Ce-ţi dorim noi ţie, dulce Românie

Discutam zilele trecute cu un om citit, umblat, cu legături în conducerea judeţului. Fusese „p-afară" câteva zile şi s-a întors, ca de fiecare dată, şocat de diferenţa dintre România şi alte locuri, mai apropiate decât ne-am închipui, dar atât de diferite. Este adevărat, mereu simţim această diferenţă. De la vlădică până la opincă, aşa cum se spune, România este un spaţiu atipic, infectat, din care nu poţi ieşi curat. Oare cum o fi viitoru?! O dată-n an măcar ar trebui să-i urăm ceva ţării acesteia pe care noi, fiecare, o îmbolnăvim cu răutăţile noastre, cu furtişagurile, cu ironiile de doi bani şi cu minţile corupte, cu tot ceea ce înseamnă mai rău în a fi român. Câteodată te uiţi în jurul tău şi vezi numai feţe încrâncenate. Este firesc. Tuturor ni se întâmplă. Am ajuns să ridicăm răutatea la nivel de isteţime, iar bunătatea este prostie crasă. Orice valoare morală este dată peste cap, iar principiile degenerează în orgii petrecute într-o mini-vacanţă la munte între un profesor şi o elevă. Omorâm câinii spunând zâmbitor că nu face nimic, că la fel procedăm şi cu porcii, uitând că porcul nu va muri niciodată prin auto-înfometare pe catafalcul stăpânului răpus de boală. Nu mai contează ce ai în cap, ci ce ai sub fund, ce maşină conduci, ce firmă a produs pantalonii, bluza, ochelarii, haina, părul, siliconul. Noi, ca oameni, nu mai existăm. Societatea nu ne mai transformă în fiinţe comunicative, care ştiu să relaţioneze, ci, din contră, ne transformă în monştri gata de atac la orice pală de vânt, la orice idee greşită ne trece prin cap. Suferim de mania persecuţiei şi de paranoia. Credem că toate sunt parte dintr-o teorie a conspiraţiei. Nu mai vedem cerul albastru, nu mai simţim aerul curat, ci doar pereţii şi firma de la intrarea în vreo cafenea sau vreun club. Vedem haine, nu suflete, firme, nu altceva.

Eu, Românie, îţi doresc să fii, măcar o dată-n an, normală! Să ne lipseşti de încrâncenare, de competiţia fără rost cu unii care nu ne sunt competitori, să dai răutatea deoparte şi să trăieşti numai pentru tine, nu cu ochii la alţii! Ţi-aş dori ca şi copiii noştri să-ţi spună: „La trecutu-ţi mare, mare viitor!"

Eutanasiem maidanezii. Dar pe politicieni de ce îi mai ţinem în viaţă?!

Deputaţii au votat legea prin care este permisă eutanasierea maidanezilor. Nu mă interesează absolut niciun detaliu, nicio condiţie, nimic. M-am resemnat cu faptul că nu mai suntem oameni. Vă întreb atât: de ce pe politicieni îi mai ţinem în viaţă?

Aş vrea să spun de la bun început că nu mă refer la viaţa terestră a politicienilor, nu atentez la nimic şi nu instig în niciun fel la violenţă, dar fac referire la viaţa lor politică. „Eu te-am făcut, eu te omor", zice vorba românului cu alcoolu'-n bot. Aşa şi cu ei, cei ajunşi prin Parlament, pe la Primării sau Consilii Judeţene. Noi îi facem, prin voturile şi susţinerea noastră. Noi ajutăm la crearea monstrului, noi îi dăm drumul în lume, apoi noi nu îl putem stăpâni. În loc să voteze legi pentru a ne face viaţa mai uşoară, ei nu ştiu cum să fure mai bine. Câinele fură de foame, voi din îndestulare şi din lăcomie, dragi politicieni! Câinele muşcă, dar nu te linge mai apoi, aşa cum faceţi voi cu locurile în care scuipaţi şi pe care aveţi grijă să vă plimbaţi limbile, domestici şi ascultători. Câinele nu-i parşiv, el oferă afecţiune sinceră. Câinele nu oferă pomeni electorale cu lacrimi false în ochi pentru ca mai apoi să plece în vacanţe însorite în celălalt capăt al lumii. Aţi văzut vreodată un câine râzând, suferind, plângând? I-aţi simţit durerea? Da, şi câinii simt, spre deosebire de voi, care aveţi orice senzaţie abolită. Voi, ca oameni, aproape că nu mai existaţi. Şi vina este a noastră, a celor care nu au capacitatea de a vedea sub masca zâmbitoare şi binevoitoare, care nu percep intenţiile din spatele gesturilor aparent frumoase, care nu văd mizeria şi putreziciunea sufletelor. Câinele îşi însoţeşte stăpânul chiar şi după moarte. În schimb, voi, politicienii acestei ţări, sunteţi în stare să înfigeţi pumnalul în spatele oricui vă incomodează. Credeţi că sunteţi mai buni numai pentru că mergeţi în două labe încălţate cu pantofi de mii de euro, că vă ascundeţi blana sub ţoale de firmă şi vă alungaţi mirosurile neplăcute cu parfumuri ale celebrelor case? Vă înşelaţi... Nemernicia nu poate fi ascunsă nici de cele mai bune farduri.

