song of the day

Vara nu-i ca iarna si Mamaia nu-i Monte Carlo

Pentru că se tot războieşte cu preşedintele Băsescu, primarul Radu Mazăre vede realitatea într-un mod cu totul propriu.  

Parcă realitatea lui Mazăre este puţin mai distorsionată faţă de a noastră. Dar, na... nu ştiu ce să zic, de la ce i s-o trage. Dar de un lucru putem fi siguri: afectat de temperaturile ridicate sau de sporturile extreme care pot dăuna, la un moment dat, grav sănătăţii, Răducu al nostru compară la două vorbe spuse, Mamaia cu Monte Carlo. Sau cu Dubai-ul. Zice el mândru că spectacole multe şi frumoase ca la Mamaia numai în Monte Carlo şi în Dubai mai pot fi văzute. Iar noi, prostimea, pulimea sau cum om mai fi catalogaţi, ar trebui să ne uităm la el sideraţi şi să-i dăm crezare. Ceea ce Mazăre nu vrea să ne explice este cum se vede realitatea pe acele meleaguri pe care noi, muritorii de rând, nu primarii cu ştaif şi cu pretenţii de dandy, nu le vedem de foarte multe ori în viaţa. Şi dacă le vedem... trebuie să ne simţim norocoşi. În orice caz, primăraşul nostru nu spune şi cum este prin locurile pe care le compară cu Mamaia. Acolo încă mai este piatră cubică pe promenadă? Sau simţi suavul miros de balegă atunci când te plimbi romantic pe malul mării? Şi acolo fac căruţaşii noile reguli de circulaţie? Burj Al Arab-ul lor este făcut pe spaţiu verde, aşa cum se plănuieşte pentru al nostru? La ei pe plajă vând ţiganii aspra de baie sau porumb fiert? Poţi să vezi şi acolo câte un fante de Dorobanţi care dă pe spate puştoaicele cu numărul cailor putere de sub capotă pentru că este singurul aspect interesant al existenţei sale? A, nu... dar siliconate la tot pasul, ca în Bamboo, sigur vezi. Uite că merge treaba şi ne iese comparaţia! Şi acolo vin brazilieni şi sunt cazaţi la amicii primarilor? Sau comparaţia nu poate fi dusă atât de departe? Dar eu mă întreb... acolo se ceartă hotelierii pentru plaje? Sau este harababura asta cu „ba e a mea, ba a mea?" pentru orice bucăţică înnisipată? Mall-urile şi vilele se fac de către prieteni pe terenuri retrocedate? Oamenii nu au bani, dar primarii se mândresc că le fac spectacole de milioane de euro pe vară? Chiar... uitasem. Locurile alea sunt frecventate de oameni cu foarte mulţi bani, pe când la noi, la Mamaia, mai vin doar cei care vor să facă impresie şi nu ştiu unde. Pentru că dacă nu vedeţi ce-i prin oraş, domn' primar... deschideţi ochii! Dacă vin la mare, turiştii preferă să se cazeze la particulari. Cască gura la fundul braziliencelor pentru că nu au bani decât de-o îngheţată pentru copii. Vin la mare conştienţi că nu vor găsi condiţii strălucite. Dar s-au obişnuit. Şi dă bine să ieşi în faţa blocului şi să-ţi etalezi urmele nebronzate lăsate pe trup de costumul de baie. Constănţenii au transformat Mamaia într-un parc în care preferă să se plimbe. Aţi văzut magazinele de la Cazinoul din Mamaia? Dacă nu, vă spun eu. Sunt goale. Cine să cumpere de acolo? Şi ziceţi că nu este criză şi că la noi este ca-n Dubai şi Monte Carlo... Poate, în realitatea dumneavoastră.

Sistem - Boca de Inferno (exclusiv pe Trilulilu)
Vezi mai multe video din Muzica

Quote of the day

Două lucruri îşi doreşte un bărbat adevărat: pericolul şi joaca. De aceea caută în femeie cea mai periculoasă jucărie.

Friedrich Nietzsche

song of the day

Motive de fericire...

Ar trebui să-mi aduc aminte mai des anumite întâmplări pe care le-am trăit şi persoane pe care le-am cunoscut pentru a mă simţi mai bine cu mine şi pentru a nu mai fi atât de tristă. este adevărat că în ultimele luni am simţit că lumea se prăbuşeşte în jurul meu şi că nu mai rezist. astăzi, spre exemplu, sentimentul m-a acaparat cu totul. sincer, nu mai văd soluţia. însă, mi-am adus aminte de ceva. de fapt de cineva. o să povestesc mai târziu, atunci când voi ajunge acasă. poate mai găsesc şi poze cu motivele mele de fericire :) 

era să uit. să ştiţi că îngerii există pe pământ! eu i-am întâlnit...

