Forever, forever, you'll stay in my heart and I will love you

Mirela Pârjol: „Am cea mai puternică familie din ţară“

Campioană naţională, balcanică, europeană şi mondială la skandenberg, Mirela Pârjol este una dintre cele mai puternice femei ale lumii. Pe lângă acest merit, se mai poate lăuda cu ceva: are cea mai „strong“ familie din România. Fiul, Paul (17 ani şi 130 kg) şi Mircea, soţul, au participat la Competiţia Strong Man şi au ocupat locuri fruntaşe. Se pare că nici cele două fete nu sunt departe de o carieră strălucită în lumea skandenberg-ului, ca mama. - Cum vă simţiţi ca mamă a unei asemenea familii? Fiul dumneavoastră, Paul, este la cei 17 un tânăr foarte puternic, iar soţul, Mircea este antrenor de haltere... Am o responsabilitate foarte mare, pentru că trebuie să am grijă de toţi. - Se antrenează şi fetele? Da, cea mică deja face skandenberg. A participat şi ea anul trecut la un concurs, organizat în Mamaia. Fetele mele au 12 ani şi jumătate şi 14 ani. Este alegerea lor, nu am impus nimănui să ne calce pe urme, nici măcar fiului. În general, fetele vor să arate bine, să fie slăbuţe. Fetele mele vor skandenberg. - Cum este viaţa pentru o femeie care practică un asemenea sport? Este foarte greu, pentru că trebuie să ai grijă de alimentaţie, iar pentru un concurs de talie mondială pregătirea începe cu o jumătate de an înainte de competiţie, pentru un cantonament special, antrenamente, alimentaţie specială. - Femeile nu au o pregătire aparte? Există puncte slabe? În general femeile sunt mai slabe. Dacă ştii cum să te antrenezi nu ai nici o problemă. Pentru o femeie este mai greu să se menţină pentru că intervine familia, rutina de zi cu zi. Bărbaţii pleacă de la antrenament, vin, îşi aruncă hainele peste tot... mâncarea trebuie să fie gata. - Cam cât se mănâncă în familia Pârjol? Foarte mult. În general când ne pregătim de concursuri se pune accent pe mâncarea proteică şi se mănâncă un kilogram de carne la o masă, ouă, brânză... - Cât timp vă ia să pregătiţi o masă? Să vă spun sincer... la noi o masă se face foarte rapid pentru că dispare foarte rapid. - Care este greutatea medie a familiei? Medie? În afară de cele mici? (râde) la asta nu m-am gândit. Să zicem... avem cam 500 de kilograme, cu toţii. Să zicem. Presupun că suntem şi cea mai grea familie din ţară. Bună ziua, Constanţa! - 17 iunie 2008

Mâncăm sănătos - ep. 6

Din nou pui, pentru că altfel nu se poate. Am cumpărat un pachet cu doi piepţi dezosaţi. Tocmai buni pentru două feluri de mâncare. Dintr-un piept al făcut friptură cu legume. La Dry Cooker. La început, recunosc, nu am avut deloc încredere în această tigaie, dar a început să îmi placă. Câteva picături de ulei de măsline şi treaba-i ca şi rezolvată. Ca garnitură am făcut legume, tot în tigaia mea minune: ciuperci, un dovlecel şi ardei roşu. O masă de seară excelentă! Din cel de-al doilea piept am gătit o mâncărică pentru prânz. Risotto cu pui şi busuioc. Reţeta originală este aceasta: http://www.cevabun.ro/risotto-cu-pui-rosii-si-busuioc/ Nu am respectat-o întocmai. Am gătit mai light, fără parmezan, fără zahăr, dar cu puţin vin alb :) Este o super mâncărică! Enjoy!

I Can't Smile Without You, I can't laugh and I can't sing, I'm finding it hard to do anything

Studioul lui Alexandru Sassu

Studio, singura sală de cinema funcţională din „vechea gardă“, naşte controverse şi la patru ani de la închiriere

Fără spectatori şi cu o imagine destul de şifonată din cauza locaţiei, Studioul constănţean a fost disputat, în 2004, atunci când a avut loc, la nivelul Consiliului Naţional al Cinematografiei, licitaţia pentru închirierea cinematografelor, mai ales din cauza faptului că toate celelalte erau deja... „arvunite“. „Se ştia, deja, că Dacia se va duce la Pimen şi că Sârbu de la ProTv a pus ochii pe Republica. Studio rămânea singura sală disponibilă“, explică Dumitru Vlăescu, administratorul cinematografului Republica. După ce sălile de cinema au fost scoase la licitaţie în anul 2004, Studioul constănţean a fost închiriat de societatea AM&PM Leisure Serv Com SRL. Problema pare a fi alta.

Câştigători cu datorii

După ce a fost declarat câştigător al licitaţiei, pentru lanţul de cinematografe care cuprindea Studioul şi grădini de vară din Mangalia, Mamaia, Eforie Nord şi Venus, AM&PM Leisure Serv Com SRL s-a lovit de o altă problemă. Pe 16 aprilie 2004, directorul de atunci al RADEF RomâniaFilm a trimis o adresă către CNC, prin care atrăgea atenţia asupra faptului că societatea care a pus mâna pe lanţul de cinematografe şi grădini de pe litoral „se încadrează în categoria firmelor care au derulat defectuos contractele cu filialele RADEF, în mod concret, firma în referinţă înregistrându-se şi la această dată cu debite la filiala Bucureşti“. Mai exact, era vorba despre o datorie pe care firma AM&PM Leisure Serv Com SRL o acumulase pentru închirierea Studioului Martin din Capitală. În ciuda semnalului de alarmă tras de Ţintea, care dorea să stopeze procesul de predare-primire pentru cele cinci obiective constănţene, şeful CNC-ului, Decebal Mitulescu, a cerut deblocarea acestuia. Se pare, însă, că dedesubturile ar fi altele.

Intervenţia... „divină“

Voci din cadrul RADEF susţin că în spatele afacerii ar fi însuşi actualul preşedinte al Televiziunii Române, Alexandru Sassu. Acesta este asociat, în firma Silver Plate, cu şeful de la AM&PM Leisure Serv Com SRL, Ion Liviu Colţoiu. De asemenea, se pare că, în momentul apariţiei problemelor din 2004, Sassu a intervenit atât pe lângă şeful Consiliului Naţional al Cinematografiei, cât şi pe lângă cel al RADEF. „Într-adevăr, domnul Sassu m-a sunat atunci pentru o discuţie despre cinematograful Studio. I-am spus că nu am nici o pârghie pentru a interveni în treaba asta. El mă cunoştea pentru că fusesem coleg de clasă în liceu, la Jean Monet, cu fratele lui. Sassu era cu câţiva ani mai mare decât noi. Am mai auzit şi eu că a încercat să mai intervină şi prin alte părţi“, spune Mihail Ţintea, fostul şef al RomâniaFilm.

Asociaţii... neasociaţi

Dealtfel, există voci care susţin că Sassu ar fi de fapt în spatele afacerilor lui Liviu Colţoiu şi că preşedintele TVR ar fi participat din partea AM&PM Leisure Serv Com la licitaţia din 2004. Toate acestea sunt infirmate, însă, de administratorul firmei, Cristian Vlădescu. Acesta spune că, într-adevăr, Sassu şi Colţoiu au fost asociaţi, însă firma Silver Plate nu mai funcţionează de ani buni. „Domnul Sassu nu a fost la nicio licitaţie din partea noastră. În 2004 eu m-am dus la CNC, nu el. Ce să caute Sassu acolo?“, a declarat Vlădescu. Acesta a mai precizat că la Studio s-au făcut investiţii, mai ales în ceea ce priveşte sistemul video şi cel audio. Şi asta în situaţia în care sala abia fusese renovată şi retehnologizată înainte de licitaţia din 2004. Firma AM&PM Leisure Serv Com era obligată, conform contractului de locaţiune nr. 705 din 31 martie 2004, să efectueze lucrări de modernizare cu o valoare estimativă de 198.000 de euro pentru toate cele cinci locaţii.

Sala fără spectatori

Problemele pe care AM&PM Leisure Serv Com le-a avut în 2004 cu RADEF par să fi revenit în 2007. Astfel, firma a avut datorii pe care cu greu le-a plătit şi mai are de achitat către regie încă aproape 134 de milioane de lei penalităţi. „Aşa este, am avut datorii. Nu am plătit chiria timp de nouă luni. De unde să plătim, dacă nici măcar nu avem spectatori?! Este o mare problemă în Constanţa, să ştiţi! Acolo oamenii nu se uită la filme decât acasă. Oricum, penalităţile reprezintă chiria pe două luni pentru cele cinci locaţii pe care le avem acolo“, a conchis Vlădescu.

European înaintea României


După apariţia, în decembrie 2002, a Legii nr. 630 a cinematografiei, sălile de cinema şi grădinile au trecut de la RADEF în grija Centrului Naţional al Cinematografiei (CNC). Astfel, în luna februarie a anului 2004, CNC a organizat o licitaţie pentru închirierea a 71 de cinematografe din toată ţara. Dintre acestea, 14 se aflau în judeţul Constanţa, iar patru fiind chiar în oraş. Cinematografele constănţene scoase la licitaţie la acea dată erau Republica, Dacia, Studio (fostul Popular) şi Gradina de Vară Tomis. Este, de asemenea, curios cum a reuşit să intre acest cinematograf în programul de privatizare. Reprezentanţii CNC spun că sălile care nu prezentau o dotare tehnică corespunzătoare au fost incluse, în anul 2004, în procesul de închiriere şi că „reglementările în vigoare nu au dispus sub nici o formă păstrarea în administraţia consiliului, respectiv a statului, a sălilor sau a unităţilor profitabile“. De asemenea, aceştia au mai declarat că o asemenea abordare ar fi contraproductivă pentru procesul de privatizare în România. Cu alte cuvinte, de ce să câştige statul, când ar putea câştiga investitorul privat? Dumitru Vlăescu, fostul şef al filialei locale a RADEF, spune că, înainte de închiriere, Studioul fusese renovat şi introdus într-o reţea europeană, Eurimages. Cinematografele incluse în acest program primesc din partea Consiliului Europei câte 1 euro pentru fiecare spectator prezent la proiecţia unui film european. „Noi am introdus Cinematograful Studio în circuitul european, am îndeplinit criteriile pe care ni le-au cerut, de pregătire a bazei materiale“, ne-a spus Vlăescu.

Bună ziua, Constanţa - 12 martie 2008

Nea Marcel, ultimul şepcar

Pe strada Mihai Viteazu putem găsi ultimul ceaprăzar din Constanţa, pe Marcel Andronache. Explică în ce constă meseria lui: face şepci. Şi pune în această activitate toată pasiunea.

„Diferenţa dintre ceaprăzar şi pălărier este mare. Ceaprăzarul coase pentru a face şepci, pălărierul foloseşte o tehnică specială care nu necesită folosirea acului şi a aţei. Tot ce se pune pe cap şi se coase se cheamă ceaprăzărie“, povesteşte nea Marcel, aşa cum este cunoscut de clienţi şi prieteni. Şi, de-a lungul timpului, şi-a făcut mulţi prieteni din rândul celor care au venit la el să le confecţioneze şepci. „Cel mai fidel client este un cioban dintr-un sat din Dobrogea care are un tip de şapcă foarte special. Este cel mai pretenţios client al meu. Vine de vreo 30 de ani la mine. Suntem prieteni buni“, spune meşteşugarul.

Este propriul său stăpân

Povesteşte că a ajuns să practice această meserie pentru că şi tatăl său o practica, la un moment dat. „El s-a lăsat şi m-am dus la meşterul Vasile Lungu. Nu mai trăieşte acum. Era printre puţinii care avea atelier particular, pe Cuza Vodă colţ cu Mihai Viteazu. Prin 1985 am reuşit să-mi deschid atelierul meu, dar foarte greu pentru că erau atunci alte condiţii“, spune Marcel Andronache. I s-a acordat dreptul să lucreze patru ore după program, după ce s-a angajat la o cooperativă. Nu atât câştigul l-a îndemnat să facă asta, dar spune că a fost întotdeauna o fire mai independentă şi a preferat să fie propriul său stăpân. „Nu câştig foarte mult, dar, în orice caz, peste minim. Am un trai decent. Sunt singurul care a rămas. Au mai fost doi meşteri aici, în zonă, dar erau bătrâni şi au murit. Când mi-am început eu ucenicia, la 15 ani, erau vreo zece meşteri ceaprăzari“, mărturiseşte nea Marcel.

