Ştiţi ce este aia paralizie cerebrală? Aţi văzut ochişorii copilului care stătea lângă dumneavoastră şi la care vă uitaţi compătimitor, încercând să vă daţi seama dacă face parte din aceeaşi specie cu dumneavoastră? Ştiţi oare ce simte un părinte al cărui copilaş de nici zece ani, care are cancer, trebuie să treacă printr-un autotransplant? Ştiţi cum gândeşte un tată care-şi vede fetiţa întinsă pe un pat, cu trupşorul inert. Copilul are puterea de a se legăna puţin, iar saliva îi curge prin colţurile guriţei întredeschise.
Ochişorii goi se uită parcă după colacul de salvare. Ştiţi cum este? Probabil că nu... Aţi luat bani de la un om, pentru că asta sunt şi jurnaliştii, chiar dacă nu consideraţi asta, şi i-aţi dat altora, aflaţi la ananghie. Unor copii. Asta pentru a ne demonstra nouă, „infractorilor“ cu pixul în mână, că faptele noastre josnice fac bine unor sufleţele suferinde. Vă minţiţi singur! Politicianul care trece la strategia patetică de a compătimi şi a-şi lăsa capul în jos, adunând din toate puterile două lacrimi, şi care spune că a fost impresionat atunci când un copil care va îndura mereu povara hemofiliei l-a luat în braţe este nedemn. Atrageţi silă, nu simpatie. Înjosiţi nişte oameni disperaţi, care ar fi în stare să facă orice pentru cei cărora le-au dat viaţă, pentru mâna de om pe care o iubesc mai presus de orice în viaţa asta şi despre care ştiu că nu va fi niciodată „normal“. Copilaşii pe care i-aţi cadorisit cu bani obţinuţi numai pentru a vă obloji orgoliul sunt mai normali decât vă imaginaţi. Pentru că, o dată cu gestul „mărinimos“, am realizat că prefer anormalitatea lor decât normalitatea dumneavoastră. Vă întreb din nou: ştiţi cum se tratează paralizia cerebrală? Ştiţi ce înseamnă să îţi cari copilul prin clinici pentru a fi operat de zeci de ori, pentru a-i fi „tăiat“ tendonul sau pentru a i se face injecţii cu botulină? Aţi comunicat vreodată cu un astfel de copil? Ştiţi câţi micuţi din oraşul pe care-l conduceţi au luat calea Chinei pentru a se opera? Ştiţi câţi s-au întors într-o stare mai gravă decât au plecat? Şi asta din disperare. Din disperarea părinţilor care au ca unică dorinţă sănătatea copiilor. Aceeaşi disperare o văd şi în ochii dumneavoastră. Disperarea să obţineţi iubirea electoratului, în orice fel, în orice condiţii, chiar şi în cele mai josnice. Domnule Radu Mazăre, cu viaţa unui copil nu se joacă. Şi cu atât mai mult dacă este vorba despre un copil bolnav. Nu ei sunt paralizaţi, nu ei au cancer, nu ei pierd sânge. Dumneavoastră le-aţi pierdut pe toate...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu