Art of Hair: Flore Goane - stilist în două lumi

"Româncele vor totul într-un loc: manichiură, coafor, cosmetică, îngrijire corporală... totul. În Germania, nu găseşti aşa ceva"

Dacă o vezi când coafează ţi se pare că lumea întreagă s-a oprit în loc şi că nimic nu mai există în univers în afara acelui păr care trebuie aranjat, vopsit sau tuns. Are un fel de paradis al său, în care nu se spun cuvinte, cum ar zice Nichita Stănescu.

Pe Flore Goane o găsim la salonul Art of Hair, iar povestea ei de viaţă este parcă desprinsă din filme. A plecat în Germania când avea 15 ani, şi-a făcut o viaţă pe tărâmuri străine neamului ei, dar apropiate acum sufletului său, apoi s-a întors în România. Foarte emoţionată şi puţin temătoare, povesteşte începuturile aventurii familiei sale pe tărâmuri germane: "Tata a avut ceva probleme aici, în ţară şi... a plecat în Germania, în oraşul Karlsruhe. După o vreme, am obţinut paşapoarte mama, eu şi fratele meu, şi ne-am dus după el. A fost foarte greu pentru părinţii mei. Am început o viaţă cu totul nouă acolo. Şi, gândeşte-te cum este pentru o adolescentă, aveam 15 ani, să ajungă din comunism în capitalist. Nu văzusem în viaţa mea aşa magazine sau haine. Dar mama îmi spunea mereu: «Noi trebuie să vă facem vouă un viitor şi acum nu avem bani pentru haine». Aşa că, din primul meu salariu, obţinut la 15 ani, mi-am cumpărat o fustă şi o bluză. Nici nu-ţi închipui ce mândră şi ce fericită am fost! Făceam curăţenie într-o bancă şi din asta câştigam banii de buzunar". Pasiunea pentru păr, transformată încet, încet în artă a descoperit-o tot în Germania.

Istoria unei pasiuni

"Aveam o prietenă mai mare decât mine, plecată în Germania cu ceva vreme înaintea noastră. Îşi deschisese frizerii în bazele americane de acolo. Avea vreo patru sau cinci, iar într-una dintre ele lucra chiar ea. Într-o zi, m-a întrebat dacă vreau să lucrez şi eu cu ea şi aşa am ajuns să tund soldaţi americani. Mi-a fost teamă cel mai mult de cei de culoare, pentru că au părul acela specific şi mă gândeam că nu voi reuşi. Însă mi-a plăcut enorm. De aici am ajuns la şcoala de specialitate", povesteşte Flore. Timp de trei ani a studiat, fiecare an finalizându-se cu câte un examen, şi tot atunci l-a găsit pe cel care i-a fost mentor, un stilist francez, foarte celebru în zonă, care i-a îndrumat paşii în arta hairstyling-ului. Cu mult drag, deapănă amintiri despre anii petrecuţi alături de stilistul francez, devenit de la îndrumător de practică, angajator. Şi aici intervine prima diferenţă pe care o face între români şi nemţi, pentru că discrepanţele sunt nenumărate: "Germanii sunt foarte stabili. Eu, spre exemplu, în 20 de ani, am lucrat în două saloane. Atât! La ei este un lucru absolut normal, lumea nu-şi schimbă job-ul atât de des ca la noi". În toţi anii aceştia, a avut cliente fidele, pentru că şi aceasta este una dintre calităţile nemţoaicelor. "Ele nu schimbă un stilist dacă sunt mulţumite, pentru nimic în lume. Am avut cam aceleaşi cliente timp de 20 de ani, pentru că ele nu trec de la un stilist la altul, după cum este moda. La noi este puţin diferit... femeile caută ce este... căutat, se mută de la un stilist la altul mereu. În plus, acolo, în 20 de ani, nu am făcut niciun coc. Aici, în schimb...". Dar diferenţele nu se opresc aici. Spre deosebire de românce, nemţoaicele au un stil de a se coafa mult mai simplu, mai clasic şi sunt mult mai docile. În schimb, femeile din România sunt comode, interesate de trend mai mult decât de sănătatea părului lor şi mai necomunicative. "Unul dintre şocurile clientelor mele este că fac, înainte de prima şedinţă, consiliere. Le întreb pe clientele mele despre obiceiurile pe care le au în legătură cu părul lor, încerc să-mi dau seama cum le este podoaba capilară şi să văd ce li s-ar potrivi, pentru că, de multe ori, doamnele vin la mine foarte hotărâte să facă o schimbare, chiar dacă aceasta nu li se potriveşte sau le-ar afecta părul. Unele s-au simţit chiar jignite că le pun întrebări de acest gen. Însă, este ceva absolut normal", explică Flore Goane. Şi, pe lângă asta, comoditatea româncelor este proverbială: "Ele vor totul într-un loc: manichiură, coafor, cosmetică, îngrijire corporală... totul. În Germania nu găseşti aşa ceva. Pentru că eu, spre exemplu, nu pot să evaluez dacă o cosmeticiană este bună sau nu. Da, am noţiuni generale de cosmetică, învăţate în şcoală, însă asta nu înseamnă că mă pricep".

Întoarcerea

Cu toate acestea, a lăsat o viaţă în Germania, o casă, un univers şi, împreună cu soţul şi cei doi copii, s-a întors acasă. Şi nu a fost uşor. Spune că în urmă cu ceva ani, părinţii săi, ajunşi la anii pensionării, au decis să se întoarcă în România. După nu foarte mult timp, fratele său a părăsit şi el Germania, împreună cu familia: "El a stat în casă cu părinţii şi este foarte legat de ei. De fapt, adevărul este că plecarea în Germania ne-a unit foarte tare şi că amândoi suntem foarte apropiaţi de părinţi. Însă, pentru el a fost foarte greu şi aşa că a venit acasă, unde a devenit un tehnician dentar foarte cunoscut. Eu am rămas acolo, dar stăteam ore în şir de vorbă cu mama, în fiecare zi, şi plângeam la telefon ca un copil. Aşa că am hotărât să ne întoarcem acasă". Diferenţa dintre cele două lumi, una adoptivă şi o alta natală, dar deja străină, nu a fost foarte uşor de suportat. Însă, lupta cea mai mare se duce acum, în încercarea de a se reacomoda în România. Salonul său, Art of Hair, o ajută foarte mult să reintre în contact cu oamenii de aici, să revină la un ritm de viaţă... mioritic. Îşi întâmpină clientele cu zâmbetul pe buze, le invită la un ceai sau o cafea şi începe magia... Pentru că părul nu are nevoie doar de foarfece bine ascuţite, ci de artă.

Adresa: Bulevardul Tomis 228 Bl. TD9
Număr de telefon: 0241.650.226 (Fix) 0724.389.071 (Mobil)
Program: Marţi - Sâmbătă: 9:00 - 20:00

http://artofhair-constanta.blogspot.com
http://www.ziuaconstanta.ro/rubrici/social/art-of-hair-flore-goane-stilist-in-doua-lumi-galerie-foto-63997.html

Mark - ultima reprezentatie

Miercuri seară, aproape de miezul nopţii, una dintre emblemele Constanţei, a trecut în nefiinţă. Mark avea aproape 31 de ani şi locuia la Delfinariul din Constanţa de aproape 23, „de când era un adolescent", aşa cum îmi povesteau, în urmă cu doar două săptămâni, dresoarele lui. Acum, în urma lui Mark au rămas lacrimi, dar şi amintirea aplauzelor pe care nu puteai, ca spectator, să nu i le oferi. Mark era un jucăuş, după cum spun cele trei dresoare ale sale. 

Ieri dimineaţă, curtea Complexului Muzeal de Ştiinţe ale Naturii era cuprinsă de linişte. Copiii, cu mamele lor de mână, întrebau de Mark. „A murit", răspundeau mămicile, întristate. Lumea a aflat de moartea simbolului Delfinariului într-un mod ironic: întrebau când va fi următorul spectacol al lui Mark. Din păcate, delfinul tocmai îşi dăduse ultima reprezentaţie. Un bătrânel se ridică de pe o bancă şi-l abordează pe Adrian Mînăstireanu, noul director al Complexului: Vai de mine şi de mine. Aici venea toată lumea... şi? Mai aveţi delfini?". „În septembrie mă duc în China, ca să negociez aducerea a trei delfini din aceeaşi specie cu Mark, numai că...", îi răspunde Mînăstireanu. Bătrânelul continuă: „Offf... asta era cea mai mare veselie la Delfinariu. Este o durere foarte mare". Se prezintă. Îl cheamă Costică şi locuieşte la câteva străzi de Delfinariu. Încheie trist conversaţia: „Dumnezeu să-l odihnească". „Mark a însemnat Delfinariu şi Delfinariul a însemnat Mark. Sunt sinonime, ca să spun aşa", ne spune Mînăstireanu. 

