We’re free, we’re so alive

Când citiţi aceste rânduri va fi trecut deja mai bine de o săptămână neagră pentru România. Timp în care sentimentele contradictorii ne-au făcut să răbufnim, să ne revoltăm. Scriu miercuri, 4 noiembrie. O parte din acest text a fost scris duminică, 1 noiembrie. Nu ştiu ce va fi până sâmbătă, atunci când aceste rânduri vor ajunge la voi. Mi-aş dori, cel puţin, să avem mai multă speranţă.

Emoţia uneşte. Iar ceea ce s-a întâmplat în Colectiv ne-a atins pe toţi din punct de vedere emoţional. Fiecare a avut un motiv al său să se pună în locul celor cărora viaţa li s-a schimbat pe 30 noiembrie 2015. „Puteam să fiu eu”, „putea fi copilul meu”, „erau oameni deschişi, iubitori de concerte, pozitivi, la fel ca mine”, „putea fi prietenul meu, şi el cântă rock”, „dacă aş fi ajuns acolo…”. Empatia este omenească. Din păcate, ultimele zile ne-au arătat şi răul din oameni. Răutatea fără margini. O înşiruire de cuvinte fără noimă, veninoase: satanişti, fără Dumnezeu, Halloween, au cerut-o, depravaţi… Mizerii.

Revenind, emoţia uneşte. Suferinţa uneşte. Nu te pune cu un popor suferind…

Recunosc, până în dimineaţa dezastrului nu am auzit de Goodbye to Gravity. Ascult rock din generală. Am început cu Nirvana, Doors, Janis Joplin, Metallica, dar am ajuns şi la Cradle of Filth, Manowar, Eternal Tears of Sorrow, Dimmu Borgir şi alţii…. mai hard.



Mai am şi acum tricourile cu Nirvana. Pe unul mi l-a adus Cristi Ţentu, fost coleg şi bun prieten, din Germania atunci când Interitus Dei, trupa în care cânta, ajunsese pe acolo. Da, nemţii apreciau rock-ul constănţean, românesc. Noi nu.



Gusturile muzicale nu ne împart în satanişti şi creştini. Muzica înseamnă libertatea pe care uneori nu o găsim în altă parte. O supapă.
Am văzut că mulţi s-au legat de numele piesei The day we die. Câţi i-au ascultat versurile? Nici măcar eu până acum. Dar am făcut-o, pentru a nu fi tentată să judec aiurea.

We’re not numbers we’re free, we’re so alive
And the day we give in is the day we die

Tinerii din Colectiv se simţeau liberi şi vii. Nu merită să fie judecaţi pentru nimic, niciodată. Singura lor vină este că s-au născut într-o ţară de judecători, în ţara ideilor preconcepute, într-o ţară în care muzica pe care o asculţi te pune în spatele unui gard şi îţi lipeşte pe frunte o etichetă. SATANIST. Au trăit printre oameni care, atunci când nu înţeleg ceva, din lipsă de educaţie, de empatie, de interes, dau cu parul. Oameni lipsiţi de decenţă. Este trist. Pentru ei, pentru noi.

AC/DC sunt satanişti? Doar cântă Highway to hell…



Ascultaţi piesa fără porcării de genul „ce e cu grohăielile astea”. Citiţi versurile, sunt în descrierea clipului



F*** all your wicked corruption
It’s been there since our inception, but we couldn’t see
All the times we’ve felt so hollow
As our hopes were hanged in gallows
All this time we’ve been locked away
And there was nothing left to say
Until today

Constanţa a trecut printr-o tragedie asemănătoare celei din Bucureşti, dar cu mai puţine victime. De fapt, cine are dreptul să compare cifre atunci când este vorba despre vieţile unor tineri? Ironic, gândindu-ne la numele clubului, orice tragedie de acest fel este colectivă.

Trăim în colectiv, avem emoţii în colectiv. Ne doare ce s-a întâmplat în Colectiv. Şi trebuie să înţelegem că generaţia Colectiv, generaţia căreia i-au pierit prietenii în foc, este mai bună decât cele de dinainte. Nu sunt satanişti, nu sunt needucaţi, huligani sau cum vreţi să le spuneţi. Sunt tineri frumoşi, citiţi, tineri care fac şcoli în străinătate şi duc numele ţării peste hotare. Care vorbesc limbi străine la fel de bine ca limba maternă. Care câştigă olimpiade internaţionale sau excelează în meseriile pe care le-au ales. Tineri apreciaţi şi angajaţi de multinaţionale. Tineri frumoşi, care ştiu să se distreze, care-şi trăiesc viaţa fără bariere şi idei preconcepute.

Ei sunt cea mai bună variantă a noastră. Să nu îi dezamăgim. Şi să nu uitam ce cântam în adolescenţă cât ne ţineau plămânii



We were born
Born to be wild
We can climb so high
I never wanna die
Born to be wild

Tinerii aceştia, „sataniştii”, trăiesc liber. Este dreptul lor. Şi este de datoria noastră să le oferim ţara pe care o merită.

Putere şi linişte tuturor. Celor care au rămas şi celor care nu mai sunt.

Stockholm-ul României - păreri despre ţara mea

Este prima dată când scriu despre această campanie. M-a scârbit, dar parcă a fost mai liniştită decât altele. O spun din start: am votat şi votez Iohannis. Însă, candidatul Iohannis nu m-a convins. Îmi plac indivizii mai incisivi, mai repezi, cu vorbele la ei, cu reacţie. Un preşedinte trebuie să aibă reacţie. Iohannis merge pe principiul "şi melcul, ţuşti!", iar stilul acesta îmi displace. În primul tur am votat matematic. Fără convingere. Am sperat că cel cu şansele cele mai mari de a-l bate pe Ponta, Iohannis, va obţine un scor mai bun. Dacă era altfel... aş fi votat cu Macovei. Înjuraţi-mă, aveţi voie! Acum nu-l votez pe Iohannis, ci votez anti-Ponta. Este simplu. Mi-e groază când mă gândesc la faptul că, avându-l pe Ponta preşedinte de ţară, Mazăre nu va mai avea nicio oprelişte. Va fi chiar mai rău decât este acum. MI-E GROAZĂ!
Însă, ne merităm soarta. Pentru că noi, românii, suferim de cea mai acută formă a sindromului Stockholm. Ne iubim torţionarii.
De-a lungul vremii am observat mai multe comportamente aberante, patologice, ale acestei naţii.
Comunismul ne-a afectat în asemenea hal încât am devenit un popor suferind, nebun, imoral, infantil, lipsit de dorinţe fireşti, fără instinct de conservare, un popor de masochişti, de violaţi, de schingiuiţi, de oameni care, după ce-şi ling rănile şi se spală de pişatul în care au zăcut în urma torturii se întorc zâmbitori şi drăgăstoşi la torţionar.
Suntem noi, cei care trăiesc încă în comunism. Cei pentru care 25 de ani au stat în loc, n-au trecut. Cei care sunt, încă, pe vremea lui Ceuşescu. Aşa ne dezvoltăm, nu putem scăpa. De fapt nu ne-am dezvoltat. Mentalul colectiv, cel bolnav, distrus, suferind, aşa funcţionează. Memoria colectivă a acestui popor este grav avariată. Am uitat cine suntem şi ce putem face. Nu ştim despre noi decât că suntem laşi, trădători, leneşi, mâncăi, boieri, artişti, petrecăreţi, încuiaţi la minte, bârfitori, moralişti, pseudo-ospitalieri.Ţara în care BMWu` valorează mai mult decât o diplomă, o ţară de oameni răi, avari, ipocriţi, care nu ştiu să aibă grijă şi să îi aprecieze pe cei apropiaţi, ci numai pe străini. O ţară de femei maltratate şi de copii mutilaţi sufleteşte, de beţivi, de curvari, de bipolari, de hoţi, de beizadele care se cred Dumnezei, un loc în care ţi se refuză până şi dreptul la sănătate. Ne mirăm că ni se refuză dreptul la vot, la opinie?
Se vede cum suntem din felul în care ne tratăm ţara. Votul ăsta mult dezbătut este, de fapt, singurul lucru pe care îl faci pentru ţara ta. Pentru viitorul ei, nu pentru economie, nu pentru PIB sau alte cele: PENTRU ŢARĂ! Pentru copiii şi părinţii tăi. Dar nu avem noţiunea asta. Mie îmi vine să plâng când mă gândesc că mama o să trăiască, în anii crunţi ai bătrâneţii, aici. Aş fi în stare de orice să împiedic asta!
M-am uitat aseară la marea răfuială între candidaţi. Aia nu a fost dezbatere, ci o joacă de copii, cu unul mai mutulică, mai bine crescut, care se crede uşor superior, probabil că are note mai bune şi provine dintr-o familie mai înstărită, şi un altul care pare puţin complexat de mediul din care provine, care atacă pentru a se apăra, pentru a para întrebările incomode, care şi-a schimbat gagica odată ce-a prins "cheag" din punct de vedere financiar. Şi-a luat fată de om bogat din sat, cu mai multe vite şi cu influenţă la primar. Dar el, băiat descurcăreţ, cu vorbele la el, nu ştie ce-i aia subtilitatea, ci stăpâneşte doar miştocăria. Când îl vede p-ăla mai simţit, simte nevoia să-l calce în picioare. "Ce, mă, eşti şmecher? Ai casetofon şi video? Ţi-a luat mă-ta haină de piele, futu-te-n gură! Eu sunt mai tare, bă, că sunt ginerele lu' cutare şi am ajuns să conduc CAP-ul din sat, cel mai bogat din judeţ", spune el, scuipă o coajă de sămânţă şi pleacă pe ritmurile unei melodii cântate de Guţă.
Poate cea mai importantă lecţie pe care am învăţat-o în facultate, pentru mine, ca om, a fost că orice complex de superioritate vine dintr-unul de inferioritate. Asta am văzut aseară la candidatul Ponta. Adevărata faţă a unui băieţaş complexat.
Şi eu am fost complexată aseară. Din cauza candidaţilor slabi, din cauza lipsei de alternativă, pentru că trebuie să votez anti şi nu pro. Nu am putut asista la toată dezbaterea. Pur şi simplu nu am rezistat. Azi am citit cele mai multe dintre reacţii. Niciuna nu m-a convins. Iohannis nu ştie tot ce trebuie, e clar. Ponta e nesimţit şi oportunist.... asta ştiam deja. România nu va avea preşedinte - asta este cel mai grav.
România va avea un Ponta. Naivă cum sunt, încă sper să mă înşel. Nu îmi place că este comparat cu Micky Mouse.... mi se pare o jignire adusă simpaticului şoricel al lui Disney. El a făcut istorie. Ponta nu va face nimic. Va aduce România acolo unde îi este locul: în nişte vremuri pe care inconştient ni le dorim. Nouă nu ne place libertatea. 25 de ani nu au fost de ajuns pentru a ne obişnui cu ea, pentru a ne bucura de ea. Nouă ne place jugul. Că doar asta suntem, vite. În concluzie, noi, iubitorii de cozi, de mocangeală, de mizerii, de bârfe, indivizi în stare să-i judecăm numai pe alţii, dar pe noi niciodată, vom readuce ţara acolo unde s-a tot învârtit ca într-o găleată să ajungă: fix de unde am plecat.
O merităm noi, oameni care nu ne preţuim libertăţile. O merită clasa politică, cea care a promovat non-valori, care nu s-a gândit la viitor, ci numai la prezentul din conturile lor. O merită afaceriştii, cei care au susţinut mereu nu pe cine ar fi fost normal, ci doar pe cel care putea să le facă vreun serviciu. Din păcate, România nu o merită.

O simplă scrisoare (completată)

Foştii colegi de la ZIUA de Constanţa m-au invitat să scriu un editorial aniversar. Au trecut 14 ani de ZIUA la Constanţa. Am scris cu greu. Recunosc, am vrut să refuz, m-am fâstâcit, nu am avut idei... până când acest text a curs din mintea şi din sufletul meu în câteva minute. Aş fi vrut să spun mult, mult mai multe. Bune şi rele, aş fi vrut să i le spun, să le ştie, să "nu avem vorbe la proces" :) De mult nu am mai scris cu atâta emoţie. Iar emoţia este cadoul pe care eu îl ofer ziarului ZIUA de Constanţa. Faptul că după atâţia ani încă mai trezeşte în sufletul meu sentimente extrem de puternice.