Oraşul fără pălărier

Povesteşte că lumea încă îşi face şepci şi pălării. Mai ales cei de vârstă mai înaintată care au obişnuinţa de a-şi face lucruri „pe comandă“. Îşi fac un costum la comandă, cu vestă şi îşi fac şi şapcă din acelaşi material. Vin şi tinerii, mai ales cei care nu au suficienţi bani să-şi comande pe Internet ceva la modă. „Uneori lucrez pentru preoţi. Am făcut capeline pentru ei. În rest, fac fel de fel de modele. Bonete, pălăriuţe cu linii clasice pentru domni şi doamne, caschete şi multe altele. Ceaprăzarii fac şi însemnele de grad pentru marina comercială. Dar sunt rari clienţii de felul ăsta. Am un marinar o dată la mulţi ani“, spune şepcarul.
Marcel Andronache povesteşte oraşul nostru nu a avut niciodată un pălărier. Demult, era un meşter, „domnul Sava“, care recondiţiona pălării, însă, niciodată nu a fost, din câte ştie el, vreun pălărier pe aici.

Turcii, capete mari

A avut şi clienţi care au spart tiparele. Spre exemplu, unul dintre aceştia a fost omul cu cel mai mare cap pe care l-a „îmbrăcat“ nea Marcel şepcarul. „Clientul cu cel mai mare cap avea o circumferinţă de 67 sau 68 de centimetri. Media este de 57 cm la români. Dacă ar fi să comparăm, ar fi ca un om care poartă 70 la pantof. De obicei, cei din etnia turco-tătară au cele mai mari capete. Aşa sunt ei. Ei, prin excelenţă sunt «capete mari» şi merg până la 62 cm“, spune meşterul.

Ieftin ca braga

O şapcă ajunge să coste maxim trei sute de mii. „Este un preţ modic. Am unele tipare personalizate pentru fiecare client. Vine, iau tiparul lui şi omul sigur vine de trei, patru ori pe an şi poartă numai ce vrea el“, zice nea Marcel. Lucrează cu o maşină de cusut Union, producţie rusească, însă, mai are şi un model Zinger, cu suveică-cartuş, care are peste 150 de ani. Însă, meşteşugarul nostru are o tristeţe: se vede în imposibilitatea de a-şi continua treaba în locaţia care l-a consacrat. „Cred că voi închide, în câteva luni atelierul pentru că sunt nevoit să mă mut de aici, de unde locuiesc. Nici nu ştiu ce voi face, unde mă voi muta, pentru că spaţiile au chirii foarte mari“, spune, trist, ceaprăzarul.

Clienţi celebri

Jean Constantin este un client fidel de-al lui nea Marcel de foarte mulţi ani. Ceaprăzarul a lucrat şi pentru Teatrul de Operă şi Balet. „În timpul acela era director Eugen Mazilu, cu care am copilărit şi îmi este bun prieten. Jean Constantin îşi face mereu acelaşi model, pentru vară, vine la mine cam o dată pe an. Am lucrat şi pentru Mihai Trăistariu“, mai spune ceaprăzarul. A lucrat şi pentru televiziune. „Au făcut la un moment dat un program şi balerinele aveau caschete de marinari. Au intrat ele în scenă şi primul lucru pe care au făcut a fost să-şi arunce şepcile pe jos. M-a durut inima. Am făcut şepci şi pentru stripteuze, pentru balerine...“, spune amuzat nea Marcel. Şi politicienii i-au trecut pragul de multe ori. „Nicolae Moga şi-a făcut bereta la mine. Apoi mi-a venit cu măsurile lui Mazăre şi ale lui fi-su să le fac şi lor la fel. Mazăre a vrut roşie şi pentru băiat au adus un material verde-turbat. A zis că este o fiţă de-a lor, pentru nu ştiu ce petrecere. Am lucrat şi pentru fostul secretar general de partid, Marina. Pentru Trandafir, care era şeful direcţiei de finanţe, pe vremea comuniştilor, dar şi pentru mulţi politicieni. A mai „îmbrăcat“ capetele unor interlopi, iar un prieten mai „bazat“ chiar i-a spus să pună preţuri mai mari la şepci, că spune lumea că poartă lucruri de trei poli.

Bună ziua, Constanţa - 4 martie 2008

Peninsula, zona istorica in continua degradare

De la cultura infloritoare la realitatea actuala

Cetatea Tomis a fost infiintata in prima jumatate a secolului VI i.Hr. de catre colonistii greci din Milet * Vestigiile cetatii se invecineaza acum cu ruinele unei societati care nu isi poate pastra istoria, care nu este interesata de aceasta sau de personalitatile care au pus bazele acestui adevarat centru al culturii est-europene * Cladirile din zona peninsulara a orasului, "martori" ai trecerii prin aceste locuri a lui Eminescu, Enescu, Nottara si a altor mari artisti zac acum in paragina * Turistii straini, veniti in numar foarte mare in aceasta perioada, au putut "admira" alaturarea nefireasca a vestigiilor antice cu imobile interbelice in ruine sau cu ritmurile orientale care se aud prin ferestrele deschise ale caselor din aceasta zona * O parte insemnata a celor care locuiesc aici fac parte din patura saraca a societatii, locatari ai unor adaposturi insalubre pentru care istoria nu reprezinta aproape nimic * Ruinele vechii cetati tomitane pot fi admirate acum alaturi de cladiri impunatoare si moderne in care isi desfasoara activitatea banci si diverse firme
Zona peninsulara a Constantei este, dupa spusele specialistilor, una dintre cele mai bogate in vestigii antice din Europa, dar si din intreaga lume. Printre dovezile existente ale trecerii atator civilizatii prin locurile care ne sunt acum atat de familiare, orasul nostru "gazduieste" acum mizeria si degradarea la care duce saracia. Vestigiile cetatii Tomisului se invecineaza acum cu ruinele unei societati care nu isi poate pastra istoria, care nu este interesata de aceasta sau de personalitatile care de-a lungul timpului si-au pus amprenta asupra dezvoltarii acestei urbe. Tomisul, oras in care s-au gasit dovezi ale existentei umane inca din indelunga perioada a pietrei cioplite, paleoliticul, a fost dintotdeauna un spatiu geografic bogat in resurse, viata oamenilor primitivi putandu-se dezvolta gratie ocupatiilor lor preponderente, vanatoarea si pescuitul. Importanta Tomisului a fost atestata inca din anul 260 i.Hr., orasul fiind disputat pe de-o parte de Histria si Callatis, iar pe de alta parte de Imperiul Bizantin. Conflictul a fost benefic cetatii, asigurand deschiderea necesara spre activitati portuare autohtone de anvergura. Deschiderea la mare si implicit, aparitia comerciantilor straini, au facut ca Tomisul sa devina un "buchet" de civilizatii si culturi. Au trecut si si-au lasat amprenta, de-a lungul timpului, pe aceste meleaguri, negustorii greci, italieni, dar si portughezi, vecinii bulgari si rusi sau "cotropitorii" turci si tatari. Si acestea sunt numai cateva exemple. Amprentele culturale sunt de asemenea de o deosebita importanta. Marele poet roman Publius Ovidius Naso, cel care vegheaza si acum Constanta prin impunatoarea statuie din mijlocul pietei care ii poarta numele, considera Tomisul, in care a fost exilat din ordinul imparatului Octavian Augustus (27 i.Hr. - 14 d.Hr.), o a doua sa patrie. Activitatea intensa desfasurata in cetatea de pe malul Marii Negre, ca port si oras cultural, este scoasa in evidenta, mai ales, de marile edificii si amenajari care continua sa "supravietuiasca" inca din perioada antichitatii. Locurile in care traim sunt trecute in istoria religiilor ca fiind unele dintre primele crestinate in aceasta parte a continentului. Istoria Bisericii Ortodoxe Romane atesta misionarismul Sfantului Apostol Andrei la sciti si pe meleagurile dobrogene ocupate de stramosii nostri, getii. Civilizatia infloritoare a cetatii tomitane a fost, insa, mereu afectata de raidurile triburilor migratoare - huni, avari, protobulgari, slavilor (anti si sclavini) si mai apoi de atacurile marilor puteri care doreau sa isi extinda dominatia in bogata regiune dintre Dunare si Marea Neagra. In jurul anilor 900 s-a produs pentru prima data metamorfoza de la Tomis la Constantia, denumire devenita ulterior Custendge (sub stapanirea Inaltei Porti) si apoi Constanta. Dupa numeroase lupte si dupa ocupatia otomana, calugarul italian Mancinelli descrie orasul, in anul 1585, ca pe "un catun, unde fusese pe vremuri frumosul oras Constanta".Oras renascut la 1850, "omorat" in anii 2000"Reinvierea" orasului se produce abia dupa anii 1850, perioada in care se fac amenajari portuare, se dezvolta industria si comertul, iar Constanta devine un punct de maxim interes pentru investitorii straini, in special englezi. Dar adevarata renastere a Constantei se va infaptui dupa Razboiul de Independenta si instalarea administratiei romanesti, la 23 noiembrie 1878, in aceasta straveche provincie a lui Burebista si Mircea cel Batran. Dezvoltarea ulterioara a orasului este infloritoare. Si-au pus amprenta asupra culturii constantene marii artisti romani care au trecut, sau chiar au poposit o vreme pe aceste locuri. Constanta zilelor noastre stie sa-si ascunda destul de bine istoria. Cladirile din zona peninsulara a orasului, "martorii" trecerii prin aceste locuri a lui Eminescu, Enescu, Nottara si a altor romani care fac parte din "elita" culturii europene, zac acum in paragina. Arhitectura deosebita este bine ascunsa de rufele puse la uscat ale locatarilor. Pentru ca, in loc sa se pastreze vie amintirea unor timpuri de o reala importanta pentru istorie si cultura, autoritatile locale prefera sa considere aceste imobile simple case nationalizate, nerevendicate de proprietari, si pe care le inchiriaza la preturi mai mult decat modeste celor mai nevoiasi dintre constanteni. Acestia, multi dintre ei de etnie rroma, nu stiu ca stau in camere in care, probabil, odata, s-au odihnit mai marii culturii romane. In acelasi timp, Peninsula, din zona "mustind" de istorie si cultura a devenit un melanj intre nou si vechi. Astfel, langa cladiri pe care le putem numi monumente, isi duc acum traiul cladiri moderne care nu cadreaza deloc cu peisajul. Turistii straini, veniti in numar foarte mare in aceasta perioada, au putut "admira" alaturarea nefireasca intre vestigii ale culturii si ritmurile orientale care se aud prin ferestrele deschise ale celor care populeaza acum aceasta zona. Partea romantica a orasului devine pe zi ce trece dovada a degradarii culturii in societatea romaneasca actuala. Ruinele vechii cetati tomitane pot fi admirate acum alaturi de cladiri impunatoare si moderne in care isi desfasoara activitatea banci si diverse firme. Astfel, farmecul zonei a fost stirbit cu sau fara intentie, in incercarea de modernizare a unei zone care nu avea nevoie de acest lucru.Zona istorica devenita mahalaua ConstanteiDin pacate, ceea ce odata a fost o parte infloritoare a orasului, a devenit "casa" pentru o patura mai saraca a societatii. Bogatii orasului prefera cartierele la moda si chiar localitatile din apropierea Constantei, cum ar fi Ovidiu. Acolo isi pot ridica vilele impunatoare potrivite statutului lor si conturile din banca. Cladirile istorice existente in partea peninsulara nu sunt vazute de catre autoritati ca o prioritate, ci ca un refugiu pentru cei care nu au locuinte si care isi inchiriaza cate o camera de la stat. In timp, Peninsula a devenit o adevarata mahala, in care in ultima perioada s-au "nascut" adevarate razboaie intre bandele rivale care locuiesc in acest perimetru. Cultura s-a transformat treptat, dintr-una de importanta europeana, intr-una de strada. Apropierea de mare nu poate, insa, sa "spele" murdarirea istoriei si culturii tomitane.

ZIUA de Constanţa - 30 octombrie 2005