Omorâţi câinii! Poate că şi noi vom avea vreodată ocazia să vă „omorâm" pe voi.

Nessuno sa la verità, è un grande amore e mai più grande esisterà

Foarte mică pauză de linişte: Scârbă

Suntem un popr al dracu' de scârbos. "Nu, nu mă interesează ai cui sunt banii, de la cine, cum au fost obţinuţi, contează că îmi sunt daţi mie şi copilului meu bolnav. Nu mai contează nimic altceva. Nici dreptate, nici alte prostii. Nu discut subiecte d-astea“. Exact cuvintele astea au fost spuse astăzi de ochii unei femei care a primit bani de la Radu Mazăre. Nu contează câţi bani, nu ăsta este subiectul. Şi da, copilul ei este foarte bolnav. Dar este şi irecuperabil. Orice şi oricine mi-ar spune, oricâte tratamente ar face, copilaşul acela va suferi de tetrapareză spastică toată vieţişoara lui. Şi, probabil că nu va conştientiza vreodată că mama lui i-a pupat, prin cuvinte, nu la propriu, tălpile unuia care... Nu merită să scriu. Ştim cu toţii...
Pot să spun un singur lucru: Mi-e scârbă, foarte scârbă!

„Ai mei, ai mei, ai mei, ai mei, n-au avut habar..."

„Tatiţo, unde nu e moral, acolo e corupţie, şi o soţietate fără prinţipuri, va să zică că nu le are!...".

Ne dăm rotunzi că avem „prinţipuri". Ne arătăm lumii mai albi ca Albă-ca-Zăpada şi mai oropsiţi ca Cenuşăreasă. Ne creionăm o personalitate mai mult decât falsă pe care o arătăm celor din jur ca pe o mască de carnaval care ni s-a lipit pe feţe. Nu mai ştim care sunt reperele realităţii sau dacă trăim într-o lume imaginată. Ne ducem traiul mimând bogăţia şi opulenţa. N-avem moral, avem corupţie, iar de principii nici nu poate fi vorba. A, da, în faţa celorlalţi suntem mai catolici decât Papa, ne recităm principiile după care spunem că ne ghidăm vieţile mai abitir ca pe cele zece porunci. Mai bine le-am învăţa pe cele din urmă... O societate bolnavă, în care un Vuitton face mai mult decât o diplomă la facultate, în care o geantă Gucci este mai de preţ decât onoarea unei familii, în care o pereche de Loubis ţine loc de casă şi masă, în care un smartphone face cât cei şapte ani de acasă. Gândirea de turmă a înlocuit ideea de familie, de neam, de uniune. O lume în care familia nu mai este celula de bază a societăţii, în care copiii se fac cu frică. Nimeni nu mai ajută pe nimeni, nu se mai iubeşte, nu se mai trăieşte. Asta-i societatea de consum? Ne consumăm între noi?! Guess Who cântă că o să ajungă „tot mai sus", dar câţi mai visează la aşa ceva? Nici visurile nu le mai avem, le-am consumat şi pe ele se pare. Ne robotizăm şi ne place. Vrem gadget-uri care gândesc în locul nostru, pentru că noi nu mai suntem capabili. Ne sălbăticim, suntem îndoctrinaţi şi nu ştim, de fapt şi de drept, care-i adevărul, cine îl deţine. Pe cine să crezi, pe cine să votezi. Până la urmă, la asta se rezumă totul, nu? Auzim o dată la patru, cinci ani că votăm pentru un viitor mai bun. Uite, momentul alegerii se apropie. Ce vei vota tu, om care munceşti opt, nouă, zece ore pe zi, te chinui să-ţi duci traiul şi eşti frustrat că nu mai ai la ce spera? Votezi? Probabil că nu. Atunci unde este relevanţa rezultatului?! Avem de unde alege sau sunt toţi o apă şi-un pământ?

În esenţă, trăim într-o societate maladivă. Ne transformă nu în fiinţe civilizate, în cetăţeni, ci în hiene avide să se înfrupte din insuccesul altuia, nicidecum din propria reuşită. Vedetele nu mai poartă numele Johnny Răducanu, Aura Urziceanu, Radu Beligan... ci Daniela Crudu, Ramona Gabor sau Sânziana Buruiană. Toate-s false, de la gânduri până la gene sau unghii. Îl confundăm pe Ştefan cel Mare cu Adi Minune şi ne gândim... încotro?! Grăim cu vorbele altora. Acţionăm cu alte gesturi. Ne vedem din ce în ce mai mici într-o lume în care angajaţii sunt trataţi ca sclavii, în care nu se ţine cont de vieţile celor din jur, în care contează numai banii. Tind să cred că în câţiva ani nu ne vom mai hrăni cu mâncare, ci cu bancnote şi carduri, vom bea esenţă de monede şi ne vom mumifica sufleteşte. Plângem pe Facebook, iubim prin sms-uri şi urâm pe bloguri. Asta au vrut părinţii noştri să avem în viaţă? Asta-i evoluţia? Aş vrea să o refuz dacă se poate. Sau poate ne vom transforma în oameni într-un final...

quote of the night

N-ar trebui să considerăm pe nimeni prost, câtă vreme noi nu ştim cine suntem de fapt Paracelsus

song of the night