I-aş mai spune să dragei mele ZIUA de Constanţa să nu mai spună oricând şi oricui "te iubesc". Să iubească pe cine merită, cu măsură, să-şi arate cu sinceritate aprecierea şi admiraţia, să fie echilibrată şi cumpătată. În toate, mereu :)

Aş mai fi scris că una dintre cele mai drage scriituri îmi este cea cu ajutorul căreia am descoperit copilul şi adolescentul care s-au transformat într-un adult, credeam atunci şi sunt convinsă acum, abject. Am luat primă în concediu, nu? :))

Începutul la ZIUA a fost mirific. Terifiant şi minunat, un amalgam de sentimente. Un nea Andrei care tuna şi fulgera, un Charlie care ne-a lăsta, pe mine şi pe Ţenţu, prea devreme singuri printre hiene :)) O Moni poetică lângă mine, fotbal pe plajă, Pizzico, Vraja Mării, pisicile lui nea Ţipa, câinii, Peninsula, Cazinoul, simţeam lumea, o cunoşteam, poveste... Nu aveam simţurile aproape abolite, ca acum...

O poveste fără început şi fără sfârşit :)

Cu această ocazie revin şi pe blog. Sper să scriu mai mult, mai des, mai frumos. Să ascultăm muzică, aşa cum o făceam înainte, şi să citim cuvinte frumoase scrise de alţii, să privim fotografii sau picturi. Şi, din când în când, să facem câte o prăjitură


Draga mea ZIUA de Constanţa,

În ultimul editorial scris în paginile tale, înainte să-mi văd de altă viaţă, îmi comparam anii petrecuţi în redacţie cu o poveste de dragoste. A fost. Cu bune şi cu rele, cu fericire şi amărăciune, cu iubire şi cu ură, cu zâmbete şi cu lacrimi, cu bucurii imense şi frustrări, cu victorii şi eşecuri. Dragostea completă, adevărată. Mi-e greu să-mi adun sentimentele pentru a scrie aceste rânduri. Ştii şi tu cum este cu dragostea, odată lăsată în urmă păstrezi sentimente pe care nu le poţi şterge vreodată. Sentimente risipite în suflet, care cu greu se adună. Emoţie.
Povestea mea cu tine a început în 2005 pe o stradă mică, din Peninsulă, în spatele Arhiepiscopiei. Nu voi uita vreodată ziua în care am intrat în redacţie pentru prima dată. Nu o voi uita niciodată pe Theodora Minciu, iar cele mai dragi scrieri îmi sunt cele despre Gil Dobrică, Cristi Iacob, Lavinia Răducanu, Beatrice Rancea, Ilie Floroiu, Dumitru Antonescu, Gabi Paraschiv, Mark, cinematograful Republica sau campania pentru draga mea Feri. Nu voi uita experienţa minunată numită Bună ziua, Constanţa!
Nu îi voi uita niciodată pe Charlie, nea Andrei, Claudia, domnul Verioti, Adriana, Nicu, Vio, Gina, Cristina, Angi, doamna Elena, Moni, Ţenţu, Paul, Cecilia, Ada, Claudia Candet, Alexandra, Dani, Geluţu, Marius, Cipix, Borcan, Cami, ubita Cornelia, Luiza, Lavinia Profor, Ionuţ Moldoveanu, Mădă, Nico, Ştefania (ordinea este absolut aleatorie). Iar lista poate continua. Ei au fost şi sunt ZIUA de Constanţa. Nu un ziar, ci o stare de spirit, nu un grup de oameni adunaţi într-o redacţie, ci un organism într-o continuă mişcare şi transformare.
Cei şapte ani şi jumătate pe care i-am trăit ca parte a acestui organism m-au transformat în adultul care sunt acum. Rezistent la stres (mult stres), cititor de ziare la 6 dimineaţa, atent la detalii, la nume, la pierderi şi greşeli în titluri, un om căruia nu îi este frică să privească pe oricine în ochi cu mândrie. Pentru că, în redacţia ZIUA de Constanţa a intrat un copil şi a ieşit un om mare (care încă scrie acre în loc de care) :).
14 ani de poveste, din care eu am trăit şi simţit jumătate.
Draga mea ZIUA de Constanţa., îţi doresc viaţă lungă şi frumoasă. Să ai grijă de oamenii tăi, să îi preţuieşti şi să te lupţi pentru ce mai buni dintre ei. Să continui lupta. Să nu te laşi niciodată pradă deznădejdii. Să nu te crezi niciodată cea mai bună, chiar dacă eşti. Să te baţi mereu pentru primul loc. Să fii mereu locul în care nişte copii, mai mici sau mai mari, iubesc jurnalismul, trăiesc pentru a scrie, respiră ştiri şi visează să îşi pună semnătura pe cele mai frumoase reportaje şi cele mai incisive anchete. Şi să nu îţi uiţi poveştile, pentru că ele te ţin în viaţă.

La mulţi ani!

Cu drag,

Povestea mea de iubire...