„A murit ca un bărbat adevărat" 

Ne povesteşte filmul ultimelor ore de viaţă ale lui Mark: „La ora 15.00 a ridicat sala în picioare, la ora 16.00 s-a văzut o mică pată de sânge, am intervenit imediat, l-am stabilizat, la ora 19.00 chiar a mâncat două kilograme de peşte, la ora 21.00 era în bună stare, dar sub supraveghere. La ora 23.00 era puţin agitat, la 23 şi jumătate a eşuat singur pe platforma dresoarelor, iar la 23.46 a survenit decesul. Toate dresoarele, doctoriţa, eu, scafandrii... cu toţii au fost alături de Mark până în ultima clipă. Scafandrii au venit să-l ajute, să-l susţină, mai ales că avea o relaţie mai mult decât de prietenie cu unul dintre băieţi, cu Cristi". Directorul spune emoţionat că Mark a fost vedeta incontestabilă a Delfinariului şi că nu va putea fi înlocuit. S-a gândit chiar să-i facă un monument în curtea Delfinariului şi să denumească sala acoperită (cea acoperită, în care Mark dădea spectacole) în amintirea sa. „A fost un luptător şi a murit ca un bărbat adevărat", încheie Mînăstireanu. Cadavrul lui Mark a fost dus, ieri dimineaţă, la Direcţia Sanitar Veterinară şi pentru Sănătatea Alimentelor, pentru necropsie, urmând ulterior să se decidă dacă delfinul va fi îngropat sau incinerat. 

„A fost copilul nostru de suflet..." 

În mod evident, cele mai triste erau dresoarele. Ochii plini de lacrimi transmiteau deznădejdea. Georgeta (Eta) Enciu, una dintre cele trei mame ale lui Mark, ne spune cu ochii înlăcrimaţi: „Nu ne-am imaginat, cu toate că era de aşteptat. Era un animal bătrân, dar pentru noi mereu tânăr. Era un jucăuş şi ne-a luat prin surprindere. Cele două spectacole pe care le-a susţinut la ora 11.00 şi 15.00 au fost nemaipomenite, ca de obicei. După care s-a retras într-un colţ şi noi am spus că este mai obosit, am încercat să ne apropiem, am stat de vorbă cu el...". Apoi a survenit sfârşitul. Dresoarele spun că le va fi foarte greu fără cel care le-a umplut sufletele de bucurie în ultimii 23 de ani. 23 de ani de spectacole, de aplauze şi de multă muncă. „A fost copilul nostru de suflet...", spune plângând. „Lumea încă mai întreabă de el şi când are spectacole.... dar noi le spunem că Mark nu mai este". 

Mazăre: „Este o situaţie stupidă şi anormală" 

Viceprimarul Decebal Făgădău, fostul şef al Complexului Muzeal de Ştiinţe ale Naturii, s-a arătat îndurerat de moartea lui Mark. „Sunt foarte supărat pentru că, astăzi, a murit un copil drag al meu", a declarat Făgădău, cu prilejul unei conferinţe de presă. Şi primarul Radu Mazăre şi-a arătat regretul, dar şi indignarea: „Este adevărat, este o situaţie stupidă şi anormală ca cei de la Delfinariu să fie nevoiţi să cumpere delfini din China şi să facă spectacole cu un delfin bătrân, care, Dumnezeu să-l ierte, a şi murit, şi să poată să le facă numai în interior din cauză că are pielea fotosensibilă. Nu mi se pare normal ca, atâta timp cât există atâţia delfini în Marea Neagră, să nu pot să iau unul sau doi să-i duc în Delfinariu, să facă spectacol pentru copiii noştri. Sigur, că este interzis să-i prinzi, să-i exploatezi comercial, dar să iei un delfin ca să-l pui în Delfinariu mi se pare o aberaţie să nu poţi să faci". 

Drum bun! 

Într-un final, rămân aplauzele şi zâmbetele pe care Mark ni le-a oferit de-a lungul timpului. Aşa cum spunea cineva ieri, „Mark a fost delfinul copilăriei noastre".

Natalia face minuni din pasta de zahar

„Torturile care trebuie să fie perfecte, cele supraetajate, care au o structură înăuntru sunt «criminale», pentru că lucrezi cu ceva care nu este solid, ca şi cum ai lucra cu nisip" 

Te uiţi şi te minunezi. Nu mai ai cuvinte la vederea minunăţiilor dulci ce ţi se arată. Parcă personajele din desenele animate s-au întrupat din zahăr şi au venit la petrecere pentru a ne înveseli şi a ne... îndulci. 

Natalia Petrovici dă viaţă, din pastă de zahăr, tuturor personajelor noastre preferate. Şi nu numai. Tânăra modelează pasta dulce în formă de buchete de flori, de nave, sticle cu băuturi fine şi chiar poşete de firme. Nu este oare acesta visul oricărei femei: să aibă o geantă de firmă cu care să se poată îndulci atunci când are poftă?! 

Prăjituri, tarte, minuni 

„Am avut un talent de mică. Mă apucasem eu să pictez când eram mai tinerică. Mi-a plăcut să mănânc ceva bun, să văd ceva care să mă atragă şi să mă facă să mănând, fiind şi de prin Moldova, ei fiind vestiţi pentru dulciurile pe care le fac... am stat pe lângă maică-mea mai mult prin bucătărie şi am prins gustul acesta să fac prăjituri, tarte, minuni d-astea. După aceea am venit în Constanţa, am început să lucrez pentru o firmă de renovări şi design interior şi am început să dau de cărţi cu torturi decorate, am văzut ce poţi să faci din ele, cum pot să arate, că se pot mula pe anumite dorinţe ale clientului, că poţi să le personalizezi şi am zis că este o chestie pe care aş putea să o fac, măcar să încerc. Mie oricum îmi plăcea să fac ceva bun, dulce, dar am vrut să merg mai departe. Acum un an jumătate, doi am început să fac prietenilor", povesteşte Natalia. 

Torturi sculptate 

În momentul acesta torturile frumoase, elegante sau amuzante pe care le face sunt doar un hobby. Aşa le înseninează Natalia petrecerile prietenilor. 

Este un hobby în momentul acesta, unul deosebit şi dificil, dar este frumos. A început încet, în bucătăria proprie, apoi s-a specializat în Anglia şi Turcia: 

„În Anglia am fost la cursurile lui Debbie Brown, ale cărei cărţi mă inspiră şi acum. Încet, încet am prins experienţă. De fiecare dată ţi se pare că faci un tort «greu». La început zici că-l faci uşor, apoi îşi dai seama că este greu. La balerină am stat şapte ore să-i fac numai fustiţa. Toate straturile sunt făcute manual, trebuie să modelezi. Fac torturi sculptate, cum ar fi Tom şi Jerry sau Fulger McQueen din desene animate". 

I se par mai greu de realizat „torturile care trebuie să fie perfecte. Cele supraetajate, care au o structură înăuntru. Sunt «criminale» pentru că lucrezi cu ceva care nu este solid, ca şi cum ai lucra cu nisip". 

Cel mai mult a lucrat 17 ore încontinuu la un tort supraetajat, cu flori, un tort de nuntă. 

Cum „construim" un tort? 

Dar cum se face un astfel de minune dulce?! Natalia ne explică: „Începi cu un blat de tort. Nu am tăvi speciale. Totul este făcut manual. Pentru foarte puţine lucruri există forme. Blatul este ca oricare altul. Gândeşti structura, pentru că este ca la o clădire, practic. Dacă ai pus următorul blat şi nu ai pus strat dedesubt din beţe se dărâmă şi ai un dezastru. Glazura este o pastă de zahăr cu gust de vanilie, de acadea. Lumea o numeşte marţipan, dar nu este. Este o pastă care se poate lucra destul de uşor, dar care este destul de pretenţioasă, pentru că dacă o ţii la umiditate prea mare, la căldură, se lasă, se înmoaie. O lucrezi ca pe o plastilină şi dacă ai şi puţin talent, faci ce vrei din ea. Nu se întăreşte din cauza faptului că blatul de tort este un mediu umed. Trebuie să lucrezi destul de repede, pentru că altfel devine uscată şi casantă". 

Bun şi sănătos 

Deocamdată, pasiunea Nataliei face deliciul prietenilor ei. Însă situaţia nu va rămâne în acest stadiu pentru mult timp pentru că tânăra se lansează în afaceri. Un business cu parfum romantic de acadea, cu mireasmă de cafea savurată împreună cu cele mai bune prietene la o bârfă ca între fete. Întâlniri liniştite, cu prăjituri bune şi sucuri naturale. Ciocolateria Nataliei Petrovici se va deschide în septembrie pe strada Ecaterina Varga nr. 17: „Vom avea o cafenea pentru fete mai mult, de bârfă. Multe tarte, câteva salate sănătoase, fresh-uri. Clientul poate veni să cumpere ceea ce are nevoie. Vom face ceva care nu există la momentul de faţă în Constanţa. Va avea un alt stil, un alt aer. Nu mergem pe modernităţi, aşa cum se poartă, ci va fi un stil dulce şi feminin". Mai trebuie precizat ceva: dacă mâncăm dulce nu trebuie să ne temem că ne vom îmbolnăvi! Torturile Nataliei nu conţin ingrediente sintetice, ci numai lapte proaspăt şi ciocolată de cea mai bună calitate.

http://www.bzc.ro/sectiuni/deschidere-editie-bzc/natalia-face-minuni-din-pasta-de-zahar-galerie-foto-28154.html

Mark, delfinul cu trei mame

Este vedeta incontestabilă a Delfinariului din Constanţa. Este decanul de vârstă, însă şi cel mai activ în spectacol. Împarte scena şi aplauzele publicului cu doi lei de mare, Lorry şi John. Este Mark, delfinul care ne face să ne simţim din nou copii.

Recunosc, nu am mai fost la Delfinariu din copilărie. Iar revederea spectacolului m-a făcut să retrăiesc clipe demult uitate. Bucuria pe care ţi-o poate oferi spectacolul susţinut de Mark şi de colegii săi, Lorry şi John, are puterea de a te face să uiţi de griji. Sau poate că este magie. Poate că ei deţin secretul întoarcerii la inocenţă. Am ajuns la Delfinariu hotărâtă să aflu cum se dresează un delfin şi am plecat de acolo cu sentimentul că este mai mult decât jocul cu mintea unui animal, mai mult decât felul în care îl înveţi să facă giumbuşlucuri pentru a impresiona publicul. Este dragoste. Cele trei dresoare, Elisabeta (Tuţa) Ungureanu, Georgeta (Eta) Enciu şi Tudoriţa (Doina) Coman, au ceva în comun. Un copil: pe Mark. 

„Nazuri“ de vedetă

Vorbesc despre el cu atâta dragoste, încât nu ai cum să nu te întrebi dacă nu cumva în astfel de cazuri barierele între specii nu au fost dezintegrate. Apoi vezi bucuria de pe faţa copiilor, auzi aplauzele adulţilor şi observi cum toţi, de la cel mai mic la cel mai mare, zâmbesc. Pentru că asta face Mark. Readuce zâmbetul pe buze. Adus la Delfinariul constănţean în urmă cu 23 de ani, în timpul „adolescenţei“ sale (avea 7 ani pe atunci), delfinul vedetă a rămas pe baricade. Şi acum, la vârsta... a treia se comportă ca şi cum nu ar fi îmbătrânit deloc. Încă un miracol: Mark este veşnic tânăr. Are trei spectacole pe zi, dar nu arată oboseala. Îşi duce la capăt programul şi are nazuri de vedetă. Te stropeşte dacă te apropii prea mult şi îl deranjezi, se enervează şi agită apa, dă din coadă şi-ţi arată că el este şeful. Ba chiar atrage atenţia prin astfel de trucuri atunci când atenţia publicului este îndreptată către Lorry şi John. Doar el este vedeta, nu?! Cele trei mame ale lui Mark spun că bătrânelul lor nu s-a schimbat deloc şi că este „un jucăuş extraordinar“: „Pe zi ce trece, parcă întinereşte. El nu este bătrân, dacă ar fi să ne luăm după cum se poartă. Înainte de Mark au fost şi alţi delfini: Alina, Adina, Dixy. Au mai fost delfini din altă specie decât Mark. El a rezistat cel mai mult. Am fost ataşaţi de toţi, însă, pentru că Mark a rămas singurul, toate suntem îndrăgostite de el. Este lumina ochilor noştri şi nu ne putem gândi la ce se va întâmpla cu el. Ne rugăm în fiecare zi când venim la serviciu ca Mark să fie bine“. Dresoarele spun că primul lucru pe care îl fac dimineaţa este să vadă ce face Mark. Apoi îşi continuă treaba. Îl descriu ca pe un „copil cu multă inteligenţă“: „Pentru noi tot un copil a rămas. Face absolut orice a învăţat şi este foarte bun. Cel mai mult îi place să lovească mingea cu coada. Este cel mai bun număr al lui din spectacol. Se duce cu atâta plăcere, cu atâta forţă, încât de multe ori o dă şi peste bară“.

„Uneori este trist, alteori vesel“

Dar cum se dresează un delfin? „Dresura durează în jur de şase luni, un an. Vorbim despre ABC. Apoi exersezi şi îl aduci la nivelul pe care îl doreşti. Antrenamentul zilnic poate dura şi opt ore. Mai întâi trebuie să te apropii de animal, să-l faci să se ataşeze de tine. Cu asta se începe dresura. Trebuie să te simtă că eşti aproape de el. Evident, şi hrana are un rol important în procesul de ataşament. Îl înveţi să se joace cu mingiuţele, le apropii de botul delfinului şi îl înveţi ce trebuie să facă. Se spune că delfinul este cel mai apropiat de om şi din punct de vedere psihic şi aşa este. Delfinul, ca şi omul, are momente şi momente. Uneori este trist, alteori vesel. Totul este vizibil. Când se retrage îţi dai seama că are ceva. Au sentimente, se vede că se iubesc atunci când sunt în cuplu. Se ating încontinuu... chiar se vede că ţin unul la celălalt. Nu există şcoală de dresură. Trebuie să-ţi placă meseria. Noi am învăţat de la primul dresor de aici, nea Mitică. A decedat... Dumitru Dumitru îl chema“, povestesc cele trei.

Vadim, oaspete an de an

Multe vedete i-au trecut pragul lui Mark. Unul dintre cei mai mari fani ai lui Mark este Corneliu Vadim Tudor, care vine în fiecare an să-l vadă. Nu trebuie uitaţi Lorry şi John, leii de mare care termină spectacolul început de Mark, sar după minge, joacă fotbal, stau la poză sau fac gimnastică. Toate cu o graţie pe care nu o poţi ghici la un animal de talia lor. Cu toate acestea, cei doi se sărută pe final de show şi arată tuturor că dragostea poate învinge orice barieră.

Început de poveste

Site-ul Complexului Muzeal de Ştiinţe ale Naturii ne spune că Delfinariul din Constanţa şi-a început activitatea la 1 iunie 1972, fiind primul Delfinariu public din ţara noastră, precum şi prima formă muzeistică de acest gen din Sud-Est-ul Europei, la acea dată. Mark este un exemplar din specia Tursiops truncatus ponticus, cea mai mare specie de delfini care trăiesc în Marea Neagră, iar Lorry şi John sunt lei de mare (Otaria byronia) şi sunt originari de pe coastele Americii de Sud. Primul delfin adus la Delfinariu a fost Harley, un exemplar din specia Phocoena ce a fost dresat în bazinul central al Acvariului.

www.bzc.ro 

Mama lui GXG: „George a trait putin, dar foarte intens"

Sute de împătimiţi ai vitezei s-au strâns sâmbătă pe Aeroportul Internaţional Mihail Kogălniceanu pentru a participa la prima ediţie a GXG Challenge, eveniment organizat de X-Team Racing Club.

Maşini puternice, fete frumoase, motoare încinse... dar şi multă tristeţe. Chiar dacă l-au cunoscut sau nu pe George Dumitru, tineri din toată ţara au venit la cursa pe care X-team a organizat-o în memoria prietenului lor, decedat la numai 23 de ani, la finele lui august 2007, într-un accident. Iar, bucuria reuşitei unei competiţii care a atras mulţi pasionaţi de cai putere i-a fost trimisă lui George, ca un omagiu din partea celor care l-au cunoscut şi l-au iubit. La eveniment a fost invitată şi mama lui George, cunoscut de prieteni ca GXG, care a venit însoţită de fiica sa şi de nepoţelul Mario. „Seamănă leit cu George şi îi pupă toate pozele pe care le găseşte prin casă, chiar dacă avea numai două luni când a murit", ne povesteşte Anamaria, iubita lui George. Vorbeşte despre micuţ cu mult drag, dar ochii i se umplu de lacrimi de fiecare dată când rosteşte numele iubitului său. Mario a venit la cursă îmbrăcat cu o bluziţă albă, inscripţionată cu poza lui George şi cu anii între care el a trăit.

Nu există „după"

Durerea nu poate fi explicată în cuvinte. Însă poate fi văzută în ochii celor care i-au fost aproape lui GXG. Anamaria Comşa, femeia care l-a iubit până în ultima clipă, spune că povestea lor de dragoste a început când George avea 16 ani, iar ea 22: „A fost o perioadă atunci şi apoi nu ne-am mai căutat şi tot aşa. Noi nu ne-am certat niciodată. În ianuarie 2007, amândoi ieşisem din relaţii care ne-au dat peste cap şi ne-am apropiat din nou". Am întrebat-o cum a fost după, însă spune că acel „după" nu există. Este în continuare la fel de greu: „Sunt momente când am de lucru şi îmi apare faţa lui înaintea ochilor. Aştept să-l văd oriunde mă uit, aştept să mă sune şi să-mi spună: «Ce faci,blondo?», chiar dacă eu sunt brunetă, dar m-am născut blondă. Nu ne mai găsim rostul. Nu ne mai putem bucura decât de Mario, nepoţelul lui George şi ne-am revărsat dragostea asupra lui. În casa familiei lui sunt ca la mine acasă". Îi este greu să povestească, fiecare cuvânt alăturându-se unei lacrimi. Dar durerea cea mai mare se simte dacă vorbeşti cu Maria, cea care i-a dat naştere lui George. Este neîmpăcată. Nu înţelege încă de ce fiul ei nu mai este. Caută dreptatea...

Vor dreptate

Printre lacrimi ne-a spus că se bucură că George nu a fost uitat de către colegii şi prietenii săi, însă întregul eveniment a răscolit-o. Le-a mulţumit celor din X-Team şi i-a rugat un singur lucru: „Vreau să fie mai atenţi, ca George să nu păţească ce a păţit el". De aproape doi ani, cea care a produs accidentul în care George Dumitru şi-a găsit sfârşitul la numai 23 de ani nu a fost pedepsită. Procesul se tărăgănează, se găsesc erori de procedură. În urmă a rămas o familie neîmpăcată, neliniştită din cauza faptului că viaţa celui drag s-a pierdut şi nimeni nu este pedepsit pentru asta. Maria Manea, mama lui George, povesteşte: „Am început procesul, dar doamna (n.r. autoarea accidentului) ne tot încurcă cu tot felul de lipse de proceduri, dar se pare că a înţeles şi doamna judecătoare şi gestul ei şi se pare că va începe procesul adevărat, după aproape doi ani ne ţine la primul termen, pentru că spune că nu are avocat. Face totul pentru a ne pune piedici. Eu cred şi sper să facem dreptate. Atât vreau. Dar ea nu recunoaşte nimic. Dacă nu cunoşti regulile de circulaţie, nu ştiu de ce mai conduci pe drumurile publice". Şi pentru ea, nepoţelul Mario este singura alinare. Mereu i-a povestit despre George.

Şi-a luat adio...

A strâns poze, amintiri...: „I-am păstrat calculatorul în care avea foarte multe poze. Avea o manie a pozelor. Şi singur îşi făcea pe motocicletă. În ziua în care s-a întâmplat nenorocirea şi el a plecat de acasă, eram cu sora mea, lucram la etajul trei şi ne uitam după el şi nu ştiam de ce staţionează atât, pentru că el pleca repede de obicei. Şi-a luat la revedere de la toţi vecinii. Aveam două magazine în scara blocului şi a intrat în fiecare, a stat de vorbă cu ei. Bătrânele din faţa blocului mi-au povestit. Când a plecat - noi stăteam în dreptul podului de la Doraly -, a dat ocol podului, îl urmăream tot timpul şi îl aşteptam cu atâta plăcere pentru că l-am crescut cu multă dragoste şi el ştia că eu îl privesc, dar atunci, prin cască, a aruncat o ocheadă. Şi i-am spus surorii mele: «Ai văzut ce privire a aruncat?!». Parcă şi-a luat la revedere. Sunt multe de povestit. George a trăit puţin, dar foarte intens. Şi a vrut să facă foarte multe". X-Team Racing Club a organizat evenimentul în memoria lui George.

In memoriam

Băieţii au plănuit totul, timp de mai multe luni, şi promit ca întreaga întâmplare să se repete, dacă nu lunar, măcar o dată la două luni. Încă îi simt lipsa lui George. Au lucrat şi s-au distrat împreună, dar au şi împărtăşit pasiunea pentru viteză. Aşa că i-au dat prietenului lor ceea ce şi-a dorit: un spectacol cu maşini numai pentru el. Alexandru Topor, preşedintele X-Team Racing Club, spune că la cursa de accelerare de pe Kogălniceanu au fost 150 de participanţi din toată ţara: Bucureşti, Tulcea, dar chiar şi cineva din Iaşi. „Aceasta a fost o cursă memorială pentru prietenul nostru, George Dumitru, cunoscut ca George GXG. Am lucrat trei luni pentru a pune în practică ideea noastră de a face această cursă şi plănuim să facem un eveniment lunar. Sau, cel puţin, sperăm să-l facem o dată la două luni", a mai declarat Andu, aşa cum îi spun apropiaţii. Câştigătorii „liniuţelor" de sâmbătă au câştigat cupoane cu anumite valori pentru piese, revizii, spălătorii auto gratuite, boxe auto, dvd auto, cabluri profesionale audio de performanţă, proiectoare pe leduri, xenoane, kit de stingător, trusă medicală şi triunghi, texte racing cromate şi tobe eşapament sport. Una dintre cupe i-a fost dedicată lui George GXG şi i-a fost înmânată mamei acestuia, ca un omagiu al X-Team pentru prietenul lor. În urma evenimentului, organizatorii au donat mâncare în valoare de 500 de euro unui centru pentru persoane cu deficienţe din Techirghiol.

Tatuajul - arta din spatele trend-ului

„Am tatuat vreo şase băieţi din lotul naţional de atletism şi o fată. De fiecare dată când se află în cantonament în Constanţa, vin la mine, la salon"

Arta tatuajului îşi are originea în cele mai vechi timpuri. Denumirea desenului ce-ţi rămâne pe trup ca o urmă a timpului, a evenimentelor prin care trece cineva în viaţă sau ca un mod de exprimare a trăirilor provine de la cuvântul tatau, folosit în Polinezia pentru a descrie o rană deschisă.
Pe bucata de piele imprimată, tatuajul va fi veşnic tânăr, în ciuda trecerii anilor.
Privit în zilele noastre nu ca un ritual, aşa cum a fost menit, ci ca un mod de a-ţi arăta curajul şi de a fi în pas cu moda, „virusul" tatuajului atinge din ce în ce mai multă lume, iar „secta" strânge din ce în ce mai mulţi adepţi. De la modă la fiţe sau la o simplă exprimare a talentului, tatuajul a devenit un moft. Sau poate doar o stare de spirit. Gabriel Paraschiv este unul dintre artiştii tatuatori pe care îi are Constanţa. Şi-a început cariera în urmă cu mulţi ani şi vorbeşte cu aceeaşi pasiune despre felul în care îşi imprimă inspiraţia pe epidermă. Pentru că nu vede tatuatul ca pe o meserie, ci ca pe modul cel mai frumos şi cel mai longeviv de a-şi expune arta. „Am desenat mereu, de mic desenez. La tatuaje am ajuns în 1998.
Atunci am făcut primul tatuaj. Făceam modele pentru un prieten care tatua. Dar el a plecat din oraş şi mi-au făcut băieţii un aparat improvizat, bineînţeles, şi m-am apucat de treabă. La început a fost un joc", povesteşte Gabriel.

Artă şi prejudecată

Acum are propriul său salon, Blue Shark Tattoo Studio, şi mii de desene „pictate" cu acul pe pielea celor care i-au trecut pragul. Dar îşi aminteşte începuturile: „Să pui pentru prima dată aparatul pe pielea cuiva este ciudat. Tremuram tot, îţi dai seama. Am făcut un tatuaj simplu în câteva ore, mi-a luat foarte mult timp. Pe vremea aia era altceva, nu aveam atât de multe cunoştinţe, nu aveam atât de multe cataloage sau tehnică, aşa cum avem acum. Şi era mai costisitor. Făceam după reviste. Dacă îţi plăcea, hai... desenam după revistă şi gata. Nu erau atât de proporţional. Aşa am început să lucrez. Tot timpul am improvizat. Primul aparat profesional mi l-am luat de la un tip care avea un salon numit Metamorfoza". Aşa a început totul. Nu neagă, în România încă există prejudecăţi legate de tatuaje, desenele atrag priviri, uneori şi critici, însă de ceva vreme lumea s-a obişnuit, iar numărul clienţilor creşte. La început, tinerii se tatuau din teribilism. Apoi a devenit o modă, iar modelele în vogă erau foarte cerute. „La început, multă lume îşi făcea tribale. Sunt şi cele mai simple de făcut. Mai nou, atât afară, dar şi la noi, dar numai de vreo şase luni, au început să ceară modele realiste. Asta tot datorită artiştilor, care propun clientului modele mai complexe. Un prieten de-al meu, mecanic de automobile, a venit să mă roage să-i bat un piston şi mi-a arătat desenul, care nu mi-a plăcut. I-am propus să căutăm pe net poza unui motor secţionat şi să-i fac aşa tatuajul. Normal că a ieşit super şi nici el nu se aştepta la aşa ceva. Contează mult dacă îţi iese bine lucrarea pentru că multă lumea întreabă unde l-ai făcut, la cine şi este ca o carte de vizită. Degeaba dau o carte de vizită, dacă nu arăt ce pot", povesteşte Gabriel Paraschiv.

„Am tatuat prin tot Costineştiul"

A lucrat în străinătate şi aşa a învăţat că tatuajul este o artă în adevăratul sens al cuvântului, care necesită foarte multă muncă: „Prima dată am plecat în 2003. Făceam tatuaje pe plajă, în Costineşti. Am lucrat vreo şase veri acolo. Făceam pictură pe corp, dar la cererea clientului făceam şi tatuaje permanente, chiar dacă nu aveam voie să facem aşa ceva acolo. Făceam la cameră. Cred că am tatuat prin tot Costineştiul, în toate vilele care erau atunci. În 2003 m-a sunat o mătuşă care avea o rudă care lucra mecanic în Cipru. Tipul îşi lăsase plete, îşi luase motor şi îşi făcuse tatuaje. În salonul respectiv, din Larnaca, a fost întrebat dacă nu ştie un tatuator în România şi aşa s-a ajuns la mine. Le-am trimis nişte modele, mai mult tribale, şi le-au plăcut. Prima dată am stat numai două săptămâni, pentru că atunci îţi trebuia viză pentru Cipru. În următoarea vară m-am dus din nou acolo, dar am lucrat cu un alt tip, care avea vreo trei, patru saloane în tot Ciprul. În 2005 a fost o schimbare radicală şi am tatuat foarte mult, am învăţat de la un artist internaţional din Ungaria. În patru luni am învăţat foarte multe. Acolo veneau mulţi artişti, din toate ţările. Am văzut mulţi artişti, stiluri diferite şi am învăţat foarte multe de la ei".

Fetele, mai curajoase

De-a lungul timpului, moda din străinătate a ajuns şi la noi, iar fetele s-au dovedit mult mai curajoase decât băieţii şi devin mai des clientele saloanelor în care se fac tatuaje. Dacă au început cu tribale desenate pe partea inferioară a spatelui, reprezentantele sexului frumos au ajuns să-şi dorească tatuaje din ce în ce mai mari. „Am făcut foarte multe tatuaje în zona inghinală, pe picioare şi pe spate, pe gât, pe ceafă sau la încheietura mâinii. Am făcut multe steluţe în ultimul timp. Este o modă cu steluţele. Acum am o fată care a început să-şi facă un tatuaj pe tot spatele, o pasăre phoenix. Genul ăsta de tatuaj îl fac într-o lună, o lună şi jumătate. Se lucrează parţial, în mai multe şedinţe", spune artistul de la Blue Shark. Spune că, de foarte multe ori, clienţii nu au nici cea mai vagă idee despre semnificaţia desenului pe care şi-l doresc imprimat pe piele. De obicei se ghidează după modul în care arată modelul şi după ce „dictează" tendinţele. Gabriel Paraschiv spune că mulţi dintre cei care îşi doresc un tatuaj nu sunt informaţi, dar situaţia începe să se schimbe: „Noroc că acum este o emisiune de profil, Miami Ink, pe un post de televiziune şi mai văd pe acolo ce şi cum. Acolo vedem poveşti regizate, dar în realitate oamenii nu au poveşti atât de impresionante. Sau nu mereu. A venit o fată să mă roage să-i fac în dreptul inimii un ochi de femeie cu irisul verde, cu o lacrimă, pentru că mama ei murise şi când se uita la ea i-a dat o lacrimă. Şi mi-a zis că vrea să-şi facă ochiul mamei ei".

Durerea - mit sau realitate?

Există situaţii în care cineva îşi doreşte un tatuaj, a găsit un model preferat, însă frica de durere îl împiedică să-şi ducă plenul la capăt. „Nu doare atât de rău, cum crede toată lumea. Există zone mai sensibile, unde este pielea foarte fină. La subraţ, pe coapse, pe burtă, pe faţă. Însă, după ce-l faci pe primul, vrei mai multe. Aşa se întâmplă de cele mai multe ori şi, după ce îşi fac primul tatuaj, revin pentru un altul", spune Gabriel.
Este o idee preconcepută că numai rockerii îşi fac tatuaje? Se pare că a fost până nu demult. Însă, o dată cu moda s-au schimbat şi clienţii. Aşa că saloanele de tatuaje sunt populate atât de cei care ascultă hip-hop, dar şi de manelişti. Dacă rockerii au rămas la modelele mai sinistre, gen capete de scheleţi, ceilalţi respectă trend-ul care acum indică un singur model - coy fish (crap japonez): „Înainte nu ştiau de moda asta, dar acum toată lumea ştie şi spun că nu-l vor cu capul în jos, ci cu capul în sus, să le aducă noroc. Cu capul în jos nu aduce noroc, spun ei". Şi, pentru a înlătura o altă idee preconcepută, nu numai tinerii vin să-şi deseneze pielea, ci şi persoanele cu vârste mai înaintate. Gabriel povesteşte că cel mai vârstnic client al său are 53 de ani şi că a ajuns deja la cel de-al 14-lea tatuaj. „La început i-am acoperit tatuajele pe care şi le-a făcut în armată, nume de femei şi alte alea. Apoi am început să-i fac pe picior, pe mână, pe spate, tatuaje imense. Este full. Este macaragiu prin port, dar este pur şi simplu pasionat. Îi plac la nebunie", spune artistul. 

Sportivii, cei mai desenaţi

Despre pasiunea sportivilor pentru tatuaje ştie toată lumea. De la Adi Mutu la Beckam şi alte vedete naţionale şi internaţionale, orice meci de fotbal sau competiţie sportivă poate fi considerată o adevărată expoziţie de tatuaje. Şi Gabriel Paraschiv a trecut prin experienţa desenării permanente a unor sportivi: „Am tatuat vreo şase băieţi din lotul naţional de atletism şi o fată. De fiecare dată când se află în cantonament în Constanţa, vin la mine, la salon". De altfel, unul dintre atleţi şi-a prezentat, anul trecut, tatuajele într-un ziar cu profil sportiv, mândrindu-se că are mai multe chiar şi decât Mutu. Ne plac, le facem, dar poate, la un moment dat, vrem să scăpăm de ele. Cum facem asta?! „Cu laser, dar rămân urme. Există fel de fel de tratamente, însă pielea nu mai arată la fel după ce este îndepărtat tatuajul".

PSD-istele? Mai tari ca sexul tare

Zarvă mare şi haine cu atâta sclipici, încât, dacă erau lovite de o rază de soare, luminau întreaga încăpere. Peste 700 de femei pesediste au sărbătorit sâmbătă, 7 martie, ziua de 8 Martie. Ziua Femeii şi ziua amazoanelor lui Geoană. Formaţia cânta, acompaniată de PSD-iste: „Ia cu tine şi inima, inima mea, şi ascunde-o în bagaje, pe undeva, ia-o cu tine acolo-n America sau în Asia", ca o rugă a social-democratelor către şeful lor din teritoriu, plimbăreţul Radu Mazăre, să le ia şi pe ele în călătoriile sale.
Pentru prima dată, social-democratele de la judeţ şi cele de la municipiu s-au adunat pentru a petrece 8 Martie. Iar diferenţele s-au făcut imediat. În prima fază, între cele două preşedinte de filiale feminine: Mariana Gâju, primăriţa din Cumpăna, şefa „judeţenelor" şi Antonella Marinescu, deputat, mai mare peste „municipale". Prima s-a agitat pe tot parcursul evenimentului, a strunit angajaţii restaurantului Aurora din Mamaia, patronat de un confrate social-democrat, consilierul local Mihalache Muşat. Încurcat, timorat şi stresat de concentraţia mare de estrogen din spaţiosul local, politicianul nu ştia cum să se învârtă mai bine prin sală. Cum să le facă pe doamnele partidului său mai fericite şi împlinite. Că doar o dată-n an este ziua lor. Mariana Gâju n-a stat locului o clipă, cel puţin în primele două ore de la începerea evenimentului. A primit sărbătoritele, le-a împărţit felicitări şi a primit florile şi cadourile aduse de pe tot cuprinsul judeţului. PSD-istele au venit în grupuri, dar, dacă se întâmpla ca vreuna dintre ele să se rătăcească, punea repejor mâna pe telefonul mobil şi se reunea cu fetele. Preşedinta femeilor din judeţ a întâmpinat şi „celebrităţile" PSD-ului: consilierele locale Cati Prodan, Carmen Onciu şi Paula Cioceanu, fosta primăriţa a localităţii Comana, Antoaneta Mândrescu, primarul de la Cernavodă, Mariana Mircea, candidata la Camera Deputaţilor, Mariana Cojoc, dar şi alte „staruri" de judeţ.

Antonella, mândria Constanţei

Atmosfera de nuntă a adus, probabil, după sine buna dispoziţie. Pentru că lipsite de griji şi de bărbaţi, social-democratele au ieşit repede la dans. Că doar nu le stă bine jos, pe scaun, ci arătându-şi talentele. Şi au încins o horă de toată frumuseţea, făcând imensul ring să fie neîncăpător. Chiar şi serioasa Mariana Mircea, care afişează mereu o faţă foarte sobră, a încins un dans de-ţi era mai mare dragul să o priveşti. Mai rezervată a fost deputata Antonella Marinescu, care şi-a păstrat atitudinea de „fată de oraş" şi nu a dansat deloc pe sârbele interpretate de formaţia Pacific. În schimb, toate celelalte doamne s-au lăsat pradă bunei dispoziţii. Festinul a început, aşa cum se obişnuieşte, cu aperitivele, dar nu cu cele culinare, ci cu cele alcoolizate. Câte puţin din fiecare, nu mult: puteau alege între whisky şi Cinzano. Însă cele mai multe dintre doamne au preferat răcoritoarele şi apa plată. Însă abia aşteptau să mai stea la o bârfă... ca între fete. Să-şi arate unele altora ultimele achiziţii vestimentare, unghiile false şi mobilele. Sau cele mai în vârstă să-şi laude nepoţii. Însă cu greu puteai găsi în imensa sală o faţă tristă. Toată lumea zâmbea şi se distra. Iar holul de la intrare a fost, pentru mai bine de o oră, un adevărat podium comentat şi admirat de toată lumea. Cizme sau pantofi, culori vii sau clasicul negru, sclipiciuri aurii sau argintii, paiete, haine foarte largi sau foarte mulate, fuste lungi sau scurte, cârlionţi creaţi la coafor, decolteuri sau pulovere de lână... întreaga gamă de îmbrăcăminte a putut fi privită pe „covorul roşu" al restaurantului Aurora. Până şi şefele de filiale au fost foarte gătite: Mariana Gâju a venit îmbrăcată ca de obicei, clasic, cu un sacou ivoire şi fustă lungă, neagră, pe care le primise cadou de la soţ şi de la fiu, de Ziua Femeii. Pe de cealaltă parte, Antonella Marinescu şi-a dezvelit nurii cu ajutorul unei rochiţe negre, mulate şi foarte decoltate. De altfel, şefa PSD-istelor de la oraş a atras privirile şi admiraţia tuturor, fiind denumită de multe ori mândria Constanţei în Parlament. Din punct de vedere estetic, evident.

„Pentru mine, sunteţi doamna deputat"

Matei Brătianu a fost unul dintre masculii PSD-ului care a primit invitaţia de a se distra printre doamne. După ce Mariana Gâju a ţinut un discurs în care le-a urat femeilor toate cele bune, l-a invitat pe scenă, pentru a rosti o cuvântare, „pe un reprezentant al sexului tare. Dar noi suntem mai tari ca sexul tare", a zis primăriţa râzând. Amuzat şi puţin stânjenit de miile de ochi femeieşti care-l aţintiseră, Matei Brătianu le-a promis că va propune două legi: una care să oblige bărbaţii să facă treabă în casă cel puţin două ore pe zi şi o a doua care să consfinţească o zi a femeii în fiecare zi. Evident, audienţa a fost în delir. Şi a trecut din nou la dans. Nu au lipsit momentele emoţionante. Unul dintre acestea a fost venirea Marianei Cojoc, candidat PSD pentru Camera Deputaţilor, care a fost primită exemplar de Mariana Gâju. „Pentru mine, sunteţi doamna deputat", i-a spus primăriţa, care a reuşit să o facă să roşească pe PSD-ista Cojoc. Distracţia a ţinut ore bune, iar social-democratele au petrecut pe cinste. „Am avut grijă în primul rând de cei care au nevoi şi am dus câte o floare şi un cadou la Căminul pentru persoane vârstnice şi la maternitate. Ne dorim pentru această zi linişte şi pace în familiile de acasă, dar şi în familiile noastre mari, în colectivităţile de unde venim. Sunt PSD-istele mai tari?! vine întrebarea firească. „Este o caracteristică a femeii social-democrate să nu dea înapoi, să fie o luptătoare, să fie alături de oameni şi uneori chiar să-i obligăm pe colegii noştri bărbaţi să vadă calităţile acestei femei, care nu face altceva decât să aducă un plus de beneficiu organizaţiei judeţene a PSD", a descris Mariana Gâju prototipul de PSD-istă. A trecut şi anul acesta 8 Martie, iar pentru anul viitor, femeile social-democrate promit multe. Poate, cine ştie, o candidată pentru Cotroceni.

„Nu le... plac munca la rromi“

16 iunie 2007

# Hai la muncă, să muncim, dă Doamne să nu găsim # Sub acest generic s-ar fi putut desfăşura Bursa Generală pentru persoanele de etnie rromă

Intro
„Meseria este brăţară de aur“, spune un vechi şi binecunoscut proverb. Însă, se pare că, pentru o anumită categorie de oameni, brăţara metaforică, aducătoare de bani şi de o anumită bunăstare, nu se potriveşte şi pace.

Etnia rromă este privită cu foarte multe prejudecăţi într-o ţară cum este a noastră, în care ei sunt văzuţi vinovaţi pentru toate relele posibile. „Nu le place munca la ţigani“ a fost pe buzele tuturor ieri, când Agenţia Judeţeană de Ocuparea Forţei de Muncă (AJOFM) Constanţa, a organizat o Bursă de ocuparea a locurilor de muncă, pentru etnicii rromi. Planificat să înceapă la 09.00, evenimentul nu s-a bucurat de o foarte mare apreciere din partea celor care ar fi trebuit să se îmbulzească să-şi caute de muncă. Am auzit de prea multe ori păreri de genul „Pe noi nu ne angajează nimeni, patronii fug de noi şi nu înţelegem de ce“. Oricum, printre cei maxim 50 de participanţi de la prima oră, foarte mulţi au venit să caşte gura sau să mai intre în vorbă cu oamenii. Puţinii interesaţi cu adevărat de un job au vorbit cu angajatorii şi au mărturisit că ar fi în stare să accepte orice fel de muncă, oricât de grea sau de prost plătită ar fi, numai ca să aibă un ban în buzunar şi să poată lua de mâncare la copii. Un autocar a adus un grup de rromi din Ovidiu, care aşteptau începerea evenimentului. Şi Bursa a fost deschisă. După un mic speech al Emiliei Murineanu, directoarea AJOFM-ului local, în care a încercat, bine dispusă ca de obicei, să dea un suflu optimist puţinilor prezenţi. Cel mai mic participant la Bursă are două luni şi a venit împreună cu părinţii, pentru a găsi un loc de muncă. „Soţul meu caută de muncă“, povesteşte mama sugarului, într-o română stricată. „Eu sunt turcoaică, am 28 de ani, iar soţul meu a lucrat cu ziua până acum. Caută şi el ceva de muncă“, povesteşte femeia, care a recunoscut că nu a călcat niciodată pe la şcoală, că nu ştie câţi ani are soţul său, dar nici nu are habar cum i se scrie numele.

Gina, patroana, reclamă lipsa de educaţie

Un grup de tineri se tot uitau la standurile angajatorilor şi şi-au găsit, până la urmă, de lucru, sau cel puţin promisiuni, în construcţii. „Am mai muncit până acum în construcţii, la negru. Vrem ceva serios, pentru că nu ne place să stăm acasă“, spun cei doi. Lângă ei, o tânără îi superviza îndeaproape. „Eu nu am venit pentru angajare, am venit cu băieţii. Eu sunt angajată, am 24 de ani. Lucrez de mult, sunt patroană, am societatea mea şi mă ocup cu vânzări“, ne-a povestit Gina, patroana. Puţin nemulţumită de situaţie, fata spune pe un ton iritat că fără şcoală nu faci nimic şi că problema cea mai mare este că rromilor nu le „plac“ munca şi că fetele nu sunt trimise la şcoală. Bună observaţia, dacă este să ţinem cont de faptul că majoritatea participanţilor la bursa de ieri au fost de gen masculin.

Cu frica de ciordeală

Câteva femei se uitau curioase la oferte. Discutau, se consultau şi încercau, puţin timide, să se apropie de birourile de angajări. În tot acest timp, ofertanţii locurilor de muncă se străduiau din răsputeri să-şi ţină telefoanele mobile şi borsetele ferite de ochii viitorilor angajaţi. „Nu contează ce loc de muncă e, să fie plătită şi să fim şi noi mulţumiţi ca muncitor. Acum nu avem niciun loc de muncă, d-asta am venit aici. Noi suntem din Ovidiu şi stăm foarte prost cu banii. Dacă ne asigură transportul, suntem foarte mulţumiţi. Şi pe trei milioane m-aş duce la muncă, dar să mi se asigure transportul“, spune Constanţa Tudor, de 42 de ani. Femeia, care recunoaşte că are doar şase clase, spune că a lucrat ultima dată vara trecută, în Mamaia. Lângă ea, o fetişcană îşi tot dădea coate cu prietenele ei. „Am venit să mă angajez, ca orice, numai să muncesc. Până acum nu am mai avut loc de muncă, dar ştiu eu ce este greu la muncă. Am doar şase clase, nu contează ce loc de muncă o să găsesc“, spune vioaie Nicoleta, care abia a atins vârsta majoratului.

„Hay que trabajar cada dia mas!“

Din grupul de oameni care se plimba de la birou la birou, unul iese în evidenţă, prin statura impozantă. Merge greu, legănat şi se interesează ce locuri ar fi bune şi pentru el. Din păcate, fără niciun rezultat. „Eu de meserie sunt fochist, mecanic de încălziri centrale. Am lucrat 33 de ani. Asemenea posturi nu se mai găseşte. Sunt în evidenţă la doamna Elena de la Forţele de Muncă şi de un an şi jumătate încerc să-mi găsesc ceva şi nu găsesc pe meseria mea. Nu vreau să fac altceva, eu asta am învăţat, asta sunt capabil să o fac oricând“, s-a destăinuit bărbatul, mândru purtător al unui tricou cu Che Guevarra, pe care scria mare „Hay que trabajar cada dia mas!“ (Trebuie să munceşti în fiecare zi mai mult!). Nici măcar reprezentanţii Partidei Rromilor nu au fost mai entuziasmaţi. Plictisit sau dezamăgit de absenţa etnicilor de la Bursă, Mircea Trandafir, reprezentantul Partidei, se odihnea la un moment dat pe scările AJOFM-ului. Un zvon a anunţat venirea unui grup mai numeros de rromi, care se adunaseră în Piaţa Griviţei, în aşteptarea conducerii partidei, însă şi aceştia s-au lăsat foarte mult aşteptaţi. Oricum, ideea generală a fost că rromilor nu le surâde munca şi că „nu vin pentru că nu le place munca şi aşa au fost făcuţi“, după cum spunea un participant.

„Munca la morgă este la fel de frumoasă ca oricare alta“

20 sept 2007

# „Morgagii“, aşa cum sunt denumiţi, nu mai văd partea lugubră a activităţii pe care o prestează # „În meseria asta, dai peste curiozităţi care te menţin treaz, care te fac să fii interesat în fiecare zi“


„Eu îmi văd meseria ca fiind una foarte frumoasă“, îşi începe discursul Carlo Manuchian, cel mai vechi angajat al Serviciului de prosectură din cadrul Spitalului Clinic Judeţean de Urgenţă Constanţa. Însă, în ciuda iubirii pe care cei care lucrează aici o au pentru meseria lor, morga spitalului nu oferă o imagine foarte prietenoasă.

Sentimentul sinistru, care te cuprinde în primul moment în care treci pragul locului unde aproape toate-s reci, se alătură stării de nelinişte. Fiorul te face să te uiţi, cu frică, în stânga şi în dreapta, pentru a căuta motivul stării: vreun cadavru lăsat de izbelişte. Imaginea nu este frumoasă. Toate sunt vechi, scaunele şi fotoliile sunt jerpelite, iar ţevile sunt ruginite. Panouri vechi zac pe jos, rugina a pus stăpânire pe toate, iar liniştea pare că îngheaţă totul în jur. Nu ai cum să scapi de teamă, de răceala care te cuprinde când faci primii paşi în încăperea în care se fac autopsiile. Însă, dacă apuci să stai de vorbă cu cei care muncesc în acel loc macabru, realizezi că viaţa lor nu este chiar atât de gri. Sau, cel puţin, ei nu o mai văd aşa. „Morgagii“, aşa cum sunt denumiţi puţin peiorativ, nu mai văd partea lugubră a activităţii, pe care o prestează. Sunt obişnuiţi deja cu trupurile fără suflare care le „calcă“ pragul în fiecare zi. „În primul rând, la noi nu este morgă, aşa cum zice lumea. Morga este la cimitir. Noi facem o muncă de cercetare, noi analizăm şi facem teste. Ni se spune foarte greşit «morgagii». Şi, trebuie să ştiţi că în meseria asta dai peste curiozităţi care te menţin treaz, care te fac să fii interesat în fiecare zi. Cazuistica este foarte bogată. Nu ai cum să te plictiseşti“, explică cel mai vechi asistent al serviciului, Carlo Manuchian.

