"Să iubești nu e suficient, trebuie să știi să înveți pe altul arta dragostei. Plăcerea o simte și plebea, chiar și animalele. Omul adevărat, însă, tocmai prin asta se deosebește de animale. El transformă dragostea într-o artă nobilă și, bucurându-se de ea, e conștient de valoarea ei divină. Astfel, nu-și satisface doar trupul, ci și sufletul."
"Fericirea este întotdeauna acolo unde o găsește omul“
"Toate limbile și tainele și toate științele n-au să fie nimic fără iubire, care e mărinimoasă, răbdătoare, care nu face rău, nu dorește onoruri, îndură totul, crede oricui, speră mereu și învinge“
Parcă fusesem rupt în zece bucăţi, căci îmi simţeam trupul numai o rană, sufletul risipit, nu mai aveam nici voinţă, nici putere să mă dezmeticesc o clipă.
E foarte greu să ai ceva cu adevărat, să-l capeţi sau să-l cucereşti. Mai mult ne închipuim că posedăm, decât posedăm.
Nimic nu durează în suflet. Până şi cea mai verificată încredere poate fi anulată de un sigur gest.
Cum te-aş putea eu pierde pe tine, când tu eşti soarele meu, când razele tale mă încălzesc pe acest drum de ţară? Cum să uit eu soarele?
O fericire calmă şi în acelaşi timp şi violentă, în faţa căreia sufletul nu opunea nici o rezistenţă; o beatitudine a simţurilor care depăşea senzualitatea, ca şi cum ar fi participat la ea o fericire cerească, la o stare de Har. La început starea se susţinea numai din priviri. Apoi am început sa ne atingem mâinile, fără a ne despărţi totuşi, ochii. Strângeri barbare, mângâieri de devot. http://ro.wikipedia.org/wiki/Maitreyi
...visele pot fi atat de primejdioase: mocnesc ca focul si uneori ne consuma cu totul
M-am impleticit pana afara, in curte, ca sa scap de tristete, dar sigur ca e cu neputinta sa fugi de tristetea din tine.
Durerea e un lucru foarte ciudat; suntem atat de neputinciosi in fata ei. E ca o fereastra care se deschide atunci cand vrea ea. Camera se raceste si nu putem decat sa tremuram. Dar de fiecare data se deschide mai putin, si mai putin; pana cand, intr-o zi, ne intrebam ce s-a ales de ea.
Este cartea mea de baie. Umplu cada cu apă, torn câteva picături de ulei de lavandă şi mă scufund în poveste. Să ştiţi că lavanda face minuni, nu numai poveştile lui Rushdie:). O poveste despre un oraş trist şi despre un Harun neîncrezător. "În ţara Alifbay, un oraş trist, cel mai trist dintre toate, aşa de devastator de trist, ca îşi uitase propriul nume“. Cred că în oricare dintre noi există un Harun, dar şi un Raşid, tatăl povestitor, Şahul din Bla, care, în momentele de maximă tristeţe, nu mai poate nici măcar visa, îşi uită închipuirile şi nu mai poate spune decât... ark. Şi am aflat că, „atât în poveşti, cât şi în viaţă, finalurile fericite sunt mai rare decât îţi imaginează de fapt oamenii. Aproape că sunt excepţia, nu regula“. Dar poate că, neadevărate cum sunt ele... poveştile au rolul lor :)