...A ţinut aproape şapte ani şi jumătate. A început timid, cu fluturi în stomac, cu tremurat de picioare. A fost cea mai lungă poveste de dragoste. Ca orice istorie a fost presărată cu bune şi cu rele. Dar ce mai ţin minte acum?... Doar bunele. M-a dus peste tot, prin locuri în care nu credeam că voi ajunge vreodată. M-a plimbat prin toate instituţiile Constanţei, unele plicticoase şi mi-am înjurat cu patos dragostea pentru că nu-mi arăta pasiunea de care aveam nevoie. Cine te duce prin WC-uri publice, cine trage de tine, cine te oboseşte, te scârbeşte, te duce la limită pentru ca mai apoi să te ridice în slăvi, să te fericească în aşa fel încât să uiţi toate relele, toate înjurăturile, toate chinurile? Cine dacă nu o dragoste adevărată? Am învăţat alături de ea, de dragostea mea, mi-am pus sufletul pe tavă, mi-am pierdut nopţile gândind şi zilele scriindu-i scrisori. Dar, să nu uit. Dragostea noastră a început pe o străduţă din Peninsulă sub ochii unui domn care mi-a părut cel mai morocănos personaj pe care l-am văzut vreodată. „Ai înţeles ceva?“, m-a întrebat domnul la un moment dat şi mi-a dat drumul. Se pare că începusem să înţeleg. Se uita la mine deasupra ochelarilor de citit şi nu-mi lăsa replică. Am învăţat să văd mai departe de morocăneala lui.
Pe străduţa din Peninsulă nu am mai ajuns demult, dar de fiecare dată când trec pe lângă ea îmi amintesc cu drag de dragostea mea.
Domnul morocănos de care vă spuneam mă priveşte şi acum, după şapte ani şi jumătate, ca martor al poveştii mele de la începutul ei, până la final. A fost fericire, au fost plânsete, a fost durere, urmată de plăcere, au fost dezamăgiri, dar şi multe satisfacţii. „O poveste cum alta n-o să mai fie“, gândeam odată. „Cea dintâi şi cea din urmă“. Am trăit aşa şapte ani şi jumătate, fiecare zi a trecut cu intensitate, mai ales pentru că am crescut împreună: eu, dragostea şi domnul morocănos (de fapt nu-i chiar aşa, dar vrea să pară). Au fost atâtea momente încât mi-ar fi greu şi frică să aleg, ar fi nedrept, şi atâţia oameni care au trecut prin povestea noastră încât aş putea scrie un roman. Un roman de dragoste cu final nu neapărat fericit. Cu final închis sau deschis... ne va spune doar timpul. O mare dragoste aproape stinsă...
Am scris, am râs, am plâns, m-am bucurat şi am scrâşnit din dinţi.
Într-un colţ al sufletului voi fi mereu „Corina de la ZIUA de Constanţa“. Ştiţi cum se spune: „Niciodată nu vei uita o mare dragoste!“.

Love, Cook... Eat?!

Iubim! Iubim cu patimă, uneori isteric, specific feminin, iubim arzând şi ardem iubind, ne topim în vâlvătaie şi renaştem din propria noastră cenuşă. Fluturaşi, confuzii, dorinţă de confirmare. Aşa iubim noi, femeile, adorăm, iubim enorm, ne oferim ofrande pe altarul amorului nostru. Şi am ajuns la concluzia că suntem genetic programate să gătim bărbatului nostru ca într-un ritual aproape erotic. „Îţi place?“, întrebi temător, după ce ai gătit cu tot sufletul fredonând în minte „I’m in the mood for love simply because you’re near me...“. Aşa începe aventura culinară, este ca un fel de iniţiere în viaţa de... amorezată. Iubeşti complet, îţi doreşti să hrăneşti omul de lângă tine, să-i împlineşti dorinţele culinare. Şi, odată cu aceste porniri, înveţi. Citeşti, admiri. Treci de la toate blogurile de profil la „grei“: Julia Child, Anthony Bourdain, Jamie Oliver, Martha Stewart... Suntem masterchef-ii bucătăriei noastre şi ai sufletului celui drag. Găteşti cu drag, mănânci cu drag. Treci de la newsletter-ele cu reţete la cele cu... reţete, dar de slăbit. Le alternezi: un cheesecake, un măr, trei cupcakes, două roşii, o negresă, doi castraveţi. Te trezeşti şi realizezi că nu tot ce se găteşte se mănâncă şi că, oricât ne-am dori, caloriile nu ard din dragoste. Eşti invidioasă: „De ce el nu se îngrăşă? De ce eu? Pfff, metabolism de femeie! Uită-te la el ce arderi are!!!!“, te plângi în gând, iar în cap îţi zboară „endomorf, ectomorf, mezomorf“. Citeşti, te documentezi, nu mai ştii ce să alegi dintre miile de cărţi, miile de diete. Ce mi se potriveşte? Ce să fac? Mă las de gătit? Dar îmi place! Măcar, după experienţa culinaro-amoroasă, după ce ne debarasăm de sperietura nebună şi necuvenită, rămânem cu cititul, cu gătitul, dar şi cu un bărbat fericit (pentru că ai scăpat de frustrări şi eşti iar zâmbitoare, fericită şi frumoasă). Şi învăţăm că, orice ne-ar spune programarea (genetică ori ba), dragostea nu trece întotdeauna prin stomac. Sau nu trebuie să treacă printr-al nostru.

Scrieri vechi - Cristi Iacob "Ii urasc pe cei care fac o cariera din a-si injura tara"

ZIUA de Constanţa, Miercuri, 08 Noiembrie 2006

Actor la Teatrul Mic din Bucureşti, Cristi Iacob s-a remarcat, totuşi, ca prezentator al unor concursuri la Pro TV, în anii de debut ai acestei televiziuni. Se prezintă ca fiind un nonconformist. Trăieşte cu pasiune şi a lucrat cu unii dintre cei mai mari regizor ai ţării şi ai lumii, Sergiu Nicolaescu şi Francis Ford Coppola. Cu primul a lucrat la pelicula „15“, o poveste de dragoste care se derulează în timpul Revoluţiei din 1989 şi în care le-a avut ca partenere pe Ioana Moldovan, pe Daniela Nane şi pe Mihaela Rădulescu. Despre cel din urmă spune că a fost îndrăgostit platonic. Citează din Ţuţea şi din Nietzsche şi consideră că românul s-a născut... voyeur. Nu îi plac filmele româneşti premiate la Cannes pentru că, după spusele lui, prezintă „o naţiune defavorizată“. A jucat în seriale TV, cum ar fi „Băieţi buni“ şi „Martor fără voie“, însă nu ar interpreta niciodată un rol în telenovele pentru că cei care o fac sunt „urmăriţi“ de această imagine. Actorul are un rol în piesa „Îmblânzirea scorpiei“ de la Teatrul Naţional Constanţa, rol care i se pare o provocare. Cristi Iacob a acceptat să ne acorde un interviu în care ne prezintă viziunea lui asupra carierei, dar şi a lumii artistice din ţara noastră.

Cum îţi vezi cariera?

