziar italian, în care se scria despre mine, şi mi-a fost frică să nu cumva să interpreteze altfel Securitatea. Am mai fost odată singur în Brazilia, fără niciun ban în buzunar, la o competiţie. Am fost invitat în noaptea de Anul Nou, în 1974, la un cros în această ţară. Trebuia să plec singur, biletul fiind plătit numai pentru mine. Aici au fost nişte probleme, pentru că invitaţia era pentru 24 sau 25 decembrie. Eu trebuia să ajung la Madrid, unde venea un reprezentant al unei companii aeriene din Brazilia. Însă compania Tarom nu avea curse spre Madrid în fiecare zi, aşa că m-au trimis pe data de 29. Am ajuns în Madrid fără bani, unde am stat 24 de ore, timp în care am mâncat doar câteva portocale pe care le aveam la mine. De asemenea, de acasă mi-au spus să am grijă cu paşaportul să nu mi-l fure, să nu-l pierd. Dacă nu aveai paşaport pe vremea aia, erai un om mort. Aşa că l-am prins cu acul de siguranţă de buzunar. Am ajuns pe data de 30, după aproape două zile de drum şi prin aeroporturi. Nu am cunoscut traseul, acesta fiind pe străzile din Sao Paolo şi am terminat pe un nesatisfăcător loc 30. Apoi, pe 3 ianuarie, am concurat pe pistă şi am câştigat, la competiţie participând aceiaşi concurenţi din urmă cu trei zile.
Aveţi superstiţii?
Nu mă întorc niciodată din drum dacă am uitat ceva. Îmi controlam geanta cred că de zece ori înainte să plec la concurs.
Aveaţi un idol când concuraţi?
Da, era un sportiv belgian, Emile Puttemans, campion european la 5.000 de metri. Îmi plăcea modestia lui, maniera lui de alergare, acurateţea alergării. Îmi plăcea foarte mult.
Care a fost cel mai mare premiu câştigat în cariera de sportiv?
1.000 de dolari primiţi la un concurs în Finlanda a fost cel mai mare premiu.
Ce au atleţii de culoare faţă de noi la probele de fond?
Sunt mult mai talentaţi din punct de vedere genetic. În plus, ei se nasc, cresc şi se antrenează la 2.000 de metri altitudine, ceea ce înseamnă foarte mult pentru performanţele sportive la această probă.
Care a fost proba dumneavoastră preferată?
Eu am concurat la 5.000 şi 10.000 de metri, însă a doua a fost preferata mea, deşi cea mai bună performanţă a mea, când am fost la două secunde de recordul mondial, a fost la 5.000 de metri.
Aveţi vreo amintire care v-a marcat de-a lungul vieţii?
Sunt foarte multe. Odată am fost foarte aproape să ne prăbuşim cu avionul. Am plecat la Balcaniada din Iugoslavia, în 1976, când, la un moment dat, avionul a început să se zguduie. Iniţial nu am luat în serios, însă, după puţin timp, avionul a început să piardă altitudine şi mi-am dat seama că e ceva serios. Colegilor mei li se făcuse rău. După ce nu am fost primiţi să aterizăm de urgenţă pe un aeroport din Iugoslavia, am ajuns, până la urmă, la Zagreb, în siguranţă, pilotul anunţându-ne apoi că avionul mai avea combustibil pentru câteva minute de zbor.
Dacă ar fi să o luaţi de capăt, aţi alege acelaşi drum?
Da, pentru că este un drum greu, dar frumos. A fost ceva ce am practicat din plăcere şi mi-a adus foarte multe satisfacţii.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu