We’re free, we’re so alive

Când citiţi aceste rânduri va fi trecut deja mai bine de o săptămână neagră pentru România. Timp în care sentimentele contradictorii ne-au făcut să răbufnim, să ne revoltăm. Scriu miercuri, 4 noiembrie. O parte din acest text a fost scris duminică, 1 noiembrie. Nu ştiu ce va fi până sâmbătă, atunci când aceste rânduri vor ajunge la voi. Mi-aş dori, cel puţin, să avem mai multă speranţă.

Emoţia uneşte. Iar ceea ce s-a întâmplat în Colectiv ne-a atins pe toţi din punct de vedere emoţional. Fiecare a avut un motiv al său să se pună în locul celor cărora viaţa li s-a schimbat pe 30 noiembrie 2015. „Puteam să fiu eu”, „putea fi copilul meu”, „erau oameni deschişi, iubitori de concerte, pozitivi, la fel ca mine”, „putea fi prietenul meu, şi el cântă rock”, „dacă aş fi ajuns acolo…”. Empatia este omenească. Din păcate, ultimele zile ne-au arătat şi răul din oameni. Răutatea fără margini. O înşiruire de cuvinte fără noimă, veninoase: satanişti, fără Dumnezeu, Halloween, au cerut-o, depravaţi… Mizerii.

Revenind, emoţia uneşte. Suferinţa uneşte. Nu te pune cu un popor suferind…

Recunosc, până în dimineaţa dezastrului nu am auzit de Goodbye to Gravity. Ascult rock din generală. Am început cu Nirvana, Doors, Janis Joplin, Metallica, dar am ajuns şi la Cradle of Filth, Manowar, Eternal Tears of Sorrow, Dimmu Borgir şi alţii…. mai hard.



Mai am şi acum tricourile cu Nirvana. Pe unul mi l-a adus Cristi Ţentu, fost coleg şi bun prieten, din Germania atunci când Interitus Dei, trupa în care cânta, ajunsese pe acolo. Da, nemţii apreciau rock-ul constănţean, românesc. Noi nu.



Gusturile muzicale nu ne împart în satanişti şi creştini. Muzica înseamnă libertatea pe care uneori nu o găsim în altă parte. O supapă.
Am văzut că mulţi s-au legat de numele piesei The day we die. Câţi i-au ascultat versurile? Nici măcar eu până acum. Dar am făcut-o, pentru a nu fi tentată să judec aiurea.

We’re not numbers we’re free, we’re so alive
And the day we give in is the day we die

Tinerii din Colectiv se simţeau liberi şi vii. Nu merită să fie judecaţi pentru nimic, niciodată. Singura lor vină este că s-au născut într-o ţară de judecători, în ţara ideilor preconcepute, într-o ţară în care muzica pe care o asculţi te pune în spatele unui gard şi îţi lipeşte pe frunte o etichetă. SATANIST. Au trăit printre oameni care, atunci când nu înţeleg ceva, din lipsă de educaţie, de empatie, de interes, dau cu parul. Oameni lipsiţi de decenţă. Este trist. Pentru ei, pentru noi.

AC/DC sunt satanişti? Doar cântă Highway to hell…



Ascultaţi piesa fără porcării de genul „ce e cu grohăielile astea”. Citiţi versurile, sunt în descrierea clipului



F*** all your wicked corruption
It’s been there since our inception, but we couldn’t see
All the times we’ve felt so hollow
As our hopes were hanged in gallows
All this time we’ve been locked away
And there was nothing left to say
Until today

Constanţa a trecut printr-o tragedie asemănătoare celei din Bucureşti, dar cu mai puţine victime. De fapt, cine are dreptul să compare cifre atunci când este vorba despre vieţile unor tineri? Ironic, gândindu-ne la numele clubului, orice tragedie de acest fel este colectivă.

Trăim în colectiv, avem emoţii în colectiv. Ne doare ce s-a întâmplat în Colectiv. Şi trebuie să înţelegem că generaţia Colectiv, generaţia căreia i-au pierit prietenii în foc, este mai bună decât cele de dinainte. Nu sunt satanişti, nu sunt needucaţi, huligani sau cum vreţi să le spuneţi. Sunt tineri frumoşi, citiţi, tineri care fac şcoli în străinătate şi duc numele ţării peste hotare. Care vorbesc limbi străine la fel de bine ca limba maternă. Care câştigă olimpiade internaţionale sau excelează în meseriile pe care le-au ales. Tineri apreciaţi şi angajaţi de multinaţionale. Tineri frumoşi, care ştiu să se distreze, care-şi trăiesc viaţa fără bariere şi idei preconcepute.

Ei sunt cea mai bună variantă a noastră. Să nu îi dezamăgim. Şi să nu uitam ce cântam în adolescenţă cât ne ţineau plămânii



We were born
Born to be wild
We can climb so high
I never wanna die
Born to be wild

Tinerii aceştia, „sataniştii”, trăiesc liber. Este dreptul lor. Şi este de datoria noastră să le oferim ţara pe care o merită.

Putere şi linişte tuturor. Celor care au rămas şi celor care nu mai sunt.

Stockholm-ul României - păreri despre ţara mea

Este prima dată când scriu despre această campanie. M-a scârbit, dar parcă a fost mai liniştită decât altele. O spun din start: am votat şi votez Iohannis. Însă, candidatul Iohannis nu m-a convins. Îmi plac indivizii mai incisivi, mai repezi, cu vorbele la ei, cu reacţie. Un preşedinte trebuie să aibă reacţie. Iohannis merge pe principiul "şi melcul, ţuşti!", iar stilul acesta îmi displace. În primul tur am votat matematic. Fără convingere. Am sperat că cel cu şansele cele mai mari de a-l bate pe Ponta, Iohannis, va obţine un scor mai bun. Dacă era altfel... aş fi votat cu Macovei. Înjuraţi-mă, aveţi voie! Acum nu-l votez pe Iohannis, ci votez anti-Ponta. Este simplu. Mi-e groază când mă gândesc la faptul că, avându-l pe Ponta preşedinte de ţară, Mazăre nu va mai avea nicio oprelişte. Va fi chiar mai rău decât este acum. MI-E GROAZĂ!
Însă, ne merităm soarta. Pentru că noi, românii, suferim de cea mai acută formă a sindromului Stockholm. Ne iubim torţionarii.
De-a lungul vremii am observat mai multe comportamente aberante, patologice, ale acestei naţii.
Comunismul ne-a afectat în asemenea hal încât am devenit un popor suferind, nebun, imoral, infantil, lipsit de dorinţe fireşti, fără instinct de conservare, un popor de masochişti, de violaţi, de schingiuiţi, de oameni care, după ce-şi ling rănile şi se spală de pişatul în care au zăcut în urma torturii se întorc zâmbitori şi drăgăstoşi la torţionar.
Suntem noi, cei care trăiesc încă în comunism. Cei pentru care 25 de ani au stat în loc, n-au trecut. Cei care sunt, încă, pe vremea lui Ceuşescu. Aşa ne dezvoltăm, nu putem scăpa. De fapt nu ne-am dezvoltat. Mentalul colectiv, cel bolnav, distrus, suferind, aşa funcţionează. Memoria colectivă a acestui popor este grav avariată. Am uitat cine suntem şi ce putem face. Nu ştim despre noi decât că suntem laşi, trădători, leneşi, mâncăi, boieri, artişti, petrecăreţi, încuiaţi la minte, bârfitori, moralişti, pseudo-ospitalieri.Ţara în care BMWu` valorează mai mult decât o diplomă, o ţară de oameni răi, avari, ipocriţi, care nu ştiu să aibă grijă şi să îi aprecieze pe cei apropiaţi, ci numai pe străini. O ţară de femei maltratate şi de copii mutilaţi sufleteşte, de beţivi, de curvari, de bipolari, de hoţi, de beizadele care se cred Dumnezei, un loc în care ţi se refuză până şi dreptul la sănătate. Ne mirăm că ni se refuză dreptul la vot, la opinie?
Se vede cum suntem din felul în care ne tratăm ţara. Votul ăsta mult dezbătut este, de fapt, singurul lucru pe care îl faci pentru ţara ta. Pentru viitorul ei, nu pentru economie, nu pentru PIB sau alte cele: PENTRU ŢARĂ! Pentru copiii şi părinţii tăi. Dar nu avem noţiunea asta. Mie îmi vine să plâng când mă gândesc că mama o să trăiască, în anii crunţi ai bătrâneţii, aici. Aş fi în stare de orice să împiedic asta!
M-am uitat aseară la marea răfuială între candidaţi. Aia nu a fost dezbatere, ci o joacă de copii, cu unul mai mutulică, mai bine crescut, care se crede uşor superior, probabil că are note mai bune şi provine dintr-o familie mai înstărită, şi un altul care pare puţin complexat de mediul din care provine, care atacă pentru a se apăra, pentru a para întrebările incomode, care şi-a schimbat gagica odată ce-a prins "cheag" din punct de vedere financiar. Şi-a luat fată de om bogat din sat, cu mai multe vite şi cu influenţă la primar. Dar el, băiat descurcăreţ, cu vorbele la el, nu ştie ce-i aia subtilitatea, ci stăpâneşte doar miştocăria. Când îl vede p-ăla mai simţit, simte nevoia să-l calce în picioare. "Ce, mă, eşti şmecher? Ai casetofon şi video? Ţi-a luat mă-ta haină de piele, futu-te-n gură! Eu sunt mai tare, bă, că sunt ginerele lu' cutare şi am ajuns să conduc CAP-ul din sat, cel mai bogat din judeţ", spune el, scuipă o coajă de sămânţă şi pleacă pe ritmurile unei melodii cântate de Guţă.
Poate cea mai importantă lecţie pe care am învăţat-o în facultate, pentru mine, ca om, a fost că orice complex de superioritate vine dintr-unul de inferioritate. Asta am văzut aseară la candidatul Ponta. Adevărata faţă a unui băieţaş complexat.
Şi eu am fost complexată aseară. Din cauza candidaţilor slabi, din cauza lipsei de alternativă, pentru că trebuie să votez anti şi nu pro. Nu am putut asista la toată dezbaterea. Pur şi simplu nu am rezistat. Azi am citit cele mai multe dintre reacţii. Niciuna nu m-a convins. Iohannis nu ştie tot ce trebuie, e clar. Ponta e nesimţit şi oportunist.... asta ştiam deja. România nu va avea preşedinte - asta este cel mai grav.
România va avea un Ponta. Naivă cum sunt, încă sper să mă înşel. Nu îmi place că este comparat cu Micky Mouse.... mi se pare o jignire adusă simpaticului şoricel al lui Disney. El a făcut istorie. Ponta nu va face nimic. Va aduce România acolo unde îi este locul: în nişte vremuri pe care inconştient ni le dorim. Nouă nu ne place libertatea. 25 de ani nu au fost de ajuns pentru a ne obişnui cu ea, pentru a ne bucura de ea. Nouă ne place jugul. Că doar asta suntem, vite. În concluzie, noi, iubitorii de cozi, de mocangeală, de mizerii, de bârfe, indivizi în stare să-i judecăm numai pe alţii, dar pe noi niciodată, vom readuce ţara acolo unde s-a tot învârtit ca într-o găleată să ajungă: fix de unde am plecat.
O merităm noi, oameni care nu ne preţuim libertăţile. O merită clasa politică, cea care a promovat non-valori, care nu s-a gândit la viitor, ci numai la prezentul din conturile lor. O merită afaceriştii, cei care au susţinut mereu nu pe cine ar fi fost normal, ci doar pe cel care putea să le facă vreun serviciu. Din păcate, România nu o merită.

Song of the day

O simplă scrisoare (completată)

Foştii colegi de la ZIUA de Constanţa m-au invitat să scriu un editorial aniversar. Au trecut 14 ani de ZIUA la Constanţa. Am scris cu greu. Recunosc, am vrut să refuz, m-am fâstâcit, nu am avut idei... până când acest text a curs din mintea şi din sufletul meu în câteva minute. Aş fi vrut să spun mult, mult mai multe. Bune şi rele, aş fi vrut să i le spun, să le ştie, să "nu avem vorbe la proces" :) De mult nu am mai scris cu atâta emoţie. Iar emoţia este cadoul pe care eu îl ofer ziarului ZIUA de Constanţa. Faptul că după atâţia ani încă mai trezeşte în sufletul meu sentimente extrem de puternice.

I-aş mai spune să dragei mele ZIUA de Constanţa să nu mai spună oricând şi oricui "te iubesc". Să iubească pe cine merită, cu măsură, să-şi arate cu sinceritate aprecierea şi admiraţia, să fie echilibrată şi cumpătată. În toate, mereu :)

Aş mai fi scris că una dintre cele mai drage scriituri îmi este cea cu ajutorul căreia am descoperit copilul şi adolescentul care s-au transformat într-un adult, credeam atunci şi sunt convinsă acum, abject. Am luat primă în concediu, nu? :))

Începutul la ZIUA a fost mirific. Terifiant şi minunat, un amalgam de sentimente. Un nea Andrei care tuna şi fulgera, un Charlie care ne-a lăsta, pe mine şi pe Ţenţu, prea devreme singuri printre hiene :)) O Moni poetică lângă mine, fotbal pe plajă, Pizzico, Vraja Mării, pisicile lui nea Ţipa, câinii, Peninsula, Cazinoul, simţeam lumea, o cunoşteam, poveste... Nu aveam simţurile aproape abolite, ca acum...

O poveste fără început şi fără sfârşit :)

Cu această ocazie revin şi pe blog. Sper să scriu mai mult, mai des, mai frumos. Să ascultăm muzică, aşa cum o făceam înainte, şi să citim cuvinte frumoase scrise de alţii, să privim fotografii sau picturi. Şi, din când în când, să facem câte o prăjitură


Draga mea ZIUA de Constanţa,

În ultimul editorial scris în paginile tale, înainte să-mi văd de altă viaţă, îmi comparam anii petrecuţi în redacţie cu o poveste de dragoste. A fost. Cu bune şi cu rele, cu fericire şi amărăciune, cu iubire şi cu ură, cu zâmbete şi cu lacrimi, cu bucurii imense şi frustrări, cu victorii şi eşecuri. Dragostea completă, adevărată. Mi-e greu să-mi adun sentimentele pentru a scrie aceste rânduri. Ştii şi tu cum este cu dragostea, odată lăsată în urmă păstrezi sentimente pe care nu le poţi şterge vreodată. Sentimente risipite în suflet, care cu greu se adună. Emoţie.
Povestea mea cu tine a început în 2005 pe o stradă mică, din Peninsulă, în spatele Arhiepiscopiei. Nu voi uita vreodată ziua în care am intrat în redacţie pentru prima dată. Nu o voi uita niciodată pe Theodora Minciu, iar cele mai dragi scrieri îmi sunt cele despre Gil Dobrică, Cristi Iacob, Lavinia Răducanu, Beatrice Rancea, Ilie Floroiu, Dumitru Antonescu, Gabi Paraschiv, Mark, cinematograful Republica sau campania pentru draga mea Feri. Nu voi uita experienţa minunată numită Bună ziua, Constanţa!
Nu îi voi uita niciodată pe Charlie, nea Andrei, Claudia, domnul Verioti, Adriana, Nicu, Vio, Gina, Cristina, Angi, doamna Elena, Moni, Ţenţu, Paul, Cecilia, Ada, Claudia Candet, Alexandra, Dani, Geluţu, Marius, Cipix, Borcan, Cami, ubita Cornelia, Luiza, Lavinia Profor, Ionuţ Moldoveanu, Mădă, Nico, Ştefania (ordinea este absolut aleatorie). Iar lista poate continua. Ei au fost şi sunt ZIUA de Constanţa. Nu un ziar, ci o stare de spirit, nu un grup de oameni adunaţi într-o redacţie, ci un organism într-o continuă mişcare şi transformare.
Cei şapte ani şi jumătate pe care i-am trăit ca parte a acestui organism m-au transformat în adultul care sunt acum. Rezistent la stres (mult stres), cititor de ziare la 6 dimineaţa, atent la detalii, la nume, la pierderi şi greşeli în titluri, un om căruia nu îi este frică să privească pe oricine în ochi cu mândrie. Pentru că, în redacţia ZIUA de Constanţa a intrat un copil şi a ieşit un om mare (care încă scrie acre în loc de care) :).
14 ani de poveste, din care eu am trăit şi simţit jumătate.
Draga mea ZIUA de Constanţa., îţi doresc viaţă lungă şi frumoasă. Să ai grijă de oamenii tăi, să îi preţuieşti şi să te lupţi pentru ce mai buni dintre ei. Să continui lupta. Să nu te laşi niciodată pradă deznădejdii. Să nu te crezi niciodată cea mai bună, chiar dacă eşti. Să te baţi mereu pentru primul loc. Să fii mereu locul în care nişte copii, mai mici sau mai mari, iubesc jurnalismul, trăiesc pentru a scrie, respiră ştiri şi visează să îşi pună semnătura pe cele mai frumoase reportaje şi cele mai incisive anchete. Şi să nu îţi uiţi poveştile, pentru că ele te ţin în viaţă.

La mulţi ani!

Cu drag,

Laisse-moi devenir L'ombre de ton ombre L'ombre de ta main

"Ne me quitte pas
Il faut oublier
Tout peut s'oublier
Qui s'enfuit déjà"...

În fiecare dimineaţă se trezea cu câte o melodie în cap. "Melodia zilei" spunea adeseori amuzată mai ales de coloana sonoră pe care creierul i-o alegea pentru întreaga zi. De la cele mai romantice până la cele mai stupide melodii ale lumii i se perindau zilnic prin cap, urechi, mişcări, prin toată fiinţa ei, fără a avea măcar drept de apel. "Vreau să-mi aleg eu, prin voinţa mea, melodia pe care să o cânt o zi întreagă!!!". Şi încerca. Încerca să uite ce-i cânta încă de când deschidea ochii într-o nouă zi.

..."Oublier le temps
Des malentendus
Et le temps perdu
A savoir comment
Oublier ces heures
Qui tuaient parfois
A coups de pourquoi
Le coeur du bonheur
Ne me quitte pas"...

Cânta câteva minute ce-şi punea în cap şi revenea la melodia aleasă de cine ştie cine, cine ştie ce, cine ştie de ce. Nu înţelegea cum, de ce şi cine decidea ce să cântea în mintea ei toată ziua. Vi s-a întâmplat şi vouă, sunt convinsă! Nu v-aţi trezit cu inima învăluită într-o melodie care să vă invadeze capul? Nu vi s-a întâmplat să nu ştiţi ce vă cântă-n gând? Şi tot aşa, ei îi cânta...

..."Ne me quitte pas
Ne me quitte pas
Ne me quitte pas
Moi je t'offrirai
Des perles de pluie
Venues de pays
Où il ne pleut pas
Je creuserai la terre
Jusqu'après ma mort
Pour couvrir ton corps
D'or et de lumière
Je ferai un domaine
Où l'amour sera roi
Où l'amour sera loi
Où tu seras reine
Ne me quitte pas
Ne me quitte pas
Ne me quitte pas
Ne me quitte pas"

Îi cânta cu dor, cu disperare, cu fericire, cu veselie, cu oate stările pe care un om le-a simţim vreodată şi mai mult chiar. Îi cânta cu toată viaţa ei, cu toate momentele trăite... Melodiile trecutului îi cântau în prezent cu mireasmă de nu-mă-uita...

..."Ne me quitte pas
Je t'inventerai
Des mots insensés
Que tu comprendras
Je te parlerai
De ces amants-là
Qui ont vu deux fois
Leurs coeurs s'embraser
Je te raconterai
L'histoire de ce roi
Mort de n'avoir pas
Pu te rencontrer
Ne me quitte pas
Ne me quitte pas
Ne me quitte pas
Ne me quitte pas"

Aveam o melodie pe zi, dar ea îşi căuta melodia întregii vieţi. Să-i cânte până la final, să-i pună zilele pe note...

..."On a vu souvent
Rejaillir le feu
D'un ancien volcan
Qu'on croyait trop vieux
Il est paraît-il
Des terres brûlées
Donnant plus de blé
Qu'un meilleur avril
Et quand vient le soir
Pour qu'un ciel flamboie
Le rouge et le noir
Ne s'épousent-ils pas
Ne me quitte pas
Ne me quitte pas
Ne me quitte pas
Ne me quitte pas"

Să-i cânte povestea...

..."Ne me quitte pas
Je ne vais plus pleurer
Je ne vais plus parler
Je me cacherai là
A te regarder
Danser et sourire
Et à t'écouter
Chanter et puis rire
Laisse-moi devenir
L'ombre de ton ombre
L'ombre de ta main
L'ombre de ton chien
Ne me quitte pas
Ne me quitte pas
Ne me quitte pas
Ne me quitte pas"...

Timpul

“Time flies. Time waits for no man. Time heals all wounds. All any of us wants is more time. Time to stand up. Time to grow up. Time to let go. Time” – Meredith Grey

Timpul ucide. Timpul doare. Timpul vindecă. Timpul eliberează. Timpul deschide. Minţi, inimi, uşi. Timpul trece. Inevitabil, inexplicabil, ireversibil. Timpul distruge. Timpul întăreşte. Timpul doboară. Timpul...

- E timpul să plec!
- Nu, e timpul să vii!
- Dar cum a trecut timpul?
- Timpul trece, nu trebuie să-l întrebăm noi cum sau de ce ori unde se duce?
- Timpul se duce undeva?
- Da, se duce, că o face pe timpul lui! Îţi mai spun o dată, nu este treaba noastră!
- Da, dar e timpul nostru! Nu avem altul, nu ştim cum, de ce sau unde, dar ne aparţine. Nu este corect!
- Timpul este oricum, dar nu corect!

Când închizi o uşă, viaţa îţi deschide mii de ferestre

Nu am mai scris demult aici, în locuşorul meu de linişte şi sincertate. Mi-a fost greu să mă obişnuiesc cu schimbarea din viaţa mea, mi-a fost dificil să mă schimb eu, să las deoparte toate resentimentele (recunosc, nu am reuşit în totalitate), să nu mai plec urechea la toate răutăţile şi să merg mai departe. Am lăsat în spate presa de 5 luni şi mi-e nesperat de bine. Am muncit mult, Slavă Domnului, m-am implicat în proiecte cu ajutorul cărora am descoperit OAMENI, mi-am dat seama că lumea mă apreciază, că nu am muncit în zadar, că pot face orice altceva decât ceea ce credeam eu, că inspiraţia se reîntoarce, că dulmăniile se uită, că uneori vorbeşti fără să gândeşti, iar apoi regreţi, că viaţa poate fi trăită şi frumos, fără reproşuri, miştouri şi frustrări. M-am schimbat mult în ultimele 5 luni, care au trecut îngrozitor de repede.
Avem speranţă, facem planuri, ne rugăm la Dumnezeu să ne ajute să le împlinim, desenăm cămine imaginare încă şi ne legănăm sufletele, sperând ca într-o zi viaţa să ne fie luminată de un pui al nostru.
M-am temut groaznic atunci când am închis uşa, dar viaţa şi Dumnezeu mi-au deschis ferestrele pe care a intrat soarele. Nu vă grăbiţi să închideţi uşile greşite, dar veţi avea certitudine că este bine ce aţi făcut numai atunci când tot "răul" se va dovedi a fi spre bine. :)

Guvernanţi, n-aveţi bani? Folosiţi puşcăriaşii!

Vreo doi parlamentari, dintre care l-am recunoscut cu uşurinţă pe Mădălin Voicu, s-au gândit bine şi le-a venit ideea ca statul să graţieze nişte puşcăriaşi. Din ce motiv? Nu prea mai contează. Eu cred, însă, că, pentru o ţară săracă aşa cum este descrisă România noastră, infractorii ar putea fi foarte folositori. De ce, spre exemplu, să plăteşti nu ştiu câţi oameni pentru asfaltări când, vrei nu vrei, ai câteva sute de mii de... salariaţi la mititica. Păi nu mănâncă, dorm, se spală pe banii noştri, ai contribuabililor? De ce să stea câţiva anişor la răcoare ca la spa? De ce să le vină idei violente, să se bată, să se omoare sau să se violeze, de ce să aibă timp de gândire la noi infracţiuni pentru când se vor elibera? De ce să nu-şi facă îndatorirea de cetăţeni ai acestei ţări care-i rabdă de voie de nevoie? Sau, mai corect, de ce să nu îşi răscumpere datoria faţă de mine, de tine, de noi, contribuabili, plătitori oneşti de taxe. Noi de ce nu dăm în cap, de ce nu violăm? Înainte se puteau face canale şi mureau oameni nevinovaţi. Eu vă cer să măturaţi străzile, să curăţaţi pădurile, să reparaţi băncile din parc, să plantaţi flori, să vopsiţi garduri şi multe alte asemenea lucruri. Nu-ţi trebuie şcoală pentru asta. ce rost are să faci clasa I la 30 de ani, în puşcărie? Învaţă o meserie!

Eu ştiu că orice primar este mai fericit să dea contractul unui prieten decât să primească ajutor din partea foştilor răufăcători. Dar, revin la întrebări. De ce oamenii ăştia nu ar trebui să înveţe o meserie, de ce să revină pe stradă borfaşi? De ce să fie unul care dă în cap pe aceeaşi treaptă joasă a societăţii cu cel acre a furat de foame, pentru a nu-şi vedea copilaşii cum mor de foame. De ce să nu fie, într-un final, folositori şi cei care violează bătrânele. Vă garantez că unii s-ar gândi cu frică la munca din închisoare, nu ca la un sejur de plăcere, ca acum. Munca înnobilează omul, ştiu eu, şi mai ales dacă societatea are, în sfârşit, de beneficiat de pe urma celor care o secătuiesc... de ce nu? Da, da, ştiu, dragi politicieni, primari, parlamentari, guvernanţi sau ce o-ţi fi voi. E greu. E foarte dificil să îi pui la treabă, la muncă cinstită. E mai uşor să îi redai străzii şi ilegalităţilor. Dar pentru noi ce e mai bine? Puşcăriaşii beneficiază de drepturile omului. Noi nu?

Cât înseamnă Constanţa pentru Mazăre? Episodul 0 (zero)

„Prejudiciul este zero" - aşa zice primarul Radu Mazăre despre dosarul retrocedărilor. Procurorii DNA zic cu totul altceva. Eu cred că, de fapt, oraşul acesta înseamnă zero pentru Mazăre. Nefiind născut aici nu s-a ataşat de el, îi este indiferent. Sau nu prea. De-a lungul vremii am citit atât rechizitoriul DNA-ului, am văzut expertiza în baza căreia procurorii şi-au întocmit cauza, am fost şocată de hărţi, să văd cât din Constanţa a ajuns pe mâinile... cuiva în urma acestor retrocedări, dar am mai avut ocazia să aflu ceva. Un detaliu semnificativ pe care mulţi nu îl iau în seamă: la cine au ajuns terenurile retrocedate nu de Mazăre singur, ci de un adevărat batalion de oameni. „Armata" primarului zice că şi-a făcut treaba. Eu nu pot să judec asta, aşa cum nu pot spune dacă faptele lor sunt sau nu ilegale ori de natură penală. Este treaba altora să facă asta. Eu, în schimb, pot să văd finalitatea unor acte care au început la puţin timp după ce Radu Mazăre a ajuns primarul Constanţei. Văd cum un medic oarecare venit din Bucureşti, ajuns şef de secţie la Constanţa, are o declaraţie de avere împopoţonată cu terenuri prin oraşul nostru drag. Cartierul Compozitorilor vă zice ceva? E, acolo a fost şi poate că încă este mare moşier acest medic. Cică a ajuns în secţie anul trecut şi a întrebat cadrele medicale ce terenuri au prin Constanţa. Nu prea aveau. Jenant! Mai pot spune că, tot prin Compozitorilor, mai găsim şi nişte firme conduse de un anume domn Valentin Gheorghe Ionescu. Fost coleg de Institut de Marină, Ionescu a fondat alături de Mazăre, Nicuşor şi Strutinsky Contrastul, apoi nu s-a mai înţeles cu prietenii. A fost luat de regretatul Gheorghe Cârciog la Evenimentul Zilei şi a văzut cum se scrie istoria presei post-decembriste. Ce-i al lui e al lui, nu-i aşa? Apoi, când cu retrocedările, a fost adus înapoi la „matcă". La ora asta este un aprig luptător şi pe câmpul eolienelor dobrogene. Firmele conduse de Sorina Hortolomei Moscu, Pomacost, City Park Mall-ul adus în Constanţa de Elan Schwartzenberg, Sorin Gabriel Strutinsky, Virgil Calina, Paraschiva Barbu, Aqua Magic, Five Holding, Nisipuri, Spectrum Residence - sunt numai câteva cuvinte cheie ale afacerii post-retrocedare. Da, n-o fi ilegal, dar cu siguranţă este în vreun fel.

"Fericirea este întotdeauna acolo unde o găsește omul“

"Să iubești nu e suficient, trebuie să știi să înveți pe altul arta dragostei. Plăcerea o simte și plebea, chiar și animalele. Omul adevărat, însă, tocmai prin asta se deosebește de animale. El transformă dragostea într-o artă nobilă și, bucurându-se de ea, e conștient de valoarea ei divină. Astfel, nu-și satisface doar trupul, ci și sufletul."

"Fericirea este întotdeauna acolo unde o găsește omul“

"Toate limbile și tainele și toate științele n-au să fie nimic fără iubire, care e mărinimoasă, răbdătoare, care nu face rău, nu dorește onoruri, îndură totul, crede oricui, speră mereu și învinge“

Quo Vadis - Henryk Sienkiewicz

Manifestul meu (fără apartenenţă politică): „După mine referendumul trebuia anulat. S-au folosit date false". Jură-te!

Unul dintre judecătorii Curţii Constituţionale a României a debitat inepţia de mai sus. Fraţii mei cei albi, spuneţi-mi şi mie, că poate greşesc, poate am dormit pe parcursul ultimelor trei luni, poate am leşinat de căldură, cine naiba conduce ţara asta denumită, mai mult la mişto, democratică?!?!?

Cine, cine?! Eu, Corina, Mazăre, Antonescu, Ponta, Băsescu? Cine? Trebuie să spun că nu-mi place de niciunul foarte tare. Recunosc, nu am votat, în principal pentru că nu agreez iniţiatorii referendumului, exact aşa cum spun cu toată sinceritatea ca nu-s fanul lui Băsescu. Aşa că, nu, nu-s băsistă, dar nu cred că aceştia doi, Ponta şi Antonescu, au vreun drept ori vreo dreptate. Nu. Ei au doar interesul ca, prin înlăturarea preşedintelui, să creeze un mediu propice pentru curăţarea „conştiinţelor" şi a dosarelor. Frica este cel mai puternic „împingător" de la spate. Ea dă multă putere de luptă. Frica detonează în oameni cele mai neaşteptate porniri. Aruncă în aer creiere. Aştept să văd şi eu care-i binele propus de Ponta şi Antonescu. Accept, frustrată, faptul că CCR va da un verdict în ceea ce priveşte referendumul peste o lună şi ceva. Ce se va întâmpla în luna asta? În prima zi după 11-le septembrie devenit zi neagră în calendar, România îşi va afla viitorul. Dar ce dracu' ne facem cu prezentul? Cui îl lăsăm?

Ne mai gândim câţi lei va fi un euro mâine? Mai avem tupeul, pentru că altfel nu-l mai pot numi, să sperăm la ceva mai bun sau să ne facem un plan, oricât de mic ar fi el?

Aş vrea să văd cuplul de aur al politicii româneşti luând atitudine. Aş vrea să văd că nu-i vor proteja pe cei cu dosare, că se va judeca în continuare dosarul retrocedărilor. Aş vrea să cred că vor asigura un minim de dreptate şi de corectitudine în ţara asta. Mi-aş dori să nu-i fie vasali lui Voiculescu, să nu se lase călcaţi în picioare de Oprişan, Dragnea şi alţii de-o teapă cu ei. Aş vrea să greşesc în privinţa lor, să văd bărbatul din Crin Antonescu, nu umbra ştearsă de acum, acoperită aproape în totalitate de o atitudine specifică femeii, isteria, şi să văd omul drept, cinstit, din Victor Ponta, nu cel hulit cu apelativul „plagiator". Nu vreau o ţară ca afară, vreau ţara mea, dar curată, nu sclava intereselor celor care, după revoluţie, au făcut, numai ei ştiu cum, avere, ori a celor care sug atât de bine puterile financiare ale statului încât s-au îndestulat pentru încă trei generaţii de acum înainte. Ni s-a reproşat nouă, celor care nu am ieşit la vot, că ne-am bătut joc de un drept dobândit în urma revoluţiei, l-am primit prin moartea tinerilor, în decembrie 1989. Dar voi, dragi moguli, îmbogăţiţi din avuţia ţării ăsteia, ce aţi făcut? Eu îmi amintesc revoluţia. Am conştientizat ce a fost atunci. Am simţit, copil fiind, evenimentele. Cred că nu există jignire mai mare decât aceasta. Nu poţi, oricât de politician sau jurnalist ai fi, să pui alături moartea acelor oameni cu recensământul lui Ponta sau Antonescu. Nu te mai numi om, în aceste condiţii. Ei s-au luptat pentru libertate, nu pentru a fi forţaţi să voteze contra ideilor pe care le au, împotriva principiilor şi credinţei lor. Nu întinaţi memoria celor ucişi atunci! Nu aveţi dreptul acesta, nimeni nu-l are, nici măcar pentru cauza asta.

Vreau ca noi, tinerii, să nu ne mai dorim o ţară ca afară, nici să ne căutăm norocul prin alte părţi de lume. Îmi doresc să fiu alături de părinţii mei în clipele bătrâneţii şi neputinţei lor, nu să-i veghez de la distanţă, prin telefon. Îmi doresc să îi oblojesc durerea mamei, atunci când va veni (să dea Domnul să nu vină vreodată), aşa cum m-a îngrijit, cu iubire, în copilărie. Dar cum aş putea cu salariile din ţara asta, în condiţiile pe care ni le oferiţi? Lupta voastră nu ne face viaţa mai bună! Şi nici ipocrizia unor judecători.

Interviu: „Fără să vrei, meseria de jurnalist te face să descoperi lumea, cu bune şi cu rele”

„M-am născut în Constanţa în a treia zi a toamnei lui 1981.[...] am fost prima dintre „samoilonci“ născută în Constanţa, mama fiind tulceancă, tata cernavodean, mamaia născută în Lanurile (o comună din judeţul Constanţa), tataia pe lângă Brăila, iar unchiul meu, Adrian, fratele tatălui, în Murfatlar (pe atunci Basarabi). De altfel, Adi a fost fratele meu, nicidecum unchi. De câţiva ani buni locuieşte în Canada, împreună cu familia. Pot spune că sunt printre puţinii norocoşi cărora viaţa le-a dat un mare dar. Sunt copil singur la părinţi. Însă, am o soră. O cheamă Andreea şi este prietena mea cea mai bună de când eu aveam aproape 3 ani şi ea cu unul mai mult. De atunci… aşa o ducem, cu multă iubire, cu secrete numai de noi ştiute şi, în ciuda faptului că locuim în oraşe diferite (ea este în Bucureşti de mai bine de 10 ani), suntem la fel de apropiate. Nu este acesta un noroc?!” – ne spune Corina-Mihaela Samoilă, redactor şef adjunct al ziarului „ZIUA de Constanţa”.

A crescut alături de bunici, fiind răsfăţata bunicului care îşi dorise un nepot, fapt pentru care a reuşit să-i insufle dragostea pentru fotbal, devenind o mare microbistă, după cum ne şi mărturiseşte: „mai băiat decât nepotul pe care îl visa. Cred că prima amintire pe care o am cu mine este de pe stadionul Farul. Băncuţele verzi, din lemn, se încălziseră de soarele «de la matineu», îmi frigeau pulpiţele, iar eu, ca o domnişoară, mă mândream cu rochiţa mea în carouri alb-bleu, cu pieptar pe care erau brodate o raţă şi nişte floricele. Marea dezamăgire a lui Licuţă, în ceea ce mă priveşte, a fost că am devenit mare rapidistă şi nu am ţinut cu Farul, echipa lui de suflet…”

Deşi încă din liceu visa să facă jurnalism şi a urmat timp de un an cursurile facultăţii de profil din cadrul Universităţii Hyperion din Bucureşti, revine la Constanţa şi absolvă Facultatea de Psihologie, secţia Psihopedagogie Specială, din cadrul Universităţii Ovidius Constanţa, după care revine la prima dragoste, jurnalismul.

Este spontană, deschisă şi foarte realistă, conştientă fiind de faptul că meseria de jurnalist, mai ales în cazul femeii, nu este o meserie pe care să o practici până la adânci bătrâneţi: „Femeia are nevoie să fie aproape de casă, are responsabilităţi, iar job-ul acesta este mare consumator de timp şi de energie!”. Crede în valorile familiei şi se dedică în aceeaşi măsură profesiei şi celor dragi, deşi „agitaţia cotidiană ne împiedică, deseori, să mai avem pasiuni, să mai citim ori să ne plimbăm” şi aşteaptă ca atunci când va avea o viaţă liniştită să se poată bucura din plin de „cărţile rămase neatinse în bibliotecă”.

***

Octavian CURPAŞ: Ce anume v-a determinat să alegeţi profesia de jurnalist?

Corina SAMOILĂ: Prin clasa a X-a sau a XI-a mi-am dorit să lucrez în radio. Tatăl meu era prieten cu directorul de atunci al unui post local de radio şi mă încurajase într-un fel spunându-mi că acestuia îi place vocea mea, dar şi gusturile mele în materie de muzică. De acolo până la jurnalism… Îmi doream să dau la Medicină Veterinară însă m-am convins că nu am atâta sânge rece. Am absolvit liceul şi am devenit studentă la Jurnalism, în Bucureşti. M-am întors acasă după un an din cauza unei anume conjuncturi (dor de casă, nişte probleme în familie) şi am dat la Psihologie.

Octavian CURPAŞ: Când aţi început să lucraţi pentru ziarul „ZIUA de Constanţa”?

Corina SAMOILĂ: La două săptămâni de la absolvire am intrat în redacţia „ZIUA de Constanţa”. Era 29 iulie 2005. Tata îl cunoştea pe redactorul-şef adjunct de pe atunci şi i-a zis că au nevoie de oameni. Nu cred că voi uita vreodată ziua aceea. Ştiu şi acum ce haine purtam, ce s-a întâmplat, cu cele mai mici detalii. Poate a fost soarta.

Octavian CURPAŞ: Cum arată o zi de lucru din viaţa dumneavoastră?

Corina SAMOILĂ: Mereu altfel. Sau, de cele mai multe ori altfel. Începem programul la 9.00 şi plecăm înspre casă în jur de 19.00, în funcţie de finalizarea ediţiei. Uneori mai intervin evenimente şi după orele de program, alteori sâmbăta… Asta este viaţa de jurnalist. Presa scrisă şi-a schimbat coordonatele. Scriem nu numai pentru ediţia print, ci şi pentru cea online. Orice ştire este publicată în timp real, trebuie viteză de reacţie. Ziarul, în forma lui online, a devenit agenţie de ştiri. Este destul de solicitant.

Octavian CURPAŞ: Care este ştirea cea mai de impact pe care aţi publicat-o vreodată?

Corina SAMOILĂ: Dacă ne luăm după citirile de pe site cred că este acest reportaj: http://www.ziuaconstanta.ro/rubrici/reportaj/tatuajul–arta-din-spatele-trend-ului-galerie-foto.html. Este pe locul 2 în Top 500 al celor mai citite materiale de pe www.ziuadeconstanta.ro. Înseamnă ceva, nu?

Octavian CURPAŞ: Vă rog să numiţi un aspect al profesiei de jurnalist care vă fascinează cel mai mult?

Corina SAMOILĂ: Nu te poţi plictisi niciodată. Treci prin multe stări. Uneori te plafonezi, eşti apatic zile întregi, îţi lipseşte pofta de a scrie, nu ai inspiraţie. Întotdeauna se întâmplă câte ceva care te va scoate din starea asta. În plus, cunoşti oameni, treci prin situaţii, participi la evenimente. Sunt particularităţi ale meseriei. Părţile frumoase. Din păcate există şi părţi mai urâte.

Octavian CURPAŞ: Există anumite momente din cariera de jurnalist care se detaşează net de activitatea dumneavoastră obişnuită?

Corina SAMOILĂ: Momentele sunt multe. În şapte ani am trăit atâtea în meseria asta… încât anumite momente intense şi foarte importante se şterg rapid din memorie. Sau poate că nu am puterea să aleg ceva. Totuşi, într-un an, eram în concediu şi plecasem în Bucureşti, la prietena mea cea mai bună. Stăteam singură în casă şi mă plictiseam când mi-am amintit că primarul Radu Mazăre este născut în Bucureşti. Dintr-o declaraţie de avere am găsit adresa şi am mers acolo, am vorbit cu vecinii, cu cei care l-au văzut crescând. Nu mi-a plăcut niciodată Mazăre, nu sunt printre fanii săi, dar atunci am văzut copilul din adultul pe care aproape că îl dispreţuiesc. A ieşit un reportaj foarte frumos. Să nu mai spun că am luat şi primă în concediu. La câtva timp după aceea i-am luat un interviu lui Radu Mazăre. Am folosit informaţiile aflate pe teren şi i-am reamintit de copilărie, de tatăl său decedat. I-au dat lacrimile. Pentru mine, să „scot“ omul din Radu Mazăre, a fost o realizare. Am avut onoarea să-i iau interviu lui Gil Dobrică, regretatul cântăreţ, şi el un mare iubitor al Rapidului.

Octavian CURPAŞ: Sunt anumiţi jurnalişti pe care i-aţi avut ca model când v-aţi decis să deveniţi jurnalist?

Corina SAMOILĂ: Nu cred că am avut un model. Cred că mi-a plăcut doar foarte tare să scriu.

Octavian CURPAŞ: Care consideraţi că sunt cele mai întâlnite mituri despre profesia de jurnalist?

Corina SAMOILĂ: În România? Că jurnaliştii iau şpagă, că jurnalistele sunt femei uşoare. Din păcate, exemple de acest gen au fost destul de multe şi astfel s-au întipărit în mintea oamenilor. Nu este o regulă. Acestea sunt ideile negative preconcepute. Apoi, oamenii cred că un jurnalist ştie tot şi când spun tot mă refer la absolut TOT. Nu este chiar aşa. Avem şi noi „felia“ noastră.

Octavian CURPAŞ: Ce părere aveţi despre legile care guvernează meseria de jurnalist? Ce anume consideraţi că lipseşte din legislaţie cu privire la statutul jurnalistului?

Corina SAMOILĂ: Jurnalistul trebuie să fie foarte atent la ce scrie, să se documenteze bine, să… doarmă liniştit noaptea. Însă, justiţia din România este aşa cum o ştim şi… niciodată nu poţi fi prea sigur, dacă te dă cineva în judecată. Toţi am dat măcar o declaraţie la Poliţie sau am avut vreun proces. Legea din România nu prea apără jurnalistul, mai degrabă îl pune la zid.

Octavian CURPAŞ: Cum vedeţi colaborarea dintre jurnalişti şi autorităţile locale? Există cooperare din partea autorităţilor?

Corina SAMOILĂ: Depinde de autorităţi, de politicieni, de oameni. Jurnaliştii sunt văzuţi de mulţi ca nişte duşmani. Nu înţeleg oamenii, şi pace, că tu îţi faci treaba şi nu ai nimic personal cu ei. Dacă scrii rău de vreunul se transformă automat în duşmanul tău. Din fericire, am întâlnit şi excepţii. Anumiţi oameni înţeleg rolul ziaristului şi văd omul din spatele celui care „îl dă la gazetă“. Fără să vrei îţi faci mulţi duşmani.

Octavian CURPAŞ: Ce schimbări aţi dori să vedeţi în urma publicării articolelor dumneavoastră?

Corina SAMOILĂ: Aş vrea să văd că autorităţile iau măsuri, că iau în seamă ce scriem noi. Se întâmplă rar, din păcate. Oricât de documentate şi de adevărate ar fi informaţiile pe care noi le scriem, rareori au efect vizibil. Este vorba despre cutuma românească de a ascunde gunoiul sub preş. Aşa ne facem şi noi că nu vedem neregulile, ilegalităţile. Aici, cred eu, de vină este alegătorul. De fapt, alegătorul român este „orb“, nu vrea să gândească, să se informeze înainte de a vota.

Octavian CURPAŞ: Consideraţi că presa din România este, în general, obiectivă atunci când elogiază sau critică pe cineva? Jurnaliştii se documentează suficient înainte de-a scrie?

Corina SAMOILĂ: În general… presa din România reacţionează bine la stimuli. Unul ar fi banii. Patronii implicaţi în politică, ai televiziunilor sau ziarelor de pe aici fac mult rău branşei. Mulţi sunt văzuţi ca „tonomate“ care spun sau scriu numai ce şi cum vrea şeful. Sunt şi cazuri dintr-astea. Din nou, se generalizează foarte mult. Există excepţii care confirmă regula. Iar anchetele, oricât de stimulate ar fi ele, trebuie luate în seamă, pentru că atrag atenţia asupra unor adevăruri.

Octavian CURPAŞ: Petreceţi foarte mult timp în redacţie. Când vă mai faceţi timp şi pentru dumneavoastră şi familie?

Corina SAMOILĂ: Pe Cătălin, iubitul meu, îl văd seara, acasă, dar comunicăm destul de mult în timpul zilei. Vorbim la telefon, prin sms-uri sau cu ajutorul unor programe pe Internet. Mâncăm împreună seara şi dimineaţa, nu sărim peste mesele împreună decât foarte rar. Părinţii mi-i văd destul de rar, la fel şi pe bunica. Dar vorbim. Noroc cu telefoanele…

Octavian CURPAŞ: Cum arată litoralul românesc în sezonul 2012?

Corina SAMOILĂ: Vă spun sincer, nu am călcat în Mamaia ori în zona sudică a litoralului vara aceasta. Pot să vă spun că staţiunea din apropierea Constanţei s-a transformat într-un soi de cartier, mai ales din cauza numeroaselor imobile de locuinţe construite în ultima vreme şi că alternează bodegile, să nu ne ferim să le spunem pe nume, cu localurile de fiţe în care ochelarii de soare nu se scot nici seara (e un moft al „cocalarului“ român, să conducă/meargă/stea la terasă purtând ochelarii de soare chiar şi după apusul soarelui). Nu intuiesc mari schimbări faţă de anii trecuţi.

Octavian CURPAŞ: La Constanţa veneau, pe vremuri, nordicii şi nemţii, cehii şi polonezii… Mai sunt la fel de mulţi turişti străini şi din ce ţări?

Corina SAMOILĂ: Din păcate, nu prea mai vedem străini. Celebrele suedeze au rămas doar în memoria taţilor noştri. În Constanţa mai vezi filipinezi, marinari veniţi cu vasele ce ajung prin Port sau studenţii străini. Poate or mai fi şi turişti, dar rari… „Străinii“ noştri au devenit bucureştenii, care vin în fiecare sfârşit de săptămână pentru o noapte, două, în club şi nişte plajă. Trist…

Octavian CURPAŞ: Privatizarea hotelurilor de pe litoral a fost benefică pentru unii, dezastruoasă pentru alţii. Cum au influenţat aceste schimbări numărul turiştilor străini care vizitează litoralul românesc?

Corina SAMOILĂ: Aşa cum am spus anterior, nu prea sunt străini. Este adevărat, Mamaia are hoteluri de 5 stele, faimoase în branşă, la care „trag“ oameni cu bani din ţară sau din străinătate. Unul dintre acestea este Hotelul Vega, cel în care a fost filmat „Nea Mărin Miliardar“. Totuşi, românul de rând nu-şi poate permite preţuri de 5 stele. Mai mult decât atât, întreg litoralul românesc este foarte scump, iar românii au început să ia calea altor ţări pentru vacanţe. Auzi mai degrabă de sejururi în Bulgaria, Grecia, Turcia, decât la Mamaia sau Neptun. Şi mi se pare firesc. Nu avem un litoral cu care ne putem mândri în mod deosebit. Dacă nici românii nu vin… d-apăi străinii.

Octavian CURPAŞ: Pe de altă parte, la Venus, Neptun, Jupiter ş.a.m.d. am înţeles că există hoteluri noi, la standarde occidentale. Sunt afaceri profitabile aceste hoteluri de 3, 4 sau 5 stele, având în vedere faptul că pe litoralul românesc şi hotelurile de 2 stele sunt foarte scumpe? Atrag suficient de mulţi turişti?

Corina SAMOILĂ: Nu, nu cred că sunt. Astfel de hoteluri găsim pe tot litoralul, pentru că a fost un hobby pentru înstăriţii de după revoluţie să investească în turism şi în imobiliare. Cine are bani de 4, 5 stele? Nu românul. Iar străinul nu prea mai alege litoralul nostru. Acum, turiştii străini preferă alte zone ale României.

Octavian CURPAŞ: Cred că de când a apărut baza militară de la Kogălniceanu e plină Constanţa de alt tip de turişti decât în urmă cu 20-30 de ani… soldaţi americani în weekend-urile din sezon. Am dreptate?

Corina SAMOILĂ: Sunt câţiva. Recunosc, nu prea ies eu în weekend, mai ales pentru că sâmbăta este singura mea zi liberă şi absolut insuficientă pentru a rezolva toate problemele restante ale săptămânii. Totuşi, americanii nu au împânzit Constanţa. Cred că sunt foarte aşteptaţi de patronii de baruri şi cluburi. Totuşi, nu lipsesc din peisaj.

Octavian CURPAŞ: În ce fel i-a influenţat pe constănţeni, în timp, contactul cu turiştii străini? Sunt constănţenii mai occidentali decât alţi români care nu au contact cu străinii tot timpul?

Corina SAMOILĂ: O, nu, eu nu sunt de părerea aceasta. Spre exemplu, ardelenii sunt mult mai open minded decât noi. Constănţenii nu se pot lipsi de „aura“ aceea balcanică, total nepotrivită în vremurile noastre. Noi suntem ca într-un film de Emir Kusturica, la noi se ascultă manele (proaste), sunt cluburi de gen, tinerii admiră indivizii plini de aur, nicidecum pe cei culţi, şcoala nu prea mai contează, însă maşina pe care o conduci are mare importanţă. Trăim după standarde total nepotrivite, lucru pe care nu îl pot înţelege. Mulţi tineri nu lucrează din comoditate, din plăcerea de a sta pe banii părinţilor. Standardele de viaţă s-au schimbat foarte mult în ultima vreme, nicidecum în bine.

Octavian CURPAŞ: Litoralul românesc este astăzi la mare concurenţă cu cel bulgăresc. Litoralul bulgarilor e mai arid, plajele mici, munţii lângă plaje, dar cu toate acestea atrag mai mulţi turişti pentru că e mult mai ieftin decât în România iar serviciile sunt de calitate superioară.

Corina SAMOILĂ: Un cântec aflat acum în topurile noastre spune că „un weekend la Mamaia e cât un sezon la Varna“. Cred că acesta este răspunsul. Românii sunt „capră râioasă cu coadă băţoasă“, cum spun bătrânii. Avem nevoie de turişti, mai ales de cei străini, însă nu facem nimic să-i atragem. Nici măcar pe cei autohtoni. Mamaia a devenit staţiune de sfârşit de săptămână, un loc în care patronii de cluburi trăiesc bine, dar cam atât. Eu, recunosc, pot număra pe degete dăţile în care am fost, anul trecut, în Mamaia. Nu-mi mai place. Constanţa nu mai are cu ce să atragă turiştii. Muzeul de Istorie Naţională şi Arheologie a fost reabilitat abia anul acesta, zona peninsulară este distrusă, Cazinoul… de nedescris. Ce să vadă turiştii? Noi, localnicii, vedem doar planuri şi aşteptăm să fie puse în aplicare. Ei văd doar gropi şi ruine. Bineînţeles, Constanţa mai are încă aerul acela boem în zona peninsulară, iar acum miroase minunat a tei. Aş vrea să se înţeleagă faptul că oraşul nostru nu este urât, ci doar, din punctul meu de vedere, defectuos administrat.

Octavian CURPAŞ: Am omis să vă întreb dacă cunoaşteţi limbi străine şi care sunt acelea.

Corina SAMOILĂ: Franceză, engleză şi puţină spaniolă. Îmi place foarte tare portugheza, mi-ar plăcea să o învăţ.

Octavian CURPAŞ: Ce ţări aţi vizitat până în prezent?

Corina SAMOILĂ: Nu am călătorit foarte mult. Nici pe departe atât cât mi-aş fi dorit. Am fost, cu autocarul, în Franţa. Aşa că am văzut Ungaria, Austria, Germania…

Octavian CURPAŞ: Ce destinaţii preferaţi pentru viitor?

Corina SAMOILĂ: Oriunde am de văzut ceva frumos şi interesant.

Octavian CURPAŞ: Aveţi şi un blog personal, https://coripucca.blogspot.com/. Ce ne puteţi spune despre conţinutul lui? Când l-aţi conceput şi cu ce scop?

Corina SAMOILĂ: Am început să scriu pe blog din dorinţa de a nu mă plafona cu textele făcute pentru job. Când scrii pentru tine şi pentru sufletul tău este altceva, când nu te presează nimeni şi nimic, când poţi să-ţi pui sufletul în cuvinte. Am scris destul de mult într-o perioadă, iar blogul mi-a devenit confident. Am scris poveşti adevărate amestecate cu poveşti închipuite, părţi din viaţa mea, din sufletul meu. Nu am mai scris de câtva timp, însă postez mâncărurile pe care le prepar. L-am transformat în blog de bucătăreasă începătoare.

Octavian CURPAŞ: Cum vă petreceţi timpul liber? Care sunt hobby-urile dumneavoastră?

Corina SAMOILĂ: Mai nou îmi place foarte tare să gătesc pentru iubitul meu. Este noua mea pasiune. Mă cred un mic Master Chef. Îmi place foarte tare să citesc, să ascult muzică şi să călătoresc. Însă, pentru toate este nevoie de timp.

Octavian CURPAŞ: Fiindcă aţi adus vorba, vă rog să ne spuneţi câteva cuvinte despre iubitul dumneavoastră. Cum priveşte meseria de jurnalist?

Corina SAMOILĂ: Iubitul meu, Cătălin, munceşte la fel de mult ca şi mine, deci ne vedem seara, acasă. Ne leagă o poveste de mai bine de 8 ani, ca un film. Cred că dacă ne-am pune pe scris am scoate un roman, în adevăratul sens al cuvântului, din povestea noastră. Dar, simt că ne-am găsit liniştea şi când ajung acasă, relele zilei nu mai există. Acasă este raiul pe pământ. Asta este tot ce contează.

Octavian CURPAŞ: Ce fel de muzică ascultaţi?

Corina SAMOILĂ: Am fost o adolescentă îndrăgostită de Jim Morrison şi de Kurt Cobain. Ascult rock, mai ales dintr-acela vechi, Janis Joplin, Led Zeppelin, The Doors, dar şi blues, latino şi mai toate genurile de muzică, mai puţin house şi manelele care au făcut celebră România.

Octavian CURPAŞ: Planuri de viitor? Puteţi să ne împărtăşiţi câteva dintre ele?

Corina SAMOILĂ: Îmi doresc să fim sănătoşi, eu şi ai mei. Cred că este cel mai bun plan de viitor. În plus, aş vrea să am mai mult timp pentru viitoarea mea familie.

Octavian D. CURPAŞ

Phoenix, Arizona, SUA

30 iunie 2012

PS: A fost flatant, interesant şi puţin stânjenitor, fiind prima dată intervievat, în loc de persoana care adresează întrebările. Am descoperit că este mai greu să răspounzi decât să întreb. Mulţumesc, Octavian Curpaş :)

Cine sunt eu...

M-am născut în Constanţa în a treia zi a toamnei lui 1981. Mare bucurie în neamul Samoilă, mai puţin pentru tataia, care-şi dorea să fiu băiat. Până la urmă, Licuţă al meu iubit, pe care, cu mare durere, l-am pierdut anul trecut, a făcut din Culila (când abia începusem să vorbesc mă prezentam: Culila Molă) o mare microbistă, mai băiat decât nepotul pe care îl visa. Da, am fost nepotul lui tataia.  Cred că prima amintire pe care o am cu mine este de pe stadionul Farul. Băncuţele verzi, din lemn, se încălziseră de soarele „de la matineu“, îmi frigeau pulpiţele, iar eu, ca o domnişoară, mă mândream cu rochiţa mea în carouri alb/bleu, cu pieptar pe care erau brodate o raţă şi nişte floricele. Marea dezamăgire a lui Licuţă, în ceea ce mă priveşte, a fost că am devenit mare rapidistă şi nu am ţinut cu Farul, echipa lui de suflet.
Mi-am dat seama apoi, că iubirea mea pentru fotbal avea o strânsă legătură cu titicul meu (aşa îl alintam), era legătura noastră, numai a noastră, în care nu mai intervenea nimeni din familie.
Revenind, am fost prima dintre „samoilonci“ născută în Constanţa, mama fiind tulceancă, tata cernavodean, mamaia născută în Lanurile (o comună din judeţul Constanţa), tataia pe lângă Brăila, iar unchiul meu, Adrian, fratele tatălui, în Murfatlar (pe atunci Basarabi). De altfel, Adi a fost fratele meu, nicidecum unchi. De câţiva ani buni locuieşte în Canada, împreună cu familia.
Pot spune că sunt printre puţinii norocoşi cărora viaţa le-a dat un mare dar. Sunt copil singur la părinţi. Însă, am o soră. O cheamă Andreea şi este prietena mea cea mai bună de când eu aveam aproape 3 ani şi ea cu unul mai mult. De atunci... aşa o ducem, cu multă iubire, cu secrete numai de noi ştiute şi, în ciuda faptului că locuim în oraşe diferite (ea este în Bucureşti de mai bine de 10 ani), suntem la fel de apropiate. Nu este acesta un noroc?! 
De la 4 luni am fost crescută de bunici, în cartierul constănţean Tomis 2, iar în clasa I am fost „transferată“ la ai mei, în Faleză Nord. Acolo am stat toată şcoala primară până când, în vacanţa de vară dinainte de clasa a V-a mi-a fost descoperită o afecţiune la coloană şi am fost mutată, din nou, la bunici, pentru că aveam nevoie de o îngrijire specială.
Am absolvit Liceul George Călinescu din Constanţa, clasa bilingv franceză şi, spre ruşinea mea, nu am mai vorbit limba lui Baudelaire (unul dintre preferaţii mei) de prin 2000, neavând cu cine sau de ce (deh, societatea excesiv englezificată :D).
Încă din liceu mă decisesem să urmez Facultatea de Jurnalism şi, în glumă, când aveam vreun „conflict“ cu doamna profesoară de română, o ameninţam că mă voi angaja la Atac de Constanţa, un ziar de scandal în mare vogă la acea vreme. Dânsa mă vedea la România literară.
Am plecat la facultate în Bucureşti, la Jurnalism, la Universitatea Hyperion, unde am rezistat un an, chiar dacă o aveam pe Andreea aproape, însă mi-era dor de marea mea (şi nu numai).
Întoarsă acasă, am devenit studentă a Facultăţii de Psihologie, secţia Psihopedagogie Specială, din cadrul Universităţii Ovidius Constanţa. Sincer, nu mă văd profesând în acest domeniu, fiind foarte empatică şi excesiv de ataşată de copii, lucru nerecomandat dacă lucrezi, spre exemplu, într-un centru de plasament.
Dintr-o întâmplare, la două săptămâni după absolvirea facultăţii, am revenit la vechea dragoste, jurnalismul.
În 2005, pe 13 august, am devenit reporter cu acte în regulă al cotidianului ZIUA de Constanţa, după vreo 2 săptămâni de probă.
Acum, după 7 ani, tot aici sunt. Ca un bilanţ, au fost ani interesanţi, foarte intenşi, care m-au maturizat, au „omorât“ puţin copilul din mine, m-au făcut să înţeleg că oamenii nu sunt întotdeauna ceea ce par a fi (cum spuneau în celebrul Twin Peaks, „bufniţele nu sunt ceea ce par a fi“), dar că putem găsi frumuseţe acolo unde nu ne gândim. Fără să vrei, meseria asta te face să descoperi lumea, cu bune şi cu rele. Mai ales cu rele...
Privind din exterior situaţia, nu cred că jurnalismul este o meserie pe care o femeia să o poată face până la adânci bătrâneţi. Femeia are nevoie să fie aproape de casă, are responsabilităţi, iar job-ul acesta este mare consumator de timp şi de energie. Însă, deocamdată sunt în interior:)
Agitaţia cotidiană ne împiedică, deseori, să mai avem pasiuni, să mai citim ori să ne plimbă. Mă aşteaptă în bibliotecă nenumărate cărţi neatinse, ale lui Pascal Bruckner, Salman Rushdie, Mircea Cărtărescu şi chiar „Glasul roţilor de tren“, cartea despre Rapid a lui Ioan Chirilă. Nutresc speranţa că voi găsi liniştea şi timpul să le citesc. Până atunci, mi-am descoperit „scăparea“: gătesc. Sunt micul Master Chef al bucătăriei mele, iar iubitul meu, Cătălin, este unicul juriu care contează. Nu ştiu cum se face, dar câştig mai mereu competiţia :)

Asta spune tot...

Atât de dor de tine...

Mai e puţin şi trece un an, iar eu nu mai pot de dor. Mi-e teamă uneori să-mi las gândul să alerge către tine, mi-e teamă, mi-e dor... Mi-e greu să vin la tine, mi-e teribil de greu. Mi-e tare dor de tine, titicule, Licuţă al meu...