Eu nu mă gândesc la cariera mea. Astea sunt prostii. Merg înainte. M-a ajutat Dumnezeu să fac multe lucruri, mai bune, mai proaste, asta publicul decide. Mă şi înspăimântă discuţiile prea serioase. De obicei dobitocii sunt solemni. Nu am o perspectivă asupra mea. E o vorbă a lui Ţuţea care spunea că pentru a vedea lucrurile din jurul tău, trebuie să te pui în paranteză de cele mai multe ori. Altfel, te îndrăgosteşti de tine însuţi, uiţi că sunt oameni în jurul tău, că ai o viaţă de trăit şi o moarte care te aşteaptă, un Dumnezeu care te priveşte şi un soare care te luminează. Altfel, te uiţi în propriul tău buletin şi pierzi timpul sau într-un aparat foto. În loc să te uiţi la culorile toamnei le fotografiezi şi îţi dăruieşti singur pixeli în loc să-ţi dăruieşti o stare sufletească pură.

Lumea te cunoaşte de la emisiunile TV pe care le-ai făcut mai mult decât din piesele de teatru sau din filme.

Din nefericire, nici nu se poate altfel. Statistic vorbind, la teatru vin 300-500 de oameni, depinde câte locuri are sala. La televiziune se uită toată ţara.

Are nevoie un tânăr actor de telenovele şi de reclame pentru a se lansa?

Are, pentru ca să trăiască. Numai că televiziunea nu are suflet, însă teatrul are. Şi este cu dus şi întors. Uite, mă uit la băieţii ăştia din telenovele, care sunt nişte actori buni, dar lumea îi va cunoaşte numai prin prisma telenovelelor. Spre exemplu, Dan Bordeianu, care mi-e bun prieten, va fi cunoscut numai ca băiatul care joacă în nu ştiu ce telenovelă. Este altceva dacă un actor cum este Gheorghe Visu joacă într-un astfel de film, pentru că el este deja un nume. Pe de altă parte, Florin Piersic jr. nu cred că va fi cunoscut numai ca doctorul din „La Urgenţă“, pentru că are în spate multe alte realizări şi, mai mult decât atât, are un nume.

Cum ai ajuns să joci la Constanţa?

M-a rugat Cristi Şofron, directorul adjunct al Teatrului Naţional Constanţa, într-o seară. Se îmbolnăvise unul dintre actori, domnul Nicodim şi m-a întrebat dacă pot să îi ajut. În general îmi plac chestiile de genul ăsta. E ca o ştachetă.

Cum vezi experienţa constănţeană?

Foarte mişto. E un public excepţional aici.

Totuşi, nu se văd prea mult influenţele orientale?

Asta este o chestie valabilă pentru toată ţara, nu numai pentru Dobrogea sau pentru Constanţa. Să vezi ce este pe la Vaslui, încolo, Turnu Măgurele. Sau prin Bucureşti. Pare că este altceva pentru că vezi doar spoiala. Nu numai la Constanţa se ascultă manele. Iar cei care ascultă, nici nu ştiu ce-s alea. Eu ştiu două manele din 1800 şi ceva. Este un gen muzical levantin. Oamenii ascultă aşa ceva pentru că asta le dă societatea. Spre exemplu, eu pot să trăiesc cu o puştoaică de 15 ani, dar dacă difuzez asta pe un post naţional... e altceva. Eu am voie să fac orice, bineînţeles în limitele legii. Să zicem că am 80 de ani şi trăiesc cu o fetiţă de 18 ani. Ea acceptă, eu accept. Dar nu difuzez asta la televizor pentru că zăpăceşti copiii de cap. Ei nu o să înţeleagă nimic.

Este o tendinţă a românilor spre voyeurism?

În general oamenii sunt voyeurişti. Uită-te la Big Brother. Când nu am o viaţă a mea, prefer să mă uit pe gaura cheii la a altuia şi să comentez.

Ai jucat în „15“, unul dintre cele mai recente filme ale lui Sergiu Nicolaescu. Cum a fost să lucrezi cu unul dintre cei mai longevivi regizori români?

Filmul este o poveste de dragoste petrecută în zilele Revoluţiei din decembrie 89. A prins la public. Despre Sergiu Nicolaescu, o grămadă de „binevoitori“ mi-au spus că e nebun, că e fascist şi că o să dea cu mine de pământ. Sincer să fiu, nu m-au înspăimântat. Nu aveau cum, pentru că există mereu o cale de comunicare între doi oameni, dacă există şi puţină inteligenţă. Mi-a cerut nişte lucruri foarte grele, le-am făcut şi a fost o reacţie foarte bărbătească şi foarte pe faţă. Nu este un sentimental. Este un foarte bun general. Este un conducător. Gândeşte-te că, dacă din 300 de soldaţi pe care îi filmezi, unul se scobeşte în nas, s-a dus totul. Sau când ai 2000 de figuranţi. În cazuri d-astea, trebuie să fii comandant de oşti. Este o personalitate extrem de puternică, te calcă dacă nu este bine.

În „15“ le-ai avut ca partenere pe Ioana Moldovan, pe Daniela Nane şi pe Mihaela Rădulescu. Cu care dintre ele te-ai înţeles mai bine?

Mă înţeleg foarte bine cu toate trei. Dacă mă întrebi care îmi place mai mult pot să îţi spun că Mihaela îmi este prietenă de foarte mulţi ani. Sunt trei femei puternice. De Mihaela am fost şi îndrăgostit. Platonic. Cu Ioana am fost coleg. Ne-am înţeles foarte bine pentru că în general sunt un partener bun şi nu am fiţe.

Cum a fost trecerea de la Sergiu Nicolaescu la Francis Ford Coppola? Există vreo comparaţie între cei doi?

Bineînţeles. Orice lucru este comparabil pe lumea asta. Sigur, „Naşul“ este „Naşul“ şi „Mircea“ este altceva. Să lucrez cu Coppola a fost foarte frumos. Ce este frumos la el este că din primele cuvinte el este cel care reducea distanţa între faptul că el este cel care a făcut „Naşul“ şi „Apocaypse Now“ şi că tu eşti un actor din Galaţi. Pe de altă parte, Frydrich Nietzsche are un aforism care este foarte mişto: „Este uşor să fii modest când eşti celebru“. Altfel... a fost o atmosferă foarte caldă la filmări.

Ai jucat în două seriale mai cunoscute. Ce au însemnat ele în cariera ta?

Când îmi place scenariul, mă duc. Orice lucru este binevenit. Sigur, reclamă am făcut o singură dată şi nu o să mai fac toată viaţa, pentru că este ridicol sistemul. Este o porcărie pentru că plătesc foarte prost şi îşi bat joc de noi. Gândeşte-te că pentru un minut de publicitate în prime time se plătesc câteva mii de euro şi tu primeşti o sută de euro. Şi te mai şi arată lumea pe stradă dup-aia.

Ce înseamnă pentru cinematografia românească valul ăsta de filme autohtone date pe TV?

O gură de aer, asta înseamnă.

Ce părere ai despre filmele româneşti care au ajuns la festivalul de la Cannes în ultimul timp?

(Râde) Oricum suntem o naţiune chipurile defavorizată. Sunt oportunităţi şi sunt anumiţi regizori care profită de ele. Arată mizeria de aici, de parcă afară ar fi altfel. Parisul este cel mai împuţit oraş în care am fost vreodată. Nu aş sta nici să mă baţi acolo. Pute. Intri la metrou şi îţi vine să verşi. La noi e mult mai curat. Îi urăsc pe cei care fac o carieră din a-şi înjura ţara. Nu este normal. Uită-te la Nae Caranfil, unul dintre cei mai importanţi regizori tineri. El nu îşi înjură ţara. Te face să râzi, ceea ce este cu totul altceva. Când vezi „E pericoloso sporgersi“ care este un foarte bun film, sau „Filantropica“ sau „Asfalt tango“ care sunt unele dintre filmele lui excepţionale nu simţi că îşi înjură patria. Nu numai la noi este mizerie şi nu numai la noi mor oamenii pe stradă.

Multă lume nu ştie că ai scris versurile cântecului „Hotel Cişmigiu“ al formaţiei Vama Veche. Care este povestea versurilor?

Este un cântec pe care l-am scris când eram în facultate. Într-adevăr multă lume nu ştie că versurile sunt ale mele. Tudor Chirilă m-a întrebat dacă poate să-l cânte şi am fost de acord. Povestea a fost sinistră. O fată a căzut pe lift, pentru că uşile de la etajul 3 nu se închideau. A stat vreo 2 ore acolo, fără să o audă nimeni. Oricum, aia a fost o stare de spirit, pentru că noi stăteam acolo. A fost mai mult o chestie personală. Totuşi, eu nu aş cânta aşa ceva, pentru că este ca o chestie de tabără, nu pentru public. Ca şi Mihai Mărgineanu, care îmi este prieten. Gore din Chitila cântam împreună. Şi Zavalaidânga tot de la mine ştie şi de la Constantin Florescu. Sunt nişte porcării pe care le cânţi în tabără. Sigur, el e un soi de şmecher, pentru că iese la suprafaţă „pantelimonezul“ din el. Bravo lui, să câştige bani pe chestia asta. Măcar are umor.

Ce planuri de viitor ai?

Fac un serial pentru Pro TV, foarte frumos. Am făcut şi un documentar în Mexic despre civilizaţia maya. Sculptez. Cânt. Am o grămadă de preocupări.

PS: Azi este ziua lui, a lui Cristi Iacob. Când am făcut acest interviu eram în primul meu an de presă, acum văd clar lipsa de experienţă, dar îmi amintesc cu mare plăcere de actorul răvăşitor pe care l-am întâlnit.
Era o zi rece de noiembrie şi, înfrigurată, l-am aşteptat pe Iacob, pe care îl ştiam de la TV, în cabina teatrului din Constanţa şi a apărut, cu întârziere, el, Iacob. Fără nicio problemă s-a dezbrăcat de puloverul maroniu pe care-l purta şi a rămas în maiou, mirosind a Aqua di Gio :)) Ce să spun... a fost o apariţie. Singulară, dacă aş putea spune, pentru că nu am mai avut norocul de un asemenea interviu parfumat până acum, când am trecut de pragul a şapte ani de scris la gazetă. :) Din capitolul... partea frumoasă (greu de găsit) a jurnalismului.

"Fericirea este întotdeauna acolo unde o găsește omul“

"Să iubești nu e suficient, trebuie să știi să înveți pe altul arta dragostei. Plăcerea o simte și plebea, chiar și animalele. Omul adevărat, însă, tocmai prin asta se deosebește de animale. El transformă dragostea într-o artă nobilă și, bucurându-se de ea, e conștient de valoarea ei divină. Astfel, nu-și satisface doar trupul, ci și sufletul."

"Fericirea este întotdeauna acolo unde o găsește omul“

"Toate limbile și tainele și toate științele n-au să fie nimic fără iubire, care e mărinimoasă, răbdătoare, care nu face rău, nu dorește onoruri, îndură totul, crede oricui, speră mereu și învinge“

Quo Vadis - Henryk Sienkiewicz

CLXXXIII - Vasile Voiculescu

Mereu cerşim vieţii ani mai mulţi, aşa-s neştire,
Ne răzvrătim, ne plângem de pierderea noastră,
Şi încă nu-nţelegem că fără de iubire
Se vestejeşte Timpul în noi ca floarea-n glastră;
Rupt din eternitate, el vrea ţărâm asemeni
Din care-altoiul şubred să-şi tragă seva nouă;
Noi îl primim cu gheaţă şi-l răsădim îcremeni
Când Dragostea-i unica vecie dată nouă.
Ci-n van acum te mânii pe mine şi m-arunci,
Minunile iubirii n-au staile pe lume;
Ca Lazăr la auzul duioaselor porunci,
Oricând şi ori de unde mă vei striga pe nume,
Chiar de-aş zăcea în groapă cu lespedea pe mine,
Tot m-aş scula din moarte ca să alerg la tine.

Prea sus...

Licuţă al meu...

Atât de dor de tine...

Mai e puţin şi trece un an, iar eu nu mai pot de dor. Mi-e teamă uneori să-mi las gândul să alerge către tine, mi-e teamă, mi-e dor... Mi-e greu să vin la tine, mi-e teribil de greu. Mi-e tare dor de tine, titicule, Licuţă al meu...

