Stockholm-ul României - păreri despre ţara mea

Este prima dată când scriu despre această campanie. M-a scârbit, dar parcă a fost mai liniştită decât altele. O spun din start: am votat şi votez Iohannis. Însă, candidatul Iohannis nu m-a convins. Îmi plac indivizii mai incisivi, mai repezi, cu vorbele la ei, cu reacţie. Un preşedinte trebuie să aibă reacţie. Iohannis merge pe principiul "şi melcul, ţuşti!", iar stilul acesta îmi displace. În primul tur am votat matematic. Fără convingere. Am sperat că cel cu şansele cele mai mari de a-l bate pe Ponta, Iohannis, va obţine un scor mai bun. Dacă era altfel... aş fi votat cu Macovei. Înjuraţi-mă, aveţi voie! Acum nu-l votez pe Iohannis, ci votez anti-Ponta. Este simplu. Mi-e groază când mă gândesc la faptul că, avându-l pe Ponta preşedinte de ţară, Mazăre nu va mai avea nicio oprelişte. Va fi chiar mai rău decât este acum. MI-E GROAZĂ!
Însă, ne merităm soarta. Pentru că noi, românii, suferim de cea mai acută formă a sindromului Stockholm. Ne iubim torţionarii.
De-a lungul vremii am observat mai multe comportamente aberante, patologice, ale acestei naţii.
Comunismul ne-a afectat în asemenea hal încât am devenit un popor suferind, nebun, imoral, infantil, lipsit de dorinţe fireşti, fără instinct de conservare, un popor de masochişti, de violaţi, de schingiuiţi, de oameni care, după ce-şi ling rănile şi se spală de pişatul în care au zăcut în urma torturii se întorc zâmbitori şi drăgăstoşi la torţionar.
Suntem noi, cei care trăiesc încă în comunism. Cei pentru care 25 de ani au stat în loc, n-au trecut. Cei care sunt, încă, pe vremea lui Ceuşescu. Aşa ne dezvoltăm, nu putem scăpa. De fapt nu ne-am dezvoltat. Mentalul colectiv, cel bolnav, distrus, suferind, aşa funcţionează. Memoria colectivă a acestui popor este grav avariată. Am uitat cine suntem şi ce putem face. Nu ştim despre noi decât că suntem laşi, trădători, leneşi, mâncăi, boieri, artişti, petrecăreţi, încuiaţi la minte, bârfitori, moralişti, pseudo-ospitalieri.Ţara în care BMWu` valorează mai mult decât o diplomă, o ţară de oameni răi, avari, ipocriţi, care nu ştiu să aibă grijă şi să îi aprecieze pe cei apropiaţi, ci numai pe străini. O ţară de femei maltratate şi de copii mutilaţi sufleteşte, de beţivi, de curvari, de bipolari, de hoţi, de beizadele care se cred Dumnezei, un loc în care ţi se refuză până şi dreptul la sănătate. Ne mirăm că ni se refuză dreptul la vot, la opinie?
Se vede cum suntem din felul în care ne tratăm ţara. Votul ăsta mult dezbătut este, de fapt, singurul lucru pe care îl faci pentru ţara ta. Pentru viitorul ei, nu pentru economie, nu pentru PIB sau alte cele: PENTRU ŢARĂ! Pentru copiii şi părinţii tăi. Dar nu avem noţiunea asta. Mie îmi vine să plâng când mă gândesc că mama o să trăiască, în anii crunţi ai bătrâneţii, aici. Aş fi în stare de orice să împiedic asta!
M-am uitat aseară la marea răfuială între candidaţi. Aia nu a fost dezbatere, ci o joacă de copii, cu unul mai mutulică, mai bine crescut, care se crede uşor superior, probabil că are note mai bune şi provine dintr-o familie mai înstărită, şi un altul care pare puţin complexat de mediul din care provine, care atacă pentru a se apăra, pentru a para întrebările incomode, care şi-a schimbat gagica odată ce-a prins "cheag" din punct de vedere financiar. Şi-a luat fată de om bogat din sat, cu mai multe vite şi cu influenţă la primar. Dar el, băiat descurcăreţ, cu vorbele la el, nu ştie ce-i aia subtilitatea, ci stăpâneşte doar miştocăria. Când îl vede p-ăla mai simţit, simte nevoia să-l calce în picioare. "Ce, mă, eşti şmecher? Ai casetofon şi video? Ţi-a luat mă-ta haină de piele, futu-te-n gură! Eu sunt mai tare, bă, că sunt ginerele lu' cutare şi am ajuns să conduc CAP-ul din sat, cel mai bogat din judeţ", spune el, scuipă o coajă de sămânţă şi pleacă pe ritmurile unei melodii cântate de Guţă.
Poate cea mai importantă lecţie pe care am învăţat-o în facultate, pentru mine, ca om, a fost că orice complex de superioritate vine dintr-unul de inferioritate. Asta am văzut aseară la candidatul Ponta. Adevărata faţă a unui băieţaş complexat.
Şi eu am fost complexată aseară. Din cauza candidaţilor slabi, din cauza lipsei de alternativă, pentru că trebuie să votez anti şi nu pro. Nu am putut asista la toată dezbaterea. Pur şi simplu nu am rezistat. Azi am citit cele mai multe dintre reacţii. Niciuna nu m-a convins. Iohannis nu ştie tot ce trebuie, e clar. Ponta e nesimţit şi oportunist.... asta ştiam deja. România nu va avea preşedinte - asta este cel mai grav.
România va avea un Ponta. Naivă cum sunt, încă sper să mă înşel. Nu îmi place că este comparat cu Micky Mouse.... mi se pare o jignire adusă simpaticului şoricel al lui Disney. El a făcut istorie. Ponta nu va face nimic. Va aduce România acolo unde îi este locul: în nişte vremuri pe care inconştient ni le dorim. Nouă nu ne place libertatea. 25 de ani nu au fost de ajuns pentru a ne obişnui cu ea, pentru a ne bucura de ea. Nouă ne place jugul. Că doar asta suntem, vite. În concluzie, noi, iubitorii de cozi, de mocangeală, de mizerii, de bârfe, indivizi în stare să-i judecăm numai pe alţii, dar pe noi niciodată, vom readuce ţara acolo unde s-a tot învârtit ca într-o găleată să ajungă: fix de unde am plecat.
O merităm noi, oameni care nu ne preţuim libertăţile. O merită clasa politică, cea care a promovat non-valori, care nu s-a gândit la viitor, ci numai la prezentul din conturile lor. O merită afaceriştii, cei care au susţinut mereu nu pe cine ar fi fost normal, ci doar pe cel care putea să le facă vreun serviciu. Din păcate, România nu o merită.

„Ai mei, ai mei, ai mei, ai mei, n-au avut habar..."

„Tatiţo, unde nu e moral, acolo e corupţie, şi o soţietate fără prinţipuri, va să zică că nu le are!...".

Ne dăm rotunzi că avem „prinţipuri". Ne arătăm lumii mai albi ca Albă-ca-Zăpada şi mai oropsiţi ca Cenuşăreasă. Ne creionăm o personalitate mai mult decât falsă pe care o arătăm celor din jur ca pe o mască de carnaval care ni s-a lipit pe feţe. Nu mai ştim care sunt reperele realităţii sau dacă trăim într-o lume imaginată. Ne ducem traiul mimând bogăţia şi opulenţa. N-avem moral, avem corupţie, iar de principii nici nu poate fi vorba. A, da, în faţa celorlalţi suntem mai catolici decât Papa, ne recităm principiile după care spunem că ne ghidăm vieţile mai abitir ca pe cele zece porunci. Mai bine le-am învăţa pe cele din urmă... O societate bolnavă, în care un Vuitton face mai mult decât o diplomă la facultate, în care o geantă Gucci este mai de preţ decât onoarea unei familii, în care o pereche de Loubis ţine loc de casă şi masă, în care un smartphone face cât cei şapte ani de acasă. Gândirea de turmă a înlocuit ideea de familie, de neam, de uniune. O lume în care familia nu mai este celula de bază a societăţii, în care copiii se fac cu frică. Nimeni nu mai ajută pe nimeni, nu se mai iubeşte, nu se mai trăieşte. Asta-i societatea de consum? Ne consumăm între noi?! Guess Who cântă că o să ajungă „tot mai sus", dar câţi mai visează la aşa ceva? Nici visurile nu le mai avem, le-am consumat şi pe ele se pare. Ne robotizăm şi ne place. Vrem gadget-uri care gândesc în locul nostru, pentru că noi nu mai suntem capabili. Ne sălbăticim, suntem îndoctrinaţi şi nu ştim, de fapt şi de drept, care-i adevărul, cine îl deţine. Pe cine să crezi, pe cine să votezi. Până la urmă, la asta se rezumă totul, nu? Auzim o dată la patru, cinci ani că votăm pentru un viitor mai bun. Uite, momentul alegerii se apropie. Ce vei vota tu, om care munceşti opt, nouă, zece ore pe zi, te chinui să-ţi duci traiul şi eşti frustrat că nu mai ai la ce spera? Votezi? Probabil că nu. Atunci unde este relevanţa rezultatului?! Avem de unde alege sau sunt toţi o apă şi-un pământ?

În esenţă, trăim într-o societate maladivă. Ne transformă nu în fiinţe civilizate, în cetăţeni, ci în hiene avide să se înfrupte din insuccesul altuia, nicidecum din propria reuşită. Vedetele nu mai poartă numele Johnny Răducanu, Aura Urziceanu, Radu Beligan... ci Daniela Crudu, Ramona Gabor sau Sânziana Buruiană. Toate-s false, de la gânduri până la gene sau unghii. Îl confundăm pe Ştefan cel Mare cu Adi Minune şi ne gândim... încotro?! Grăim cu vorbele altora. Acţionăm cu alte gesturi. Ne vedem din ce în ce mai mici într-o lume în care angajaţii sunt trataţi ca sclavii, în care nu se ţine cont de vieţile celor din jur, în care contează numai banii. Tind să cred că în câţiva ani nu ne vom mai hrăni cu mâncare, ci cu bancnote şi carduri, vom bea esenţă de monede şi ne vom mumifica sufleteşte. Plângem pe Facebook, iubim prin sms-uri şi urâm pe bloguri. Asta au vrut părinţii noştri să avem în viaţă? Asta-i evoluţia? Aş vrea să o refuz dacă se poate. Sau poate ne vom transforma în oameni într-un final...

Pauză de linişte - Cercul

În viaţă revin gânduri, cuvinte, sentimente, frustrări şi persoane. Parcă totul trebuie să se repete într-un oarecare fel. Chiar şi lacrimile revin. Întotdeauna credem că totul se sfârşeşte când, de fapt, nimic nu pare a avea un final. Sau... poate că finalul nu îl putem prevesti, nu îl intuim, vine pe neprevăzute şi nu atunci când vrem noi să se întâmple. Până la acel moment retrăim aceleaşi lucruri, aceleaşi situaţii, plângem aceleaşi lacrimi şi revedem aceleaşi persoane. Chiar dacă indivizii nu sunt aceiaşi, ştim întotdeauna să facem paralele între două entităţi mai mult sau mai puţin umane care ne-au traversat viaţa. Pentru că, presupun eu, aşa suntem creaţi... să ne raportăm mereu la exprienţe trecute, la persoane întâlnite sau la alte lacrimi plânse. Poate că aşa ne formăm reperele. Ciclic, gândim aceleaşi gânduri, ne dor aceleaşi cuvinte, mângâiem cu aceeaşi dorinţă şi sărutăm cu aceeaşi dragoste, chiar dacă „beneficiarul“ amalgamului de sentimente nu este mereu acelaşi. Şi, în ciuda faptului că ne trăim vieţile repetitiv nu reacţionăm niciodată diferit, de parcă am fi loviţi de amnezie atunci când situaţia se întoarce. Ca şi cum am uitat totul şi am început iar şi iar să trăim la fel. Să iubim, să gândim, să dorim, să vorbim şi să plângem la fel...
Este de ajuns să-ţi citeşti scrisorile trecutului pentru a-ţi da seama că cele ale prezentului sunt identice şi că cele ale viitorului sunt deja scrise...

Întrebarea serii

De ce, în anumite momente, ne lipsesc exact persoanele care ne detestă şi care nu vor să mai ştie de noi?!

cine a spus că e uşor să fii reporter?? :))))