Sunrise

Când închizi o uşă, viaţa îţi deschide mii de ferestre

Nu am mai scris demult aici, în locuşorul meu de linişte şi sincertate. Mi-a fost greu să mă obişnuiesc cu schimbarea din viaţa mea, mi-a fost dificil să mă schimb eu, să las deoparte toate resentimentele (recunosc, nu am reuşit în totalitate), să nu mai plec urechea la toate răutăţile şi să merg mai departe. Am lăsat în spate presa de 5 luni şi mi-e nesperat de bine. Am muncit mult, Slavă Domnului, m-am implicat în proiecte cu ajutorul cărora am descoperit OAMENI, mi-am dat seama că lumea mă apreciază, că nu am muncit în zadar, că pot face orice altceva decât ceea ce credeam eu, că inspiraţia se reîntoarce, că dulmăniile se uită, că uneori vorbeşti fără să gândeşti, iar apoi regreţi, că viaţa poate fi trăită şi frumos, fără reproşuri, miştouri şi frustrări. M-am schimbat mult în ultimele 5 luni, care au trecut îngrozitor de repede.
Avem speranţă, facem planuri, ne rugăm la Dumnezeu să ne ajute să le împlinim, desenăm cămine imaginare încă şi ne legănăm sufletele, sperând ca într-o zi viaţa să ne fie luminată de un pui al nostru.
M-am temut groaznic atunci când am închis uşa, dar viaţa şi Dumnezeu mi-au deschis ferestrele pe care a intrat soarele. Nu vă grăbiţi să închideţi uşile greşite, dar veţi avea certitudine că este bine ce aţi făcut numai atunci când tot "răul" se va dovedi a fi spre bine. :)

Povestea mea de iubire...

...A ţinut aproape şapte ani şi jumătate. A început timid, cu fluturi în stomac, cu tremurat de picioare. A fost cea mai lungă poveste de dragoste. Ca orice istorie a fost presărată cu bune şi cu rele. Dar ce mai ţin minte acum?... Doar bunele. M-a dus peste tot, prin locuri în care nu credeam că voi ajunge vreodată. M-a plimbat prin toate instituţiile Constanţei, unele plicticoase şi mi-am înjurat cu patos dragostea pentru că nu-mi arăta pasiunea de care aveam nevoie. Cine te duce prin WC-uri publice, cine trage de tine, cine te oboseşte, te scârbeşte, te duce la limită pentru ca mai apoi să te ridice în slăvi, să te fericească în aşa fel încât să uiţi toate relele, toate înjurăturile, toate chinurile? Cine dacă nu o dragoste adevărată? Am învăţat alături de ea, de dragostea mea, mi-am pus sufletul pe tavă, mi-am pierdut nopţile gândind şi zilele scriindu-i scrisori. Dar, să nu uit. Dragostea noastră a început pe o străduţă din Peninsulă sub ochii unui domn care mi-a părut cel mai morocănos personaj pe care l-am văzut vreodată. „Ai înţeles ceva?“, m-a întrebat domnul la un moment dat şi mi-a dat drumul. Se pare că începusem să înţeleg. Se uita la mine deasupra ochelarilor de citit şi nu-mi lăsa replică. Am învăţat să văd mai departe de morocăneala lui.
Pe străduţa din Peninsulă nu am mai ajuns demult, dar de fiecare dată când trec pe lângă ea îmi amintesc cu drag de dragostea mea.
Domnul morocănos de care vă spuneam mă priveşte şi acum, după şapte ani şi jumătate, ca martor al poveştii mele de la începutul ei, până la final. A fost fericire, au fost plânsete, a fost durere, urmată de plăcere, au fost dezamăgiri, dar şi multe satisfacţii. „O poveste cum alta n-o să mai fie“, gândeam odată. „Cea dintâi şi cea din urmă“. Am trăit aşa şapte ani şi jumătate, fiecare zi a trecut cu intensitate, mai ales pentru că am crescut împreună: eu, dragostea şi domnul morocănos (de fapt nu-i chiar aşa, dar vrea să pară). Au fost atâtea momente încât mi-ar fi greu şi frică să aleg, ar fi nedrept, şi atâţia oameni care au trecut prin povestea noastră încât aş putea scrie un roman. Un roman de dragoste cu final nu neapărat fericit. Cu final închis sau deschis... ne va spune doar timpul. O mare dragoste aproape stinsă...
Am scris, am râs, am plâns, m-am bucurat şi am scrâşnit din dinţi.
Într-un colţ al sufletului voi fi mereu „Corina de la ZIUA de Constanţa“. Ştiţi cum se spune: „Niciodată nu vei uita o mare dragoste!“.

Dacă...

Love, Cook... Eat?!

Iubim! Iubim cu patimă, uneori isteric, specific feminin, iubim arzând şi ardem iubind, ne topim în vâlvătaie şi renaştem din propria noastră cenuşă. Fluturaşi, confuzii, dorinţă de confirmare. Aşa iubim noi, femeile, adorăm, iubim enorm, ne oferim ofrande pe altarul amorului nostru. Şi am ajuns la concluzia că suntem genetic programate să gătim bărbatului nostru ca într-un ritual aproape erotic. „Îţi place?“, întrebi temător, după ce ai gătit cu tot sufletul fredonând în minte „I’m in the mood for love simply because you’re near me...“. Aşa începe aventura culinară, este ca un fel de iniţiere în viaţa de... amorezată. Iubeşti complet, îţi doreşti să hrăneşti omul de lângă tine, să-i împlineşti dorinţele culinare. Şi, odată cu aceste porniri, înveţi. Citeşti, admiri. Treci de la toate blogurile de profil la „grei“: Julia Child, Anthony Bourdain, Jamie Oliver, Martha Stewart... Suntem masterchef-ii bucătăriei noastre şi ai sufletului celui drag. Găteşti cu drag, mănânci cu drag. Treci de la newsletter-ele cu reţete la cele cu... reţete, dar de slăbit. Le alternezi: un cheesecake, un măr, trei cupcakes, două roşii, o negresă, doi castraveţi. Te trezeşti şi realizezi că nu tot ce se găteşte se mănâncă şi că, oricât ne-am dori, caloriile nu ard din dragoste. Eşti invidioasă: „De ce el nu se îngrăşă? De ce eu? Pfff, metabolism de femeie! Uită-te la el ce arderi are!!!!“, te plângi în gând, iar în cap îţi zboară „endomorf, ectomorf, mezomorf“. Citeşti, te documentezi, nu mai ştii ce să alegi dintre miile de cărţi, miile de diete. Ce mi se potriveşte? Ce să fac? Mă las de gătit? Dar îmi place! Măcar, după experienţa culinaro-amoroasă, după ce ne debarasăm de sperietura nebună şi necuvenită, rămânem cu cititul, cu gătitul, dar şi cu un bărbat fericit (pentru că ai scăpat de frustrări şi eşti iar zâmbitoare, fericită şi frumoasă). Şi învăţăm că, orice ne-ar spune programarea (genetică ori ba), dragostea nu trece întotdeauna prin stomac. Sau nu trebuie să treacă printr-al nostru.

I wish... :)