Calcule... fără fumuri

VIAŢĂ

From and including: joi 3 septembrie 1981
To and including: duminică 13 mai 2012

It is 11.211 days from the start date to the end date, end date included

Or 30 years, 8 months, 11 days including the end date
Alternative time units
11.211 days can be converted to one of these units:

968.630.400 seconds
16.143.840 minutes
269.064 hours
1601 weeks (rounded down)

FUMAT

From and including: miercuri 1 mai 1996
To and including: duminică 1 ianuarie 2012

It is 5724 days from the start date to the end date, end date included

Or 15 years, 8 months, 1 day including the end date
Alternative time units
5724 days can be converted to one of these units:

494.553.600 seconds
8.242.560 minutes
137.376 hours
817 weeks (rounded down)

NO SMOKING

From and including: duminică 1 ianuarie 2012
To and including: duminică 13 mai 2012

It is 134 days from the start date to the end date, end date included

Or 4 months, 13 days including the end date
Alternative time units
134 days can be converted to one of these units:

11.577.600 seconds
192.960 minutes
3216 hours
19 weeks (rounded down)

ALTELE...

mai mult de 10 kg în plus (singurul minus)
nu ştiu câţi bani slavaţi, dar foarte mulţi, în orice caz
mă duc la sală
ţin regim
nu mă mai tem
nu mai tuşesc
nu mai miros a tutun mereu

DETALII

da, uneori mi-e poftă
da, am încercat. nu mi-a mai plăcut
da, când am nervi simt nevoia să fumez. nu o fac
da, când am fumat mi-a fost rău. m-a durut gâtul. am realizat că nu mai pot
DAAAAA, mi-e foarte bine!

Însă, orice ar fi, nu uit că am fost fumătoare. Că, în mintea mea, uneori mai sunt. Nu-i blamez pe cei care fumează, nu fug de ei, nu îî arăt cu degetul. Uneori (recunosc) mă hrănesc cu fumul lor. Câteva secunde. Apoi îmi trece... :) Mă uit la cifre şi-mi revin.

Îmi îmbrăţişez viaţa fără fumuri!

MIRUnăţii

Am descoperit-o pe Miruna pe Facebook, iar minunăţiile din poze m-au fascinat.Acum am şi eu!!! :D Şi sunt tare fericită. sunt nişte... MIRUnăţii. http://kimirubijoux.blogspot.com/

Pauză de linişte - Tribul

Maturitatea ne distruge carapacea dulce a copilăriei, oricine ştie asta. Dureros, cu o încrâncenare resimţită la nivel fizic, trecem de la statutul de copil la cel de om mare mai târziu, parcă fugind de viaţă, de tumultul ei, parcă jucându-ne cu destinul. Totuşi, pierdem lupta, suntem învinşi şi, vrând, nevrând, trecem prin toate: durere, dezamăgire, fericire, iubire, dorinţă carnală, decădere, frenezie, îngrijorare, dorinţa de a aparţine, de a fi al cuiva şi de a avea pe cineva, de a procreea şi de a-ţi întări poziţia în cadrul "tribului“. Familia, aşa cum o percepem la maturitate, este, cu siguranţă, varianta modernă a tribului. Şi tot odată cu maturitatea înţelegem că în viaţă oricine se schimbă. Chiar şi noi. Chiar şi eroii copilăriei noastre. Realizăm că viaţa ţi-o faci şi ca un lup singuratic, şi fără haită, şi în afara tribului. Că, uneori, moştenirile rămân doar la nivel genetic şi că, orice ai face, cineva va profita de încrederea ta. Poate că aşa te mai maturizezi puţin, poate că este parte a procesului.

Concluzie

Ceea ce pare de dimineaţă cea mai frumoasă zi nu se termină întotdeauna la fel de bine...

Mică pauză de linişte: Cea mai frumoasă zi...

Când te trezeşti dimineaţa mirosind a el şi nu a tine, când deschizi ochii în miez de noapte şi-l vezi în pragul uşii de la dormitor, chiar dacă nu te aşteptai să fie acolo, când ştii că nu te mai cuibăreşti doar în braţele lui, ci în suflet, când te gâdilă pentru a te trezi cu zâmbetul pe buze şi când, la 7 dimineaţa are chef de joacă, când închide uşa în urma lui apoi sună la sonerie pentru că ştie că te amuză şi când ştii că şi mâine va fi la fel... Aşa începe cea mai frumoasă zi...

bright side of life :)

Pauză de linişte: Crize - Viaţă în insolvenţă

Ieri am fost întrebată pentru prima dată ce-mi doresc cadou de ziua mea, că doar împlinesc 30 de ani şi este o ocazie deosebită. Am stat, m-am gândit, iar răspunsul pe care mi l-am dat mie a fost unul singur: îmi doresc... să nu mai fiu o povară.
Luna viitoare voi împlini 30 de ani. Şi, evident, am atins pragul psihologic. Stau şi mă gândesc că am ajuns la vârsta asta şi nu am decât o maşină pentru care încă mai plătesc rate (şi o voi mai face multicel de acum înainte...), un laptop cumpărat de mama, un telefon (la fel ca în cazul laptopului), nişte haine (din ce în ce mai puţine), pantofi, genţi şi alte chestii trebuincioase (nimic de firmă, scump sau nou). Şi atât. La asta se rezumă viaţa mea din punct de vedere material. Nu am casă, stau cu chirie, nu-mi pot permite să mă gândesc la o familie, în calculez banii până la ultimul leu şi... fac 30 de ani. 30!!!???!!! Sincer, mi se pare prea mult, în sensul că acum pot spune cu toată convingerea că nu am făcut nimic în viaţa mea. Nimic! Viaţa mea se calculează în „semnele“ de pe paginile ziarului, în materiale de presă şi cam atât... Fac 30 de ani şi trăiesc din banii mamei mai mult decât dintr-ai mei, fac 30 de ani şi nu am făcut un copil, nu am plantat un copac.... ce să mai zic de casă... Fac 30 de ani şi sunt frustrată, mă uit în jurul meu şi ştiu că nu vreau să-mi alung frustrarea prin metode neortodoxe, fac 30 de ani şi sunt o povară pentru mama. Vreau să fiu nefrustrată şi fericită... Dar cum se face asta?! Cum faci să te menţii pe linia de plutire, cât rezişti gândindu-te mereu că mâine se termină banii? Cum dai randament la muncă, cum mai poţi iubi fără griji, cum poţi fi mulţumit de tine? Cum mai poţi accepta nemulţumirile şi reproşurile atunci când tu, la două săptămâni depărtare de salariu, mai ai în portofel bani pentru două zile? Munceşti, te zbaţi, vrei să faci, dar parcă nu mai poţi, parcă nu mai ai de ce. Iubeşti şi vezi că dragostea nu ţine de foame... Fac 30 de ani şi văd că trebuie să-mi iau viaţa în mâini... Fac 30 de ani şi mă simt neputincioasă în faţa vieţii. Fără vinovaţi, fără nimic. Şi fără perspectivă...

Mică pauză de linişte: Miracole

Renăştea de fiecare dată. Nu ştia cum, însă era singurul lucru la care se putea gândi şi îl vedea ca pe un miracol. Niciodată din propriile puteri, întotdeauna cu aripi date de alţii, zbura după fiecare moment de cădere. Zâmbea în sinea-i şi mulţumea sfinţilor că avea lângă ea oameni care-i puteau da aripi. Un secret: a scris ceva, a pus o parte din sufletul ei pe o “hârtie“ şi l-a dat lumii. A primit un mesaj de la cineva drag exact atunci când nu mai avea aripi, când i se rupseseră şi o lăsaseră ca pe Icar, în bătaia vântului. I-a vorbit despre forţă, negru şi lumină. Citind, a plâns de parcă-şi plângea toată amărăciunea. Apoi a simţit că poate zbura din nou. Miracol?! Probabil. Privim întotdeauna miracolele ca pe ceva supraomenesc. Se spune că învierea Mântuitorului este cel mai mare miracol al umanităţii. Dar ea, cu sufletul frănjurat şi cusut din loc în loc, poate spune cu tărie că miracolele există în fiece clipă, cu fiecare respiraţie, cu orice gest şi cuvânt. În ciuda oricăror dureri, greutăţi şi a miilor de lacrimi. Chiar dacă simţim că murim, că ni se dezintegrează sufletul şi că nu vom putea trăi fără ceva sau departe de cineva. Chiar dacă iubim fără speranţă sau ne vedem dragii inimii stingându-se încet, încet. Chiar şi atunci când nu mai ştim cine suntem, încotro sau către cine ne va purta viaţa, când nu mai avem puterea să vedem lumina, ci doar întunericul, atunci când un blestem ne ia vederea sau un lanţ ruginit nu se rupe. Când un sentiment pare o povară sau o zi se scurge ca un iad pe pământ. Şi, mai ales în clipa în care simţim că ne pierdem... Miracolele sunt în noi şi le putem descoperi, dar niciodată singuri. Trebuie să realizăm că le putem îndeplini. Şi trebuie să ne lăsăm aripile să crească. Din nou şi din nou şi...
Paşte fericit! Multă lumină, linişte şi puterea de a vă lăsa aripile să crească la loc.

THE SONG

Dăruieşte cu CTV

Din 6 decembrie, postul de televiziune Constanţa TV iniţiază o campanie de suflet, prin care îşi propune să aducă speranţa în casele câtorva familii sărace. Cu ajutorul lui Moş Crăciun, le vom reda credinţa acestor oameni aspru încercaţi, pentru a le aduce în inimi bucuria naşterii Mântuitorului.

Am ales cinci cazuri sociale din judeţul Constanţa, cu poveşti triste de viaţă. Vorbim despre copii maturizaţi timpuriu, secătuiţi de lacrimi şi de neputinţă, cu părinţi mult prea săraci ca să le poată aduce bucuria Crăciunului. Vrem să strângem jucării, rechizite, îmbrăcăminte şi încălţăminte, fructe şi dulciuri şi să le dăruim, în preajma Crăciunului, acestor familii.
Vom pregăti şi brazi împodobiţi pentru ca acei micuţi necăjiţi să poată simţi cu adevărat emoţia şi bucuria acestei sărbători sfinte.
Campania va dura trei săptămâni (6 24 decembrie), timp în care veţi putea aduce daruri pentru membrii familiilor necăjite, la sediul CTV.
În prima săptămână (6 10 decembrie), de luni până vineri, la Ştirile CTV veţi cunoaşte aceste familii de oameni fără speranţă, veţi afla poveştile lor de viaţă, îi veţi vedea cum îşi duc traiul de zi cu zi, cum îşi câştigă existenţa părinţii, câţi copii sunt, ce posibilităţi de educaţie şi de joacă au micuţii, ce aspiraţii au, ce şi-ar dori să primească de la Moş Crăciun.
În cea de-a doua săptămână (13 17 decembrie), vi-i vom prezenta pe aceia care se vor alătura iniţiativei noastre, zilnic vom prezenta cum decurge campania, câţi oameni ni s-au alăturat în acest demers, ce anume am reuşit să adunăm pentru aceste familii, care sunt cei care au dăruit şi cu ce gânduri au sărit aceşti oameni în ajutorul micuţilor.
La finalul campaniei, toate cadourile vor fi adunate, iar o echipă CTV împreună cu partenerii care ni se vor alătura, se va deplasa apoi la fiecare dintre aceste cinci familii pentru a duce darurile adunate. Acţiunea se va desfăşura pe parcursul a două zile (22 şi 23 decembrie), va fi filmată şi difuzată sub forma unor reportaje, în jurnalele principale din aceste două zile.
Pe 24 decembrie, în ajunul Crăciunului, la ora 20:00, veţi afla, din ediţia specială "CTV DĂRUIEŞTE" cum s-a desfăşurat întreaga campanie. Emisiunea, care va dura o oră, va fi difuzată în direct şi va prezenta, pas cu pas, derularea campaniei, cine a sărit în ajutorul nostru, ce am reuşit să adunăm pentru aceşti copii, cum au reacţionat ei la vederea darurilor. Emisiunea va fi difuzată în reluare şi a doua zi, de Crăciun.
Dorim să vă alăturaţi demersului CTV şi să aducem împreună bucuria în sufletele celor greu încercaţi şi împovăraţi de necazuri, care au nevoie de sprijinul nostru.
Orice ajutor este binevenit. Contăm pe sprijinul dumneavoastră.

http://www.ziuaconstanta.ro/rubrici/umanitar/daruieste-cu-ctv-video-75676.html