LATER EDIT

Ziceam de îngeraşii de pe pământ. pentru mine ei au nume. Iulia, Răzvan, Vania, Cristian, Adi, Sabrina... ei sunt numai câţiva. i-am cunoscut acum câţiva ani. erau nişte copii (sunt încă) care m-au învăţat ce înseamnă să lupţi cu viaţa, numai că eu uit, din păcate, de foarte multe ori. astăzi, exact când aveam mai mare nevoie, mi-am adus aminte de ei.

Vania are o boală urâtă... muşchii lui nu vor sub nici o formă să se întărească. aşa l-am cunoscut eu pe micul Vania, nepot de bulibaşă. ne scuipa cum ne prindea şi ne gonea. ar fi vrut să stea numai cu mama lui, o copilă de vreo 18 sau 19 ani. el avea vreo 4, iar speranţa de viaţă... mi s-a spus că maxim 30. într-o situaţie fericită. ce urma să se întâmple? "mulchii nu îi vor mai putea susţine scheletul, i se va fisura o coastă şi îi va perfora plămânul“, mi s-a descris sfârşitul lui Vania. dar el venea la fundaţie, făcea exerciţii, se lupta chiar dacă de cele mai multe ori era îndărătnic. la un moment dat, după săptămâni întregi de respingere, a început să ne placă şi-şi alunga mama de lângă el, măcar pentru o oră ca să se joace cu noi. 

Iulia, pe de altă parte, mergea ţinându-se de pereţi. nu am văzut copil mai vesel şi mai glumeţ ca ea. îmi amintesc că s-a dus într-o zi la grădiniţă şi a invitat toţi copiii la ziua ei. era o invenţie... mai era foarte mult până la ziua ei. am râs mult pe seama întâmplării. 

Răzvan era cel mai hotărât dintre ei. pe el l-am cunoscut cel mai bine. avea o mamă puternică şi o surioară mai mică care înţelegea foarte bine ce se întâmplă şi privea situaţia cu multă seriozitate. m-a şocat când am fost la el la şcoală şi mi s-a spus că este cel mai bun din clasă la matematică. Răzvan nu mergea, nu putea scrie, nu vorbea bine. nu înţelegeau decât câteva persoane ce spune. dar făcea exerciţii cu lacrimile durerii în ochi. ştia că trebuie să lupte ca să fie bine. de ce a ajuns aşa? eroare medicală se cheamă. sarcina decursese normal, însă forcepsul a distrus o viaţă. dar a creat un individ puternic. pe Răzvan.

pe Cristian l-am reîntâlnit la ceva vreme după ce nu am mai mers eu la fundaţie. la fel de frumos, cu ochişorii lui zglobii şi la fel de energic. este hiperkinestezic... îi plăceau mirosurile frumoase şi dacă ne parfumam mai mult nu ne mai lăsa. ne lua în braţe, îşi băga năsucul în gâturile noastre şi se liniştea. avea o problemă cu clanţele de la uşă. îi plăceau la fel de tare pe cât se temea de aspirator. aveam mereu cu ce să-l speriem... "Cristi, vine aspiratorul după tine!“. ne privea neîncrezător, vedea că pericolul este inventat şi începea să râdă. fusese abandonal după naştere. stătuse o perioadă în centrul de plasament de la Cernavodă, apoi fusese plasat în asistenţă maternală. dar el şi-a găsit a doua mamă. 

Adi... la el îmi este cel mai greu să mă gândesc. avea vreo nouă anişori, iar căpşorul îi era cât al unui nou născut.  venea tocmai din eforie... de fapt... mama lui îl aducea în braţe, prin mijloacele de transport în comun, tocmai de acolo. nu pot să-i spun "legumă“, dar aşa ar putea fi descris pe înţelesul tuturor. mi-e frică să vorbesc despre el pentru că nu ştiu dacă mai este printre noi. era foarte grav bolnav, iar operaţia îi putea fi fatală. cu toate astea lupta, poate înconştient.

iar eu, un om de aproape 28 de ani mă lamentez în loc să lupt. mă tem de viitor şi sunt gata să-mi reneg trecutul. mă agăţ de puţina fericire pe care mi-o oferă... o nălucă. mă las doborâtă prea uşor şi uit mereu de îngeraşii pe care viaţa mi i-a oferit drept exemplu...

pentru asta îmi cer scuze.

Song of the day