Calcule... fără fumuri

VIAŢĂ

From and including: joi 3 septembrie 1981
To and including: duminică 13 mai 2012

It is 11.211 days from the start date to the end date, end date included

Or 30 years, 8 months, 11 days including the end date
Alternative time units
11.211 days can be converted to one of these units:

968.630.400 seconds
16.143.840 minutes
269.064 hours
1601 weeks (rounded down)

FUMAT

From and including: miercuri 1 mai 1996
To and including: duminică 1 ianuarie 2012

It is 5724 days from the start date to the end date, end date included

Or 15 years, 8 months, 1 day including the end date
Alternative time units
5724 days can be converted to one of these units:

494.553.600 seconds
8.242.560 minutes
137.376 hours
817 weeks (rounded down)

NO SMOKING

From and including: duminică 1 ianuarie 2012
To and including: duminică 13 mai 2012

It is 134 days from the start date to the end date, end date included

Or 4 months, 13 days including the end date
Alternative time units
134 days can be converted to one of these units:

11.577.600 seconds
192.960 minutes
3216 hours
19 weeks (rounded down)

ALTELE...

mai mult de 10 kg în plus (singurul minus)
nu ştiu câţi bani slavaţi, dar foarte mulţi, în orice caz
mă duc la sală
ţin regim
nu mă mai tem
nu mai tuşesc
nu mai miros a tutun mereu

DETALII

da, uneori mi-e poftă
da, am încercat. nu mi-a mai plăcut
da, când am nervi simt nevoia să fumez. nu o fac
da, când am fumat mi-a fost rău. m-a durut gâtul. am realizat că nu mai pot
DAAAAA, mi-e foarte bine!

Însă, orice ar fi, nu uit că am fost fumătoare. Că, în mintea mea, uneori mai sunt. Nu-i blamez pe cei care fumează, nu fug de ei, nu îî arăt cu degetul. Uneori (recunosc) mă hrănesc cu fumul lor. Câteva secunde. Apoi îmi trece... :) Mă uit la cifre şi-mi revin.

Îmi îmbrăţişez viaţa fără fumuri!

Pauză de linişte - Tribul

Maturitatea ne distruge carapacea dulce a copilăriei, oricine ştie asta. Dureros, cu o încrâncenare resimţită la nivel fizic, trecem de la statutul de copil la cel de om mare mai târziu, parcă fugind de viaţă, de tumultul ei, parcă jucându-ne cu destinul. Totuşi, pierdem lupta, suntem învinşi şi, vrând, nevrând, trecem prin toate: durere, dezamăgire, fericire, iubire, dorinţă carnală, decădere, frenezie, îngrijorare, dorinţa de a aparţine, de a fi al cuiva şi de a avea pe cineva, de a procreea şi de a-ţi întări poziţia în cadrul "tribului“. Familia, aşa cum o percepem la maturitate, este, cu siguranţă, varianta modernă a tribului. Şi tot odată cu maturitatea înţelegem că în viaţă oricine se schimbă. Chiar şi noi. Chiar şi eroii copilăriei noastre. Realizăm că viaţa ţi-o faci şi ca un lup singuratic, şi fără haită, şi în afara tribului. Că, uneori, moştenirile rămân doar la nivel genetic şi că, orice ai face, cineva va profita de încrederea ta. Poate că aşa te mai maturizezi puţin, poate că este parte a procesului.

Eşti glasul ce-l aud când totu-n jur a tăcut

M-acoperi, mă-nţelegi, mă strângi, mă încălzeşti
Mă faci să cred că-n doi e mult mai greu să pierzi

Pentru ce protestăm? Cât de sănătoasă este sănătatea?

Protestele din ultimele zile ne-au arătat o faţă pe care românii nu păreau a o mai avea.

Mi-e teamă însă ca, la fel ca în orice ocazie, revolta mioriticilor să nu fie o manipulare sau o făcătură. Oricum, cu un motiv de plecare şi un altul de urlat în stradă, nişte oameni au protestat. De ce? Am plecat de la defiinţarea SMURD şi am ajuns la Băsescu. Vă place sistemul sanitar din România? Să vă povestesc eu cum mai bine de doi ani mi-am petrecut mult prea mult timp în „cea mai mare unitate sanitară din judeţ", aşa cum îi spunem, în limbaj de lemn, Judeţeanului?! Să vă spun cum mi-am plimbat bunicul cu căruţul prin tot spitalul, chinuindu-mă să nu-l scap, pentru că nici măcar o infirmieră nu a catadicsit să mă ajute? Sau cum, în disperare de cauză, am ales să-l transferăm la Bucureşti? Ori că sfârşitul i-a venit în urma infectării, în Spitalul Judeţean Constanţa, cu... „celebrul" stafilococ auriu? Că aproape un an a fost chinuit de febră şi frisoane? Poate că toate astea sunt neimportante pentru cei care protestează şi urlă „Jos Băsescu!". Ştiţi ceva?! Mi-e totuna cine ocupă Cotroceniul. În momentul în care îmi amintesc chinurile prin care a trecut bătrânul meu iubit din pricina unui stafilococ „dăruit" de Spitalul Judeţean Constanţa.... chiar nu-mi pasă cine conduce ţara, ci realizez doar că sistemul sanitar nu ne aduce sănătate, ci durere. Da, sunt şi excepţii. Aici însă excepţiile nu confirmă regula. Nu spun să schimbăm tot, dar ar trebui să ne învăţăm cu normalitatea. Să nu ne mai dea afară din Urgenţă bodyguarzii plătiţi din banii pe care noi îi dăm asigurărilor de sănătate. Să nu stăm câte cinci ore pentru a fi consultaţi, să nu murim pe holurile spitalelor sau să nu ni se facă mai rău după ce plecăm de acolo. Să nu ne mai fie teamă să naştem în spitalele de stat şi să dăm zeci de milioane pentru a deveni părinţi. Îmi amintesc de „Copilul divin" al lui Bruckner, care a refuzat să se nască după ce a aflat toate nenorocirile lumii. Şi eu aş refuza în aceste condiţii, în această ţară. Şi vă mărturisesc că mi-am pornit scrierea cu intenţia de a-l întreba pe marele revoluţionar al oraşului, proaspăt întors din Honduras şi din Venezuela, de ce nu iese în stradă. Acum, el, revoluţionarul, are revoluţie, dar tace. Se duce în club şi... atât. Mucles! Am realizat că de fapt întrebarea mea ar fi de prisos. Nu mai contează politica acum. Contează că ni se încalcă poate cel mai de preţ drept: cel de a trăi. Şi că trebuie să realizăm, dincolo de cuvinte, de manipulări şi de interese, că nimeni nu a făcut nimic să se schimbe asta. Şi că vinovaţii suntem noi. Că le-am permis să ne aducă în starea asta...

Ce-ţi dorim noi ţie, dulce Românie

Discutam zilele trecute cu un om citit, umblat, cu legături în conducerea judeţului. Fusese „p-afară" câteva zile şi s-a întors, ca de fiecare dată, şocat de diferenţa dintre România şi alte locuri, mai apropiate decât ne-am închipui, dar atât de diferite. Este adevărat, mereu simţim această diferenţă. De la vlădică până la opincă, aşa cum se spune, România este un spaţiu atipic, infectat, din care nu poţi ieşi curat. Oare cum o fi viitoru?! O dată-n an măcar ar trebui să-i urăm ceva ţării acesteia pe care noi, fiecare, o îmbolnăvim cu răutăţile noastre, cu furtişagurile, cu ironiile de doi bani şi cu minţile corupte, cu tot ceea ce înseamnă mai rău în a fi român. Câteodată te uiţi în jurul tău şi vezi numai feţe încrâncenate. Este firesc. Tuturor ni se întâmplă. Am ajuns să ridicăm răutatea la nivel de isteţime, iar bunătatea este prostie crasă. Orice valoare morală este dată peste cap, iar principiile degenerează în orgii petrecute într-o mini-vacanţă la munte între un profesor şi o elevă. Omorâm câinii spunând zâmbitor că nu face nimic, că la fel procedăm şi cu porcii, uitând că porcul nu va muri niciodată prin auto-înfometare pe catafalcul stăpânului răpus de boală. Nu mai contează ce ai în cap, ci ce ai sub fund, ce maşină conduci, ce firmă a produs pantalonii, bluza, ochelarii, haina, părul, siliconul. Noi, ca oameni, nu mai existăm. Societatea nu ne mai transformă în fiinţe comunicative, care ştiu să relaţioneze, ci, din contră, ne transformă în monştri gata de atac la orice pală de vânt, la orice idee greşită ne trece prin cap. Suferim de mania persecuţiei şi de paranoia. Credem că toate sunt parte dintr-o teorie a conspiraţiei. Nu mai vedem cerul albastru, nu mai simţim aerul curat, ci doar pereţii şi firma de la intrarea în vreo cafenea sau vreun club. Vedem haine, nu suflete, firme, nu altceva.

Eu, Românie, îţi doresc să fii, măcar o dată-n an, normală! Să ne lipseşti de încrâncenare, de competiţia fără rost cu unii care nu ne sunt competitori, să dai răutatea deoparte şi să trăieşti numai pentru tine, nu cu ochii la alţii! Ţi-aş dori ca şi copiii noştri să-ţi spună: „La trecutu-ţi mare, mare viitor!"