Actor pe scena necropsiilor

Povesteşte că a ajuns să muncească în domeniu dintr-o întâmplare. „Am fost balerin, actor şi cascador, însă am făcut şi mult sport: haltere şi box Eram angajat al Operei din Constanţa. Am jucat şi în Mihai Viteazul, în perioada aceea. Am plecat în armată şi am vrut să-i fentez, să fac mai puţin. Numai că, în loc de un an jumate, am făcut trei. M-au fentat ei pe mine. În armată am luat legătura prima dată cu lumea asta“, explică Manuchian. Spune că a început munca în medicină pe secţia de ortopedie. Apoi, când a vrut să facă un curs în domeniu, la Iaşi, a fost trimis „din greşeală“, la Institutul de Medicină Legală. „Locul meu la Iaşi a fost luat de fata unui mare şmecher. Şi am ajuns la IML, cu toate că mi-era o frică de sânge, de muream. Câteva luni am visat numai morţi şi schelete care pluteau. Adormeam cu mare greutate. Însă, cu timpul, m-am obişnuit şi am început să lucrez“, spune angajatul SCJU.

„Văd corpul uman ca pe o piesă care trebuie studiată“

Spune că, de-a lungul celor 35 de ani de activitate în acest domeniu, a observat o degenerare umană foarte accentuată. Cazurile cele mai frecvente se încadrează între 19 şi 50 de ani, iar tumorile canceroase sunt foarte des întâlnite. Frica nu o mai simte. „Văd corpul uman ca pe o piesă care trebuie studiată. Cercetată. Încerc să-mi creez un mecanism de autoapărare, să nu mai văd mai departe de meseria mea. Nu este nimic macabru, până la urmă. Asta este munca mea. Mi-au trecut prin mâini miniştri, senatori... nici nu le mai ştiu numărul“, explică asistentul. Carlo Manuchian spune cum, la un moment dat, le-a venit un pacient care avea un chist imens în ficat. Însă, oamenilor de la morgă, li se par cazurile de acest fel foarte interesante şi atractive.

Bicefalul, râvnit de Victor Babeş

În ciuda faptului că încăperea în care stă personalul este, evident, într-o stare destul de precară, oamenii care lucrează la Prosectură au încercat să-şi înveselească „biroul“. Pe dulapurile în care îşi ţin obiectele personale au pictat fel de fel de lucruri care să îi ajute să se binedispună. „I-am învăţat pe copiii ăştia tineri de pe aici să se îmbrace frumos, să se parfumeze, să nu arate a boschetari şi gunoieri. Aşa este frumos. Trebuie să fii echilibrat psihic pentru a face meseria asta. Vezi multe şi, dacă nu eşti tare, nu poţi rezista. Noi nu ne-am apucat nici de băut, nici de altceva“, explică Manuchian. Acesta mai povesteşte despre cele trei „exponate“ pe care le-au păstrat în formol, din cauza rarităţii lor. „Avem un copil bicefal, un ciclop şi un pitic. Din păcate, nu avem condiţii prea bune să-i ţinem. Bicefalul îl avem din 1974. Institutul Victor Babeş a vrut să nu-l ia, dar nu l-am dat. Erau de fapt siamezi, dar cu un singur corp şi două capete. Piticul l-am păstrat că mi-a plăcut mie, că e pitic. A mai venit odată, un om cu o inima ca de bou, de două - trei kilograme. Sau un altul cu un chist în ficat, foarte mare. De fapt avea doar o pieliţă de ficat“, spune, foarte relaxat angajatul Serviciului de prosectură.

Curajul se moşteneşte

În încheiere, Carlo Manuchian povesteşte că familia sa nu este afectată de meseria pe care o are, că s-a obişnuit. „Am o fată. Ea a făcut ASE-ul şi m-a respectat întotdeauna pentru ceea ce fac. Ştie că nu este uşor şi m-a uimit că a avut curajul să asiste odată la o necropsie. Nu a avut nicio reacţie, nu i s-a făcut rău. A fost foarte tare. Îţi trebuie multă putere pentru a putea vedea aşa ceva“.

Poezii din criptă

21 nov 2007

# Vântul tăios de sfârşit de toamnă întregeşte peisajul lugubru pe care îl oferă cimitirul # Tristeţe, lacrimi, deznădejde # Şi, într-un mod bizar, tabloul macabru este completat de coloritul florilor, cele mai multe artificiale şi de candelele roşii care licăresc lângă morminte

Intro
O plimbare prin cimitir pare, cel puţin la prima vedere, o idee bizară şi macabră. Ne plimbăm pe aleile mohorâte, iar starea de tristeţe te cuprinde vrei, nu vrei.

Fie că te duci acolo pentru a vizita mormântul unui cunoscut sau ai cu totul altă treabă, cimitirul te face, fără doar şi poate să te deprimi. Însă, de câte ori am stat să citim versurile gravate pe morminte? Foarte multe dintre mesajele funerare sunt standard, inventate probabil de cei de la pompele funebre sau de cei care se ocupă cu confecţionarea crucilor. Zeci de monumente funerare cu acelaşi mesaj, asta ca să nu le mai punem la socoteală pe cele care „găzduiesc“ texte presărate de greşeli gramaticale. Însă, în multe cazuri, amintirile gravate pe lespezile de marmură albă sunt, într-adevăr, gândurile celor care mai poartă doar durerea pierderii unui om drag în suflet. De multe ori găseşti poeme-dialog între cei plecaţi într-o lume mai bună şi cei care au rămas, înlăcrimaţi pe acest pământ sau cei dispăruţi lasă mesaje celor dragi. „Cei buni şi drepţi şi iubitori/ În ceruri se odihnesc/ Aici părinţi cu ai lor copii/ cu toţii se-ntâlnesc/ Fiţi drepţi şi buni şi iubitori/ Fiţi buni, părinţii mei/ Iubiţi-vă pân` la sfârşit/ Iubiţi-mă căci sunt cu voi“ scrie pe piatra funerară a unei fetiţe care şi-a găsit sfârşitul la numai trei anişori. Există cazuri când textul povesteşte o părticică din existenţa terestră a defunctului. Putem afla, spre exemplu, cum Raluca a murit la numai 20 de ani lăsând în urma ei numai „regret şi jale“.

Povestea acordeonistului împuşcat

Pe aleea principală a Centralului găsim mormântul lui Mugurel Laurenţiu Tomescu, care şi-a găsit sfârşitul la numai 24 de ani. „Mugure dragă, visurile tale frumoase nu le-ai împlinit căci prietenul tău te-a împuşcat. Nu s-a gândit o clipă la tinereţea ta. Niciodată să nu aveţi încredere în prieteni. Mama şi sora te plâng pe toate cărările. Tinereţea şi sufletul tău bun va rămâne veşnic în inimile noastre“, este gravat pe piatra funerară a tânărului. Pe cruce sunt puse mai multe poze cu Mugurel, dintre care una îl înfăţişează cu acordeonul în braţe. Alături, locul de veci al unui alt Tomescu, Constantin de data aceasta. Citind inscripţia funerară putem afla că bărbatul a murit „ars în flăcările elicopterului“. Aviatorul Horia Agarici a fost „cântat“ în versuri de păstorel Teodoreanu: „L-am urmărit în bătălie/ Cu braţul ferm şi gândul pur/ să-l urmărim şi pe hârtie/ Fiindcă vine din azur“.

Flori de plastic pentru Petrică

Pe mormântul omului de afaceri Petrică Iordache, familia a inscripţionat un text standard, ce poate fi întâlnit pe multe cruci din cimitirul constănţean: „Cum poate Dumnezeu să-ţi dea tot ce-ai visat şi atunci când nu te aştepţi să-ţi ia înapoi tot ce ţi-a dat“. Însă, puţin mai jos, pe o plăcuţă de marmură neagră, familia lui Petrică şi-a însemnat gândurile şi suferinţa: „N-am în ceruri nici o stea/Soarta mea e soartă rea/Am pierdut orice credinţă/ Înecată-n suferinţă/ Am pierdut orice putere/Nimicită de durere/Însă viaţa nu-mi blestem/ Şi nici moartea nu mi-o chem/Pentru că pe ăst pământ/Am de dus un legământ/Trebuia să fim noi doi/ În sprijin pentru cei doi“. Din nefericire, întreg peisajul este stricat de coroanele din flori artificiale, urâte, colorate strident şi stricate de vântul